Psalmul nr.2 -Ortodoxie

Psalmul nr. 2 - Ortodoxie

E vremea Domnului de-apoi
E vrerea LUI să paștem oi
Să fim mai blânzi și înțelepți
Cu frații noștri buni și drepți,
Să nu fim proști ca la-nceput
Când hoardele de Huni de peste Prut
Călcau cu vrajbă și cu ură
Peste a Daciei frumoasă Bătătură
Veniră apoi și curzii, în hoarde  și cirezi,
Nu săpau pământul și nu creșteau livezi
Se pricopseau din furt și din copii răpiți
Nu-aveau mamă, tată doar ceva zei obosiți
Și-n loc de sapă la prășit
Ieșeau pe drumuri la cerșit.
Iar mai târziu aveau să vină
Tot neamuri de furat de prin grădină
Cumani, gepizi, tătari, turci și romani
Ce-au stăpânit mai toată europa sute de ani.
Au fost și ruși și greci ce au trecut balcani
Ce au lăsat carpații mai săraci și mai sărmani.
Nu au venit să-aducă bogăție și progres
Ci au furat tot timpul de la geți ce au cules
Cu trudă multă, cu efort și cu sudoare
De dăinuie și azi Geto-Dacii, sub mândru soare.
          04.01.2017       Ec. Guru Barbu Simion

Poezie - primul psalm Ortodox

Primul Psalm ortodox

În valea -n care m-am născut
Creșteau păduri întinse
Oile duse la păscut
Peste dealuri proaspăt ninse.
Creșteam de zor când iarba
Bătea în verde crud
Prin vânt treceam cu vorba
Pământul reaven era ud.
Toate îmi aminteau de Dumnezeu
Ceva măestru și duios
Sădit de mama-n pieptul meu
Ce tot urca de sus în jos.
Era un râu de pulbere și foc
Ce-ardea mocnit în piept de om
Din timp în timp din loc în loc
Creșteam ca fructele în pom.
Grădina casei bătrânești
Căzută-n paragina-nfloririi
Stropită din lacrimi lumești
În procesul firesc al iubirii.
Bătrânul moș ce ține trează coșmelia
Gândea duios în termeni planetari
Ce va cuprinde acoperișul, viața, temelia
Iar în context pe cei slabi, pe cei tari.
Dar împlinirea veșnică în veșnicie
În mintea lui cea minte infinită
Va da în viață cu multă dărnicie,
Ființa sa plăcută și mult iubită.
Ființa mea cea veșnică din mine
Pleacă mereu la Tată-l și tot vine
E Aceiași ființă ce universul o susține
Din timpi în timpi mereu revine.
Deși plăpândă aici în univers
Un dumnezeu puternic, necuprins
Ne-a pus pe toți egali în vers
Și-n materia cea veșnică ne-a prins.
Singur am venit aici, acum
Inclus un timp pe terra
Mai sigur ca și  cum
Infinit  un Dumnezeu era
Orice formă alegeam
Necuprins fiind Cel Cuprins.
         01.01.2017        Ec. Guru Barbu Simion

Viața unui mare Istoric, Milcoveanu, povestită de el însuși.

Începând din această dată m-am hotărât să public o serie de reportaje filmate în urmă cu 3 sau 4 ani cu cel mai mare dintre istoricii de bază ai României, cu domnul Milcoveanu, care acum la această dată domnia sa nu mai trăiește, Dumnezeu să-l ierte și să-l hodinească în pace, trăind cu certitudinea că un om ca dânsul sigur se află de-a dreapta lui Dumnezeu. Unul din înfocații și aprigii luptători pentru propășirea patriei, ridicarea României pe trepte de culmi spirituale, unul din mulții activiști din Garda de Fier, Legionarii lui Horia Sima, clasa de elită a studenților cei ce au luptat pentru distrugerea hoardelor de străini intrați în România și care se cocoțaseră în forurile conducătoare ale guvernului din acele timpuri și care duceau pe români la o viață grea plină de lipsuri și fără perspective. Reportajele pe care le-am filmat nu se ridică la nivelul unor reportaje standard deoarece fiind o fire mai emotivă, aflat în fața unui colos în Istoria Patriei și un mare istoric care a apucat să trăiască pe timpul comuniștilor fără să fie trecut prin pușcăriile comuniste fiind apreciat și ca un mare și bun medic, Milcoveanu va sta dea pururi pe treptele cele mai înalte ale elitei românești dintre cele două războaie și în epoca modernă a istroriei dominată de comuniști, m-a făcut să am anumite ezitări și bâlbe de-a lungul acestor reportaje de o mare valoare istorică ca și literară ce îmi umple sufletul de bucurie că am apucat să scot la lumină unele din cele mai interesante aspecte ale istoriei României povestite de un martor obiectiv care a fost implicat cu totul în aceste evenimente.
am încercat să pun pe blogg prima parte a interviului cu Milcoveanu dar acest video clip are mărime de de 3,4 giga iar blogg-ul nu poate să primească video mai mare de 100 mega. Ce se poate face în acest sens? vă rog dați-mi o indicație.

Poveste de Crăciun

Poveste de Crăciun

Pe-ntinsa margine de sat

Copiii merg la colindat

Urmați cu greu, pe urmă, de bătrâni

Urmașii demni a celor vechi străbuni

Cu vorba tremurândă-n barbă

Pe frunte pletele de dalbă

Bătrânii noștrii leagănă sub meri

Povara grea a umbrelor de ieri

Cărate-n liniștea pioasă dintre veri

Domoale datini de sarcini și poveri.

Săpate-adânc în brazda unei vieți

Cu trudă dusă de jale și scaieți

Bătrâni, cu pielea arsă printre munci

Cu omoplații tari, bucăți de stânci

Cu pași greoi cărați în vale

Urmând a tinerilor începută cale

Cu vocea stinsă cântă cu alean

Colinde duse și aduse-neam.

Pe marginea-arămie a pădurii

Cântă cu jale și tineri și condurii,

O viață tristă, cruntă, căzută peste ei

Cuprinse-ntreaga turmă, oi și viței,

Haite întregi, hiene, lupi hămesiți

Mușcă din copii făr de părinți

Părinți lipsiți de cele necesare

De-a pune la copil puțină sare.

Bunici lui creșteau, în vremi, zece desculți,

Iar pe-un copil, acum, nu-l poate crește zece culți

Dar marea supărare pentru cei săraci

E că străinii, numiți români, ronțăie din saci

Cu guri de șobolani, distrug ce alții economisesc

Și în prostie cu aplomb și fără noimă risipesc.

Aceasta-i soarta cruntă ce amărâții de români

Suportă viața de câine de la vandalii de străini.

Va veni și timpul când hăul se va deschide

Și-i va-nghiți cu totul pe-aceste linge blide

Dar va veni și vremea acelor cozi de topor

Mitici de-ai noștri excremente din popor.

Degeaba-ncearcă diavolii-ntrupați să distrugă

Ce-acest popor cere la Domnul prin a sa rugă

Din neam în neam ei cer dreptate și iubire

Când colindă, cu glasul grav și cu simțire.

Iar ei primesc covrigi calzi, plăcinte și cu nuci

Pentru sufletele ce-au luptat, soldați, haiduci

Tinerii aduc, urări, vorbe cu tâlc, dragoste-n priviri,

Iar seara se încheie cu voie bună, datini, împliniri.

                                          Ec. Guru Barbu Simion

24.12.2016

Pământul- În veci țăranilor

Pe data de, vineri, 2 martie 1990 când eram activist politic în PNȚ-CD împreună cu fostul meu coleg, Radu Vasile, profesor de istoria economiei la ASE și coleg cu d-l Constantinescu, profesor la universitatea din Tighina, fiind prin curtea PNȚ-CD și influențat de discursul d-lui Petre Roman, prim ministru pe vremea aceea, care susținea că pământul țăranilor este mai bine lucrat dacă se află în posesia guvernului adică a foștilor comuniști ajunși acum după lovitura de stat dată de americani care fiind și televizată s-a numit revoluție. În acestă zi de vinerii fiind călcat pe bătături de explicația copilăroasă a Primului Ministru, Petre Roman, am pus mâna pe un pix și pe o coală de hârtie și preț de o oră am formulat următorul răspuns pe care d-l Diaconescu împreună cu d-l director Paul Lăzărescu, de la ziarul ” Dreptatea” după ce a citit în ciornă scrierea mea, imediat a scos din pagină un alt articol și a pus răspunsul meu care este redat mai jos, în întrgime:
” Pământul - în veci țăranilor !
   Stimate domnule Roman, cu oarecare timiditate, o urmă adâncă lăsată de dictatură, în sensul că ar fi fost o crimă ca un cetățean de rând să dea o replică unui Prim Ministru, îmi calc pe suflet și cutez a vă atrage atenția asupra unor probleme pe care le-ați ridicat în discursul pe care l-ați ținut în ședința de parlament referitor la mult discutatele chestiuni ale economiei și în principal ale agriculturii.
   Nu am un text al discursului pe care l-ați ținut și nu am cum să citez pasaje din acest discurs, deci mă voi referi doar la ideile ce au rezultat din acesta și poate la anumite nuanțe ale acestor idei.
   Referitor la problema agrară ați afirmat, fiind chiar dvs. surprins de pueribilitatea acestor afirmații, cum că darea în folosință a terenurilor către țărani, a celor 5000 de mp., este suficientă din punct de vedere legal, subînțelegând, sau lăsând să înțeleagă auditoriul că lucrarea pur și simplu a acestui teren îi conferă țăranului care îl lucrează și dreptul de proprietate ”ad vorbam” și nu ”ad litteram”. Dar ca efectele unei legi să fie reale, aceasta trebuie să fie dată poporului în scris și nu lăsând să se subânțeleagă ca o posibilă consecință a unei alte legi ”darea în folosință a loturilor către țărani”. Greșit ! Cel puțin din punctul meu de vedere. Nu prea am fost tare la drept, dar ca economist vă pot demonstra efectele economice dezastroase pe care le poate aduce agriculturii confundarea celor două legi sau subînțelegerea uneia din alta. Și aceasta mai ales când se pune aprig problema atragerii în agricultură a ” cât mai mulți cetățeni  din alte  sectoare ale economiei” sau mai bine zis a foștilor țărani care au emigrat sub dictatură în alte domenii de activitate. Ne mai punând la socoteală ” darea în folosințî a unui teren 5000 mp. ” le taie avântul muncii chiar și acelora care deja muncesc în agricultură. V-aș pune o întrebare. Dacă dvs. acum în această situație pe care o aveți vi-sar da în folosință de către guvern o mașină mică spre a rezolva problemele de servici și cele personale, ați îngriji această mațină tot atât de bine ca și cum aceasta v-ar fi, fost dată cu drept de proprietate veșnică și de a dispune cum doriți de ea ? Tot așa se pune problema la cei ce lucrează pământul. Într-un fel vor lucra știind că acest pământ este al lor cu drept de proprietate veșnică și altfel vor avea grijă de acest teren știind că la simpla reclamație a vecinului rău intenționat cum că ”nu ar lucra bine terenul” și într-o posibilă ”mașinație” a primăriei acest pământ să-i fie luat. Și cum să investească țăranul munca fizică, bani și o parte din sufletul său, în acest pământ, știind că acesta nu este proprietatea lui, ci a statului, știind el destul de bine, pe pielea lui această proprietate a statului timp de aproape 45 de ani? Deci etic și legal acest pământ aparține țăranului, celui ce-l muncește. Deci sunt necesare, legi care să consfimțească în ele dreptul de proprietate veșnică. Aceasta ete singura formă sau să-i zicem mai bine” motorașul” progresului în agricultură și al ridicării nivelului de trai real al vieții țăranului. Să vă mai amintesc oare că în cele două războaie care au trecut peste trupul patriei singura forță morală care-i făcea pe țărani să-și dea viața era speranța că după război aceștia vor fi împroprietăriți cu pământul stropit cu sudoarea moșilor și strămoșilor lor și în care străbunii se odihnesc. ” Scris de  ec. Barbu Simion.

CARTEA PĂSĂRILOR MELE-CAP1

Stimați români din țară și din diaspora ! Cu deosebită stimă și cu sufletul încercat de o mare remușcare prin faptul că am ajuns în situația de a cere ajutor la români care au avut noroc în viață și au putut agonisi ceva bunăstare și care vor avea bună voință de a ajuta prin sponsorizare un ne însemnat poet, romancier, scenarist, pamfletar și altele ca pe viitor să am minima posibilitate de a mai scrie pe blog diverse, actualmente ne mai având bani de a plăti abonamentul la cablu și la internet, ba de multe ori neavând bani nici pentru o pâine. Actualmente fata mea care de 11 ani a fost îmbolnăvită de contele incapuciato, care actualmente este diavolul pe pământ, și care după o colaborare de peste 10 ani, mi-am dat seama că este șeful diavolilor pe Terra, trimis special la București, România, unde foarte curând va avea loc cea mai mare bătălie în astral și paranormal, pentru refacerea Grădinii Maicii Domnului. Acest diavol homosexual când am rupt legătura cu el mi-a îmbolnăvit fata transferând în spiritul și trupul ei mai mulți diavoli foarte periculoși, de atunci în casa noastră nu mai există pace și liniște, și lipsa acută de bani nu ne permite să plătim exorcizarea la preoții care se pricep să facă asemenea slujbe. În consecință cine are bunăvoință de a mă sponsoriza de a mai putea să public în viitor diverse scrieri, vă rog să trimiteți ajutorul DVS în contu: BARBU SIMION, CONT IBAN: RO04CARP041900804251RO01 deschis la CARPATICA  BUCUREȘTI ALBA IULIA, sau ON LINE la OFICIUL POȘTAL 4, PE NUMELE BARBU SIMION dar anunțîndu-mă prin telefon : 0727719196 că mi s-a trimis o sumă de lei la poșta 4. Vă mulțumesc anticipat iar pentru cei ce au voința de a mă ajuta voi scrie diverse poezii sau altele și voi putea să dau anumite sfaturi în diverse probleme legate de familie, societate, școală, sănătate, etc și voi face diverse rugăciuni, mantre și yantre pentru a aduce în familiile DVS bogăție și fericire și multe alte practici benefice la momentul solicitării. Cu stimă și respect ! Dumnezeu să vă bine cuvânteze !

ROMAN AUTOBIOGRAFIC.                               

                                                 CAP. I

         Era o zi friguroasă de toamnă, cu ceaţă pe poalele dealurilor îndepărtate şi cu picături de apă în frunzele copacilor şi pe şiţă şi pe scândurile negeluite ale fânarului şi ale şoprului din curtea casei. Se lăsase şi un frig ce te pătrundea până la oase şi îţi făcea pielea ca la găină. Stăteam în casă şi admiram natura dezlănţuită în forţa ei, în inteligenţa ei nativă. Mă uitam prin geamul brubonit de roua dimineţii friguroase din zona de munte în care mă aflam. De fapt mă aflam în casa parintească unde crescusem peste 40 de ani şi unde avusesem parte şi de fericire şi de suferinţe, unde acum mă năpădeau amintiri nostalgige legate de părinţii mei, acum dispăruţi, Dumnezeu să-i ierte, dar parcă aidoma, vii printre lucrurile prezente în odaie şi parcă rămase acolo să adâncească şi mai mult suferinţa gândului la cei dispăruţi pentru totdeauna şi parcă veşnici în memeoria mea. Aburi ieşeau din streaşinile şoproanelor şi a fânarelor din împrejurimi. Natura încremenise într-o postură ca de basm şi mă ducea cu gândul la copilarie şi la adolescenţa mea din anii 1959 şi ani 1960 apoi către ani 1965. Eram un copil ca toţi ceilalţi cu capricii şi mofturi de copil de ţăran dus pe la oraş şi întors printre copiii de pe uliţa satului cu pretenţi, nemascate de naivitatea mea copilarească. Mergeam cuprins de mândrie pe uliţa satului printre ţăranii îmbrăcaţi în dimie şi haine grele printre copii cu căciuli şi haine lăsate de fraţi lor mai mari eu fiind îmbrăcat cu haine care în concepţia mea de copil mi se păreau mai savante, mai iţite dându-mi o superioritate nemeritată. Am deschis uşa sobei şi am mai înfipt în gura roşie a animalului aprins încă un buştean de salcâm, am închis uşa încinsă, apoi am stat pe un scaun vechi dar solid şi bine chibzuit de cei cel construiseră, dintr-o mobilă germană, cumpărată de mama, Dumnezeu s-o ierte, de la cucoana Matilda, o nemţoaică adusă de boierul Ştefan Dragu cu peste 80 de ani în urmă.  Coana Matilda era o femeie vrednică, plină de suflet, care se integrase în sufletul ţăranilor şi parcă făcea parte din chiar inima obştei prin tot ceea ce făcea şi făcuse pentru cei amărâţi, bolnavi şi înapoiaţi. Ţăranii o iubeau şi o respectau  ca pe o stăpână dar mai mult ca pe o soră de-a lor care devenise bogată şi care îi ajuta de multe ori fără să ştie boierul, cu de-ale gurii şi cu haine aduse de prin ţările de departe, de peste mări. Dar ceea ce o făcea şi mai iubita de oamenii simpli ai obşti era faptul că nemţoaica, coana Matilda, era prezentă în fiecare duminică în biserica satului la fiecare slujbă ţinută de preotul bătrân, Doară, fost politic închis de comunişti deoarece avusese legături cu legionarii. Când apărea pe uliţa ce ducea la biserica veche de peste o sută de ani  ţăranii se aplecau pâna la pământ cu capetele descoperite  în semn de respect faţă de femeia care îi respecta şi le vorbea într-un mod plăcut şi  inteligent dar sătenii o iubeau de fapt că devenise creştină ortodoxă din creştină catolică prin căsătoria făcută cu boierul Dragu şi venită tocmai din ţările dezvoltate şi ca de bazm în mintea lor tocmai în ţara lor săracă şi plină de păduchioşi şi care iubea sătenii proşti şi săraci ca pe propri ei fraţi.  Dintre puţinele amintiri care îmi vin în minte  acum este aceea când Coana Matilda a pătruns în curtea casei noastre cu o farfurie  mare şi întinsă, cum eu nu mai văzusem şi pe care se afla coliva bună şi cu bomboane râvnite mult de copii ca noi. A intrat în curte cu vorbe frumoase de bineţe şi a vorbit cu mama în curtea din faţă apoi mama a invitat-o în casă pe uşa din spate unde era bucătăria de iarnă şi au parcurs toată curtea pâna au ajuns la curtea din spate şi au intrat în bucataria din spate, coana Matilada a intrat la noi în casă şi asta pentru mine era un adevărat evenimnt ca şi cum ar fi coborât Iisus în casa noastră. Mama era o femeie cu puţină carte dar cu mult bun simţ şi respect faţă de toţi oamenii şi ştia să întreţină o discuţie cu oamenii superiori cum era coana Matila. Mama era o femeie umblată şi pe la oraş şi chiar la Bucureşti unde tata era plecat şi unde ducea o prăvălie în care vindea produse lactate, covrigi, cornuri şi tot felul de pâini, sucuri şi altele pe care le lua pe credit de la nişte greci despre care tata spunea că erau băieţi buni. Coana Matilda era o femeie în vârstă, înalta cu păr blond castaniu puţin încărunţit, cu o faţă frumoasă, cu haine nemţeşti dar puţin uzate şi curate şi frumos mirositoare date cu ceva ce eu nu puteam să definesc fiindcă nu cunoşteam ce era acel parfum despre care aveam să aflu mult mai târziu.  Coana Matilda pe care mi-o amintesc numai cu acel zâmbet pe buze parcă dintodeauna aşa, m-a luat atunci  pe picioarele ei şi m-a ridicat în braţe, m-a pupat pe obraz şi mi-a dat o bomboană mare şi dulce ce eu nu mai măncasem în viaţa mea. Mama vorbea cu coana Matilda despre lucrările câmpului, despre arat şi însămânţat, pe cine să ia la lucru, la arat în acea primăvară. Coana Matilda m-a pus apoi jos şi a luat din raft o strachină şi a pus cu o lingură de lemn o parte din coliva frumos mirositoare şi frumos aranjată cu o mare cruce făcută din bomboane roşii şi verzi şi albastre. A deschis apoi o geanta din piele cu un sistem de inchidere ce m-a pus pe gânduri ceva ca o scamatorie de bâlci unde nu am priceput cum se închidea şi deschidea, şi a scos din acea geantă o hârtie de zece lei pe care i-a dat-o lui mama iar mama a spus bogdea proste cu bucurie iar coana Matilda i-a spus să ne cumpere ceva îmbracăminte la noi, copiii pe care îi avea mama adică nouă, noi fiind trei copii şi anume doi băieţi, fratele meu fiind geamăn cu mine eu fiind însa cel mare deoarece mama alesese sa mă nască pe mine mai întâi eu fiind moţatul familiei. Sora mea mai mare, Maria, pe care cu toţii o strigam Silvia, era cu doi ani mai mare ca noi fraţii şi avea tot timpul un atu asupra noastra baieţii pe care eu nu puteam să-l sufăr deoarece noi băieţii eram puşi pe lângă toate corvezile bărbăteşti şi la cele femeieşti ca spre exemplu spălatul vaselor în timp ce dumneaei se plimba sau citea. Pe fratele meu îl chema Gheorghe nume nu prea agreat de deţinător cel putin când începuse să se mai înalţe în ochii fetelor dar nu ca înlţime deoarece mult mai tirziu după prima tinereţe nu crescuse mai mare ca o vacă. Pe mine mă chema Simion dar toată lumea îmi spunea Ion să simplifice şi mai mult lucrurile. De fapt eram pur şi simplu Ion şi Gheorghe ai Tenii lui Gheorghe din Cireşu, unul din cele cinci sate ale comunei Stroieşti  din judeţul Vâlcea. Pe mama o chema de fapt Atena nume care mult mai târziu avea să-mi facă multă plăcere când aveam să aflu semnificaţia mitologica a numelui ei Zeiţa Atena, zeiţa frumuseţii, nume ce se potrivea de minune cu mama deoarece mama fusese una dintre cele mai frumoase femei din regiune. Dar pe cât de frumoasa a fost pe atât viata ei a fost un coşmar, un calvar, soartă pe care şi-a dus-o cu o resemnare biblică fără să blesteme niciodata, în vreun fel numele nimanui pentru ceeace avea să-i rezerve soarta din momentul când se născuse. Mama, Dumnezeu să o ierte şi să o odihneasca în pace, fusese o femeie bisericoasă şi crezuse în Dumnezeul nostru, în Domnul Iisus până când avea să treacă în lumea celor buni. Mama avea să se nască pe 3 august 1921 într-o călduroasă lună de vară, august, pe numele ei de fată Turcescu Atena dupa numele primului soţ al bunicii deşi acesta nu era tatăl adevărat al mamei. Primul bunic Turcescu Constantin plecase în primul război în 1916 şi nu după mult timp, bunica, aveau să primească veste că acesta căzuse în luptă undeva pe la Oituz sau Mărăşeşti, Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază. Nu după mult timp bunica se măritase din nou cu al doilea bunic al nostru pe nume Dumitru Lucă Rentea cu care de fapt nu se trecuse în acte deoarece la vremea aceea se zvonea că familiile celor căzuţi pe front urmau să fie împroprietărite de către stat şi atunci bunica cu soţul ei de-al doilea au convenit să nu se mai treacă în acte ca să poată primii ceva pământ. Şi au primit şase hectare de pământ. Adevăratul tată al mamei era Dumitru Lucă Rentea cu care bunica făcuse două fete pe Atena şi pe Elena, sora mamei, dar pe care la vremea aceea ca să poată primi ceva pământ în urma împroprietăririi care urma să se facă, cum spuneam, de frică să nu piardă pământul ce i se cuvenea de pe urma lui Turcescu Constantin, trecuse cele două născute pe numele lui Turcescu. Aşa se face că mama deşi făcută cu Lucă Rentea purta numele de Turcescu. Al doilea soţ al bunicii era om gospodar şi strângător şi priceput la multe dar ca un făcut sau ca o vrere a soartei bunica n-a avut parte multă vreme şi de al doilea soţ fiindcă în 1942 al doilea soţ al bunicii este luat în al doilea război pentru apărarea patriei de unde nu avea să se mai întoarcă niciodată. Proaspat văduvă de a doua oară, bunica mea, Turcescu Maria, poreclită Miţa din Irişte avea să moştenească de pe urma bunicului, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, o avere frumuşică rezumată în mare la peste 20 pogoane de pământ două case cu toate acareturile boi, vaci, oi, cazan de trei sute de litri de făcut ţuică din aramă, peste zece buţi mai mari de 5-7 mii litri şi multe altele agonisite după o viaţă de muncă şi afaceri, bunicul meu nedezminţind renumitul renume de oltean, origine ce avea să cucereasca întrega lume în special cea a afaceriştilor din ţară şi străinătate. De la acea dată bunica, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace, nu s-a mai recăsătorit considerând că soarta dorea ca ea să trăiască în singuratate deoarece primul soţ îi murise la câţiva ani după căsătorie  iar cel de-al doilea, Lucă Rentea, avea să se prăpădească pe pământuri străine lăsând-o cu două fete în pragul măritişului cu Atena şi sora ei mai mică Elena. De atunci bunica a luat de una singură viaţa în piept înfruntând grozăviile sorţii şi în special pe cele ale comunismului care avea să se întindă ca o lepră peste pământul ţării şi peste vieţile oamenilor.

  Am văzut lumina vieţii în casa bunicii, de sub Copăcişi, o bucata de rai pusă înadins de Dumnezeu sub râpa Copăcişului, într-o după amiază târzie de duminică la început de aprilie în ziua a 9-a într-o primăvară rodnică şi grăbită, în cea mai sfântă zi a anului, înviera Domnului Iisus Cristos. Trecut de amiaza cea mare  într-o duminică călduroasă şi liniştită în care tot poporul sărbătorea învierea Domnului, mama îşi începea zămislirea aducându-ne pe lume, pe mine şi fratele meu, în aceiaşi zi în care însuşi Domnul dezlegase izvoarele vieţii şi mântuise oamenii de păcate. Încă din primele clipe ale vieţi mă dovedisem un tip gălăgios şi plângăcios în comparaţie cu frate-miu, o moacă de om, tăcut şi somnolent care nici nu părea că trăieşte. Din clipa naşterii până la nouă luni aveam să fiu o pacoste pentru părinţi şi în special pentru mama săraca care nu ştia ce să mai facă cu mine. Urlam şi plângeam zi şi noapte fără contenire cu un potop de zgomote specifice sugarilor sursă nesecată de nesomn, de griji pentru cei ce nu ştiau ce să-mi mai facă şi să-mi dea pentru a tace şi a mă linişti. Era în 1950 anul ce marca jumatatea de secol. După primavara timpurie şi vara fierbinte ce pârjolise pământul urmase o toamnă bogată şi ploioasă apoi o iarnă friguroasă cu zăpezi imense şi viscole puternice. în această iarnă avea să cheme mama preotul acasă să-mi citescă slujbe de sfeştanie. De atâta plâns şi urlete, burta şi partea de jos a testicolelor, mi se umflase iar ai mei, în special mama, căci tata era la Bucureşti la pravalie, mama spun, deci, chemase preotul să-mi citească de potolire sau să se sfârşescă acest calvar şi pentru mine cât şi pentru ei. Dupa această slujba Dumnezeu parcă mi-a luat cu mâna zbuciumul în care mă chinuiam şi îi chinuiam şi pe ceilalţi iar la două săptămâni mama a luat un vecin din satul Cireşu deoarece iarna o prinsese pe mama şi pe noi copiii la Cireşu unde trebuia să aibe grije de pământuri şi de recoltă şi a tocmit cu el un drum cu căruţa cu cai până la Rm. Vâlcea, la spital pentru a-mi face operaţie de iernie. Vecinul pe nume Mitu lui Culici într-o zi de luni a lui decembrie înainte de sărbătorile de iarnă s-a suit la hăţurile căruţei împreună cu mama şi cu mine înfofolit în multe haine şi pe un vânt şi o zăpadă şi pe un ger cumplit cum nu se mai văzuse de mulţi ani pe acele meleaguri, au luat drumul Vâlcei şi aveau să-l străbată într-o zi şi o noapte iar a doua zi marţi pe la prânzul cel mare ajunseseră cu mine la spital. Acolo am ajuns pe mâinile bune şi măiastre ale doctorului Băluţă, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, care m-a operat aşa de bine că toată viaţa după aceea nu am mai avut nevoie de alta operaţie şi am fost mai sanatos decăt unul neoperat. La două săptămâni după această operaţie mama şi nea Mitu lui Culici s-au întors dupa mine şi cu câteva zile înaite de naşterea domnului au ajuns cu bine acasă unde mama şi bunnica şi toţi ceilalţi au răsuflat uşuraţi când m-au văzut dormind şi eu liniştit şi comportându-mă ca orice copil normal. Pot să afirm chiar că la mijloc fusese mâna lui Dumnezeu care voise ca mama şi ai mei să sărbătorească crăciunul, naşterea Domnului în pace şi linişte sufletească. Tot în acea iarnă avea să se întâmple o mare nenorocire. Cred că era a doua sau a treia zi de crăciun când bunicul din partea tatei, Barbu Stanciu, după o lungă beţie luase o culme cu trandafiri făcuţi din porcul tăiat cu o săptămână înainte de crăciun şi o pusese deasupra vetrei pentru afumare şi cum asta se întâmpla pe la apusul soarelui şi după ce mai stinsese încă o dată focul sufletului cu o cană de ţuică adormise pe patul din camera din faţă ca pe la mijlocul nopţii să fie trezit de o mare gălăgie şi forfotă în casă şi pe la geamul camerei în care dormea. Şi până să se trezească şi fusese ridicat pe sus de braţe puternice şi transportat cu tot cu paturi afară unde avea să se trezească de-a binelea într-un nor de fum şi flăcări cu zeci de vecini care cu găleţi de apă încercau să stingă focul care aprinsese întreaga casă. Realizând ce se întâmpla a sărit în picioare ca traznit de fulger şi trezit complet din somn şi din beţie să înceapă să strige la oameni dând ordine şi insistănd să scoată un butoi de 200 de litri cu gaz de sub fânarie şi apoi  toată tocăria de lemn de pe prispa casei şi din camera din fund a casei. Oamenii şi ei zăpăciţi şi speriaţi de grozăvia focului ce lumina întreg satul ca şi vecinii îngroziţi de frică ca focul să nu se extindă şi asupra gospodăriilor lor au sărit imediat şi au scos butoiul de gaz de sub fânărie care începuse şi ea să ia foc apoi săriseră cu toţii să scoată  din casă, ce se mai putea scăpa din lucruri, bine înţeles după ce fuseserăm scăpaţi noi cei mici iar mama împreună cu noi fuseserăm primiţi şi adăpostiţi în casa unui vecin mai de departe.

      Admiram acum în odaia mare şi comfortabilă în care îmi depănam şirul amintirilor, tablourile, puţine la număr, ce fuseseră salvate atunci de la incendiu. Tata simplu ţăran care între timp devenise mare afacerist la oraş, la Bucureşti, influenţat în bine de oamenii de afaceri cu care intrase în contact după câte ştiu nişte  greci amabili, începuse încă din tinereţe să agonisească diverse lucruri care mai târziu dublându-se sau triplând-se valoarea lor erau folosite ca şi acţiunile într-o bancă. Unele dintre aceste lucruri care fuseseră scăpate de incendiu erau tablourile ce atârnau acum pe pereţi dar din păcate  fără nici o valoare, cel mult sentimentală, pe care le-o acordam chiar eu, pictorii care le pictaseră pierzându-se undeva în anonimatul istoriei. Dar unul din lucrurile de mare valoare care rămăsese de la tata şi de la mama era chiar casa în care locuiam acum construită în anul 1951, dupa ce arsese casa bătrânească şi care avusese la bază un proiect după o vilă americană. Casa construită toată din caramidă, înălţată pe o temelie mult ridicată faţă de cea veche dar pe acelaşi loc, impunea privirii prin construcţia masivă, prin frumuseţea clădirii, prin modul de amplasare al camerelor. Casa rămăsese la roşu, adică netencuită la exterior, timp de aproape 10 ani şi fusese acoperită cu ţiglă tot atâta timp până când prin anii 60 după ce mama agonisise ceva bani a cumpărat tablă zincată a angajat meseriaşi de la câteva comune mai jos de pe lângă Craiova şi în câteva luni casa arăta ca în revistele americane de prin vremurile acelea cum era acum tencuită şi cu acoperiş din tablă. Acei meşteri făcuseră şi jgheburile şi burlanele dar nu apucaseră să le şi monteze fiindca nu se înţeleseseră la preţ cu ai mei şi casa rămăsese fără jgheaburi şi burlane nemontate până în ziua de astăzi.  Casa era amplastă în centrul satului la numai cinci zeci de metri de şcoala cea nouă construită prin anii 1956-57, şcoală a cărei faţadă dădea în şuşeaua principală ce lega oraşul Horezu cu Craiova. Şuşeaua pornea din oraşul  Rm. Vâlcea şi şerpuia pe sub munţi printr-o minunată regiune montană, trecea prin micuţa staţiune balneară Govora apoi şuşeaua se răsucea la dreapta şi se înfigea mai adânc în munţii înalţi şi semeţi apoi ajungea în oraşul Horezu după ce trecea peste numeroase dealuri şi văi  ca apoi să părăsească urbea liniştită şi uitată de Dumnezeu plină de olteni mucaliţi şi gata oricând să te primească în casele lor. Cum părăsea urbea Horezului şuşeaua se abătea către dreapta şi apuca drumul mult cântat al Gorjului  şi nu apucai să te dumireşti de peisajele ca de rai  prin care te afundai ca numai la 9 km de la Horezu dădeai de comuna Slătioara unde o mare intersecţie crăcăna şuşeaua în două.  O şuşea o lua către dreapta ce ducea spre Târgu Jiu iar alta se abătea în stânga pe lângă nişte râpi pietroase şi nisipoase pe lângă râul Cerna ca apoi să salte de bucurie din deal în vale până la sfatul popular al comunei Stroieşti după care trecea peste un pod lung de lemn peste râul Cerna ca apoi şontâc şontâc din vale-n deal şi din deal în vale pe lângă case de gospodari unele din lemn şi şită, altele din caramidă şi tablă, străbătând satul Ursuleşti trecând pe lângă casa naşului meu mult iubit Ghiţoiu Simion, care prin ani 73 -74 avea să se prăpădească în urma unui cancer, dumnezeu să-l ierte, că tare bun şi iubitor fusese cu mine şi cu frate-miu, şuşeaua o cotigea puţin în jos şi zbura cu viteză mare pe lângă biserica nouă care, când eram copil mi se părea atât de mare încât o confundam cu o cetăţuie şi la care mă închinam cu pioşenie şi cu frică de câte ori treceam pe lângă ea, ca apoi bălăgănind la dreapta şi la stânga  cu sughiţuri şi râgâituri şuşeaua să ajungă ca un oltean abţiguit în centrul satului Cireşu să treacă solemn pe lângă şcoala impunatoare cu capul descoperit şi solemnă ca o ţărancă fâstâcită în faţa tovarăşului director al şcolii care le răpea copiii pentru ai face domni într-o ţară de tovaraşi, ca apoi şuşeaua să coboare în fugă până la “comperativa” satului în casa fostului boier Popescu ca în urmă, puţin gâfâind să ajungă la moara comunală, tot a boierului Popescu confiscată şi ea de comunişti, unde îşi măcinau zilele şi recoltele rămase, dupa ce lua totul sfatul popular, bieţii olteni, ruginiţi de certuri la mejdini şi vejnic transpiraţi de muncile câmpului şi horele hurducăite ale duminicilor liniştite şi bisericoase. De la moară, pudrată cu praful alb de făină, şuşeaua căra la vale căruţele încărcate cu sacii de făină până hăt departe dincolo de Pojogi şi Copăceni aproape de Lăpuşata, aruncând când pe stânga când pe dreapta râului Cerna pe gospodarii adormiţi în căruţele lor. în fiecare dimineaţă şuşeaua cobora adormită de la munţi si izbindu-se din deal în deal cobora hodorogind la vale către Craiova şi mai departe către râul Olt către câmpie unde se trezea lăbrţându-se.  Şuşeaua cu pricina nu era mai lată de două căruţe puse una lângă alta acoperită vara cu praf şi pulbere de-ţi îngropai picioarele până la glezne iar toamna şi iarna se transforma într-un drum al noroaielor până la genunchi.  De la şcoala din Cireşu perpendicular pe şuşea urca în sus pe lângă şcoală pe partea stângă cum te uitai la ea un drum de ţară, o uliţă, ce trecea pe lângă casa Simioancăi pe partea stângă apoi după ce se termina şcoala pe partea dreaptă a uliţei se afla casa lui Nicu lui Burgă unde uliţa se încovoia puţin spre dreapta iar faţă în faţă cu casa lui Nicu lui Burgă pe partea stângă a drumului se afla casa noastră care se afla pe un platou, o mică poiană, după care uliţa urca încă vreo 30 de metri până la biserica cea veche pe stânga şi casa lui nea Gică, zis şi Gicanu, pe partea dreaptă, faţă în faţă cu biserica. De la biserică uliţa se subţia aşa de mult încât devenea o potecă ce se oprea drep în pârâul ce despărţea platoul nostru de locul numit Peste Vale. Nea Gică era om sărac şi singura lui avere era căsuţa compusă din doua camere şi o prispă, o cunie, bucătăria de vară şi un fânar cu o magazie la parter. Pământ, spunea nea Gică, avea să aibă mai mult la cimitir decât avea în curtea casei şi pe lângă casă şi care era singura lui avere. Nea Gică era gard în gard cu Nicu lui Burgă mai bine zis cu gradina din spatele casei Burgăului. Biserica cea veche cum îi spuneau sătenii era chiar veche şi la propiu şi la figurat având cam 130 ani vechime. Era construită toată din bârne şi chirpici şi acoperită cu şiţă, lungă cam de 15 metri şi lată cam de 4 metri cu altartul către uliţă şi intrarea sătenilor către dealul feţiei sub forma unei săliţe asemanatoare unei prispe. În faţa prispei cam la doi metri de la ea se afla clopotniţa  înaltă şi maiestoasă mai înaltă ca cele doua turle înfipte pe creasta bisericii, ca un crenel de cetate pătrăţos în vârful căreia trona ca un moş cocăind a somn, clopotul imens care când eram mic trebuia să mă atârn cu totul de funia care-l mişca ca să pot să-l fac să dăngăne. Lângă turnul clopotniţei nu mai departe ca un metru se înălţa falnic şi maiestos dincolo de nori cu vârful în ceruri un brad de aceeaşi vârstă cu biserica dar pe când biserica ajunsese ca o hârcă cu nasul coroiat încălecată pe mătura zburatoare aşa de falnic se înălţa bradul ca făt frumos din poveste ce putea fi văzut de la mari depărtări. 

BALADA UNUI CAZAN

Stimați români din țară și din diaspora ! Cu deosebită stimă și cu sufletul încercat de o mare remușcare prin faptul că am ajuns în situația de a cere ajutor la români care au avut noroc în viață și au putut agonisi ceva bunăstare și care vor avea bună voință de a ajuta prin sponsorizare un ne însemnat poet, romancier, scenarist, pamfletar și altele ca pe viitor să am minima posibilitate de a mai scrie pe blog diverse, actualmente ne mai având bani de a plăti abonamentul la cablu și la internet, ba de multe ori neavând bani nici pentru o pâine. Actualmente fata mea care de 11 ani a fost îmbolnăvită de contele incapuciato, care actualmente este diavolul pe pământ, și care după o colaborare de peste 10 ani, mi-am dat seama că este șeful diavolilor pe Terra, trimis special la București, România, unde foarte curând va avea loc cea mai mare bătălie în astral și paranormal, pentru refacerea Grădinii Maicii Domnului. Acest diavol homosexual când am rupt legătura cu el mi-a îmbolnăvit fata transferând în spiritul și trupul ei mai mulți diavoli foarte periculoși, de atunci în casa noastră nu mai există pace și liniște, și lipsa acută de bani nu ne permite să plătim exorcizarea la preoții care se pricep să facă asemenea slujbe. În consecință cine are bunăvoință de a mă sponsoriza de a mai putea să public în viitor diverse scrieri, vă rog să trimiteți ajutorul DVS în contu: BARBU SIMION, CONT IBAN: RO04CARP041900804251RO01 deschis la CARPATICA  BUCUREȘTI ALBA IULIA, sau ON LINE la OFICIUL POȘTAL 4, PE NUMELE BARBU SIMION dar anunțîndu-mă prin telefon : 0727719196 că mi s-a trimis o sumă de lei la poșta 4. Vă mulțumesc anticipat iar pentru cei ce au voința de a mă ajuta voi scrie diverse poezii sau altele și voi putea să dau anumite sfaturi în diverse probleme legate de familie, societate, școală, sănătate, etc și voi face diverse rugăciuni, mantre și yantre pentru a aduce în familiile DVS bogăție și fericire și multe alte practici benefice la momentul solicitării. Cu stimă și respect ! Dumnezeu să vă bine cuvânteze !

GURU BARBU SIMION.
 BALADA UNUI CAZAN

Aveam pe-aici mai de de mult un cazan spoit giugiuc
Era un fost evreu trecut de neamuri chiar la olteni
Se dădea leu doar că lătra şi-avea un suflet de haiduc
Şi pe femei că le ştia pe toate din Lăpuşata la Zătreni.

 Era un domn în felul lui Oltean cu cioareci şi tulpan
Născut de-ai lui în Scorpion şi-apoi trimis să pască vaci
Ajuns la 7 ani fura din ouă şi punea ban peste ban
Şi vara toată pe la Cerna prindea şi peşte dar şi raci.

Era flămând mai toată ziua, urca cu mămăliga în cireş
Şi când pleca la şcoală avea în sân cireşe din belşug
Învăţa de zor la mate ca în negoţ să nu dea greş
Iar mai pe vară în vacanţă, mergea cu taică-su la plug.

 Când a crescut de-o şchioapă umbla după gagici la horă
 Dar nu avea succes decât cu fetele din clasele mai mici,
Iar maică-sa aflase că vreo trei aveau să-i fie noră,
Şi ca să-l sature de fete, l-a trimis la tasu care avea un bici.

 Cu fratele mai mare s-a împăcat şi au căzut la învoială,
Mai toată ziua îi da ţuică furată din butoi din casă,
Şi fratele îi da din gagici şi de atât iubit a dat în boală,
Şi n-a belea că după fete îl lua şi tasu pe la coasă.

 Până s-ajungă-n Bucureşti, purta mereu numai opinci,
Iar iarna, vara, cum era, haine grele din dimie
Haine ce le lua de pe la fraţi când le rămâneau mai mici
Şi tasu îi spunea mai apăsat că aste haine o viaţă să te ţie.

 Când a ajuns în Bucureşti, s-a văzut imediat, că au dat faliment,
Un evreu şi un grec ce făceau bişniţă mare cu mâncare,
Ia Cazan Gică de ţară s-a băgat cu-n aliment,
 Unde-n Craiova prazul se vindea la liber şi-avea fiecare.

 Fiind băiet inteligent şi masturbat nevoie mare,
S-a-nscris la şcoala de balet unde freca la fiare
Şi-n loc de mămăligă mânca acum franzelă albă,
Iar pe ţăranca cu opinci a dat-o pentru o orăşancă slabă.

 Şi-n loc de patefon ce se cânta cu manivelă
Şi-a luat magnetofon cu artiştii ce veneau pe bandă,
Dădea tare muzica în stradă să audă şi gagica lui
Marcela, Lângă piaţă şi-a luat casă ce avea şi o mansardă.

 Şi-a luat o licenţă-n fiare dar lucra mai pe teren
Avea zilnic băutură colinda prin ţări străine,
Vindea muzică străină şi-a ajuns şef pe un tren,
Băga fete la cuşetă şi-acasă duce măsline.

 Îl avea pe un Barbu ce-i da muzici guiţate,
Amândoi făceau afaceri dar Barbu făcea bisnis,
Era tot oltean ca Gică, dar avea şi facultate,
Dar Cazan avea maşină şi o casă ca în vis.

 Avea şi copii frumoşi şi soţie înfloritoare,
Avea şi femei babane cei da lui gicuţă bani,
Şi pe an vreo două luni mergea-n staţiuni la mare
Şi visa acum la vilă undeva între castani.

 Dar sărac olteanu Barbu, înşelat de un cazan
Ce-a aflat că barbu are în ASE mare licenţă,
L-a făcut să investească să câştige şi el un ban,

Dar n-a câştigat nimica, doar pomană, e o mare diferenţă,
 Şi Cazan strângea euro în cazane şi lighene,
Pe barbu l-a dat afară că soţia nu-l înghite,
Iară barbu acum ajunse păzitor pe la dughene,

Îl mai cheamă câte o dată când bea bere şi sughite.
 Totuşi Barbu îl iubeşte pe acest oltean ajuns,
Dar de azi doamne fereşte, Barbu a zis în sine lui,
Va stopa munca la scris să aibe timp pentru răspuns,

Şi-i va da doar bună ziua, doar atât, Olteanului.
 Mama lui...

 Scrisă de unu Barbu Simion, înainte de-nălţare,
Supărat pe coana Mare,
Ce-n cazan fierbea Potroace, pentru broasca oace, oace !
22.05.2014