Stimați români din țară și din diaspora ! Cu deosebită stimă și cu
sufletul încercat de o mare remușcare prin faptul că am ajuns în situația de a
cere ajutor la români care au avut noroc în viață și au putut agonisi ceva
bunăstare și care vor avea bună voință de a ajuta prin sponsorizare un ne
însemnat poet, romancier, scenarist, pamfletar și altele ca pe viitor să am
minima posibilitate de a mai scrie pe blog diverse, actualmente ne mai având
bani de a plăti abonamentul la cablu și la internet, ba de multe ori neavând
bani nici pentru o pâine. Actualmente fata mea care de 11 ani a fost
îmbolnăvită de contele incapuciato, care actualmente este diavolul pe pământ,
și care după o colaborare de peste 10 ani, mi-am dat seama că este șeful
diavolilor pe Terra, trimis special la București, România, unde foarte curând
va avea loc cea mai mare bătălie în astral și paranormal, pentru refacerea
Grădinii Maicii Domnului. Acest diavol homosexual când am rupt legătura cu el
mi-a îmbolnăvit fata transferând în spiritul și trupul ei mai mulți diavoli
foarte periculoși, de atunci în casa noastră nu mai există pace și liniște, și
lipsa acută de bani nu ne permite să plătim exorcizarea la preoții care se
pricep să facă asemenea slujbe. În consecință cine are bunăvoință de a mă sponsoriza
de a mai putea să public în viitor diverse scrieri, vă rog să trimiteți
ajutorul DVS în contu: BARBU SIMION, CONT IBAN: RO04CARP041900804251RO01
deschis la CARPATICA BUCUREȘTI ALBA IULIA, sau ON LINE la OFICIUL POȘTAL
4, PE NUMELE BARBU SIMION dar anunțîndu-mă prin telefon : 0727719196 că mi s-a
trimis o sumă de lei la poșta 4. Vă mulțumesc anticipat iar pentru cei ce au
voința de a mă ajuta voi scrie diverse poezii sau altele și voi putea să dau
anumite sfaturi în diverse probleme legate de familie, societate, școală,
sănătate, etc și voi face diverse rugăciuni, mantre și yantre pentru a aduce în
familiile DVS bogăție și fericire și multe alte practici benefice la momentul
solicitării. Cu stimă și respect ! Dumnezeu să vă bine cuvânteze !
ROMAN AUTOBIOGRAFIC.
CAP. I
Era o zi friguroasă de toamnă, cu ceaţă pe poalele
dealurilor îndepărtate şi cu picături de apă în frunzele copacilor şi pe şiţă
şi pe scândurile negeluite ale fânarului şi ale şoprului din curtea casei. Se
lăsase şi un frig ce te pătrundea până la oase şi îţi făcea pielea ca la găină.
Stăteam în casă şi admiram natura dezlănţuită în forţa ei, în inteligenţa ei
nativă. Mă uitam prin geamul brubonit de roua dimineţii friguroase din zona de
munte în care mă aflam. De fapt mă aflam în casa parintească unde crescusem
peste 40 de ani şi unde avusesem parte şi de fericire şi de suferinţe, unde
acum mă năpădeau amintiri nostalgige legate de părinţii mei, acum dispăruţi,
Dumnezeu să-i ierte, dar parcă aidoma, vii printre lucrurile prezente în odaie
şi parcă rămase acolo să adâncească şi mai mult suferinţa gândului la cei
dispăruţi pentru totdeauna şi parcă veşnici în memeoria mea. Aburi ieşeau din
streaşinile şoproanelor şi a fânarelor din împrejurimi. Natura încremenise
într-o postură ca de basm şi mă ducea cu gândul la copilarie şi la adolescenţa
mea din anii 1959 şi ani 1960 apoi către ani 1965. Eram un copil ca toţi
ceilalţi cu capricii şi mofturi de copil de ţăran dus pe la oraş şi întors
printre copiii de pe uliţa satului cu pretenţi, nemascate de naivitatea mea
copilarească. Mergeam cuprins de mândrie pe uliţa satului printre ţăranii
îmbrăcaţi în dimie şi haine grele printre copii cu căciuli şi haine lăsate de
fraţi lor mai mari eu fiind îmbrăcat cu haine care în concepţia mea de copil mi
se păreau mai savante, mai iţite dându-mi o superioritate nemeritată. Am
deschis uşa sobei şi am mai înfipt în gura roşie a animalului aprins încă un
buştean de salcâm, am închis uşa încinsă, apoi am stat pe un scaun vechi dar
solid şi bine chibzuit de cei cel construiseră, dintr-o mobilă germană,
cumpărată de mama, Dumnezeu s-o ierte, de la cucoana Matilda, o nemţoaică adusă
de boierul Ştefan Dragu cu peste 80 de ani în urmă. Coana Matilda era o
femeie vrednică, plină de suflet, care se integrase în sufletul ţăranilor şi
parcă făcea parte din chiar inima obştei prin tot ceea ce făcea şi făcuse
pentru cei amărâţi, bolnavi şi înapoiaţi. Ţăranii
o iubeau şi o respectau ca pe o stăpână dar mai mult ca pe o soră de-a
lor care devenise bogată şi care îi ajuta de multe ori fără să ştie boierul, cu
de-ale gurii şi cu haine aduse de prin ţările de departe, de peste mări. Dar
ceea ce o făcea şi mai iubita de oamenii simpli ai obşti era faptul că
nemţoaica, coana Matilda, era prezentă în fiecare duminică în biserica satului
la fiecare slujbă ţinută de preotul bătrân, Doară, fost politic închis de
comunişti deoarece avusese legături cu legionarii. Când apărea pe uliţa ce
ducea la biserica veche de peste o sută de ani ţăranii se aplecau pâna la
pământ cu capetele descoperite în semn de respect faţă de femeia care îi
respecta şi le vorbea într-un mod plăcut şi inteligent dar sătenii o
iubeau de fapt că devenise creştină ortodoxă din creştină catolică prin
căsătoria făcută cu boierul Dragu şi venită tocmai din ţările dezvoltate şi ca
de bazm în mintea lor tocmai în ţara lor săracă şi plină de păduchioşi şi care
iubea sătenii proşti şi săraci ca pe propri ei fraţi. Dintre puţinele
amintiri care îmi vin în minte acum este aceea când Coana Matilda a
pătruns în curtea casei noastre cu o farfurie mare şi întinsă, cum eu nu
mai văzusem şi pe care se afla coliva bună şi cu bomboane râvnite mult de copii
ca noi. A intrat în curte cu vorbe frumoase de bineţe şi a vorbit cu mama în
curtea din faţă apoi mama a invitat-o în casă pe uşa din spate unde era
bucătăria de iarnă şi au parcurs toată curtea pâna au ajuns la curtea din spate
şi au intrat în bucataria din spate, coana Matilada a intrat la noi în casă şi
asta pentru mine era un adevărat evenimnt ca şi cum ar fi coborât Iisus în casa
noastră. Mama era o femeie cu puţină carte dar cu mult bun simţ şi respect faţă
de toţi oamenii şi ştia să întreţină o discuţie cu oamenii superiori cum era
coana Matila. Mama era o femeie umblată şi pe la oraş şi chiar la Bucureşti
unde tata era plecat şi unde ducea o prăvălie în care vindea produse lactate,
covrigi, cornuri şi tot felul de pâini, sucuri şi altele pe care le lua pe
credit de la nişte greci despre care tata spunea că erau băieţi buni. Coana
Matilda era o femeie în vârstă, înalta cu păr blond castaniu puţin încărunţit,
cu o faţă frumoasă, cu haine nemţeşti dar puţin uzate şi curate şi frumos
mirositoare date cu ceva ce eu nu puteam să definesc fiindcă nu cunoşteam ce
era acel parfum despre care aveam să aflu mult mai târziu. Coana Matilda
pe care mi-o amintesc numai cu acel zâmbet pe buze parcă dintodeauna aşa, m-a
luat atunci pe picioarele ei şi m-a ridicat în braţe, m-a pupat pe obraz
şi mi-a dat o bomboană mare şi dulce ce eu nu mai măncasem în viaţa mea. Mama
vorbea cu coana Matilda despre lucrările câmpului, despre arat şi însămânţat,
pe cine să ia la lucru, la arat în acea primăvară. Coana Matilda m-a pus apoi
jos şi a luat din raft o strachină şi a pus cu o lingură de lemn o parte din
coliva frumos mirositoare şi frumos aranjată cu o mare cruce făcută din
bomboane roşii şi verzi şi albastre. A deschis apoi o geanta din piele cu un
sistem de inchidere ce m-a pus pe gânduri ceva ca o scamatorie de bâlci unde nu
am priceput cum se închidea şi deschidea, şi a scos din acea geantă o hârtie de
zece lei pe care i-a dat-o lui mama iar mama a spus bogdea proste cu bucurie
iar coana Matilda i-a spus să ne cumpere ceva îmbracăminte la noi, copiii pe
care îi avea mama adică nouă, noi fiind trei copii şi anume doi băieţi, fratele
meu fiind geamăn cu mine eu fiind însa cel mare deoarece mama alesese sa mă
nască pe mine mai întâi eu fiind moţatul familiei. Sora mea mai mare, Maria, pe
care cu toţii o strigam Silvia, era cu doi ani mai mare ca noi fraţii şi avea
tot timpul un atu asupra noastra baieţii pe care eu nu puteam să-l sufăr
deoarece noi băieţii eram puşi pe lângă toate corvezile bărbăteşti şi la cele
femeieşti ca spre exemplu spălatul vaselor în timp ce dumneaei se plimba sau
citea. Pe fratele meu îl chema Gheorghe nume nu prea agreat de deţinător cel
putin când începuse să se mai înalţe în ochii fetelor dar nu ca înlţime
deoarece mult mai tirziu după prima tinereţe nu crescuse mai mare ca o vacă. Pe
mine mă chema Simion dar toată lumea îmi spunea Ion să simplifice şi mai mult
lucrurile. De fapt eram pur şi simplu Ion şi Gheorghe ai Tenii lui Gheorghe din
Cireşu, unul din cele cinci sate ale comunei Stroieşti din judeţul
Vâlcea. Pe mama o chema de fapt Atena nume care mult mai târziu avea să-mi facă
multă plăcere când aveam să aflu semnificaţia mitologica a numelui ei Zeiţa
Atena, zeiţa frumuseţii, nume ce se potrivea de minune cu mama deoarece mama
fusese una dintre cele mai frumoase femei din regiune. Dar pe cât de frumoasa a
fost pe atât viata ei a fost un coşmar, un calvar, soartă pe care şi-a dus-o cu
o resemnare biblică fără să blesteme niciodata, în vreun fel numele nimanui
pentru ceeace avea să-i rezerve soarta din momentul când se născuse. Mama,
Dumnezeu să o ierte şi să o odihneasca în pace, fusese o femeie bisericoasă şi
crezuse în Dumnezeul nostru, în Domnul Iisus până când avea să treacă în lumea
celor buni. Mama avea să se nască pe 3 august 1921 într-o călduroasă lună de
vară, august, pe numele ei de fată Turcescu Atena dupa numele primului soţ al
bunicii deşi acesta nu era tatăl adevărat al mamei. Primul bunic Turcescu
Constantin plecase în primul război în 1916 şi nu după mult timp, bunica, aveau
să primească veste că acesta căzuse în luptă undeva pe la Oituz sau Mărăşeşti,
Dumnezeu să-l ierte şi să-l aibe în pază. Nu după mult timp bunica se măritase
din nou cu al doilea bunic al nostru pe nume Dumitru Lucă Rentea cu care de
fapt nu se trecuse în acte deoarece la vremea aceea se zvonea că familiile
celor căzuţi pe front urmau să fie împroprietărite de către stat şi atunci
bunica cu soţul ei de-al doilea au convenit să nu se mai treacă în acte ca să
poată primii ceva pământ. Şi au primit şase hectare de pământ. Adevăratul tată
al mamei era Dumitru Lucă Rentea cu care bunica făcuse două fete pe Atena şi pe
Elena, sora mamei, dar pe care la vremea aceea ca să poată primi ceva pământ în
urma împroprietăririi care urma să se facă, cum spuneam, de frică să nu piardă
pământul ce i se cuvenea de pe urma lui Turcescu Constantin, trecuse cele două
născute pe numele lui Turcescu. Aşa se face că mama deşi făcută cu Lucă Rentea
purta numele de Turcescu. Al doilea soţ al bunicii era om gospodar şi
strângător şi priceput la multe dar ca un făcut sau ca o vrere a soartei bunica
n-a avut parte multă vreme şi de al doilea soţ fiindcă în 1942 al doilea soţ al
bunicii este luat în al doilea război pentru apărarea patriei de unde nu avea
să se mai întoarcă niciodată. Proaspat văduvă de a doua oară, bunica mea,
Turcescu Maria, poreclită Miţa din Irişte avea să moştenească de pe urma
bunicului, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, o avere frumuşică
rezumată în mare la peste 20 pogoane de pământ două case cu toate acareturile
boi, vaci, oi, cazan de trei sute de litri de făcut ţuică din aramă, peste zece
buţi mai mari de 5-7 mii litri şi multe altele agonisite după o viaţă de muncă
şi afaceri, bunicul meu nedezminţind renumitul renume de oltean, origine ce
avea să cucereasca întrega lume în special cea a afaceriştilor din ţară şi
străinătate. De la acea dată bunica, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească în pace,
nu s-a mai recăsătorit considerând că soarta dorea ca ea să trăiască în
singuratate deoarece primul soţ îi murise la câţiva ani după căsătorie
iar cel de-al doilea, Lucă Rentea, avea să se prăpădească pe pământuri străine
lăsând-o cu două fete în pragul măritişului cu Atena şi sora ei mai mică Elena.
De atunci bunica a luat de una singură viaţa în piept înfruntând grozăviile
sorţii şi în special pe cele ale comunismului care avea să se întindă ca o
lepră peste pământul ţării şi peste vieţile oamenilor.
Am
văzut lumina vieţii în casa bunicii, de sub Copăcişi, o bucata de rai pusă
înadins de Dumnezeu sub râpa Copăcişului, într-o după amiază târzie de duminică
la început de aprilie în ziua a 9-a într-o primăvară rodnică şi grăbită, în cea
mai sfântă zi a anului, înviera Domnului Iisus Cristos. Trecut de amiaza cea
mare într-o duminică călduroasă şi liniştită în care tot poporul
sărbătorea învierea Domnului, mama îşi începea zămislirea aducându-ne pe lume,
pe mine şi fratele meu, în aceiaşi zi în care însuşi Domnul dezlegase izvoarele
vieţii şi mântuise oamenii de păcate. Încă din primele clipe ale vieţi mă
dovedisem un tip gălăgios şi plângăcios în comparaţie cu frate-miu, o moacă de
om, tăcut şi somnolent care nici nu părea că trăieşte. Din clipa naşterii până
la nouă luni aveam să fiu o pacoste pentru părinţi şi în special pentru mama
săraca care nu ştia ce să mai facă cu mine. Urlam şi plângeam zi şi noapte fără
contenire cu un potop de zgomote specifice sugarilor sursă nesecată de nesomn,
de griji pentru cei ce nu ştiau ce să-mi mai facă şi să-mi dea pentru a tace şi
a mă linişti. Era în 1950 anul ce marca jumatatea de secol. După primavara
timpurie şi vara fierbinte ce pârjolise pământul urmase o toamnă bogată şi
ploioasă apoi o iarnă friguroasă cu zăpezi imense şi viscole puternice. în
această iarnă avea să cheme mama preotul acasă să-mi citescă slujbe de
sfeştanie. De atâta plâns şi urlete, burta şi partea de jos a testicolelor, mi
se umflase iar ai mei, în special mama, căci tata era la Bucureşti la pravalie,
mama spun, deci, chemase preotul să-mi citească de potolire sau să se sfârşescă
acest calvar şi pentru mine cât şi pentru ei. Dupa această slujba Dumnezeu
parcă mi-a luat cu mâna zbuciumul în care mă chinuiam şi îi chinuiam şi pe
ceilalţi iar la două săptămâni mama a luat un vecin din satul Cireşu deoarece
iarna o prinsese pe mama şi pe noi copiii la Cireşu unde trebuia să aibe grije
de pământuri şi de recoltă şi a tocmit cu el un drum cu căruţa cu cai până la
Rm. Vâlcea, la spital pentru a-mi face operaţie de iernie. Vecinul pe nume Mitu
lui Culici într-o zi de luni a lui decembrie înainte de sărbătorile de iarnă
s-a suit la hăţurile căruţei împreună cu mama şi cu mine înfofolit în multe
haine şi pe un vânt şi o zăpadă şi pe un ger cumplit cum nu se mai văzuse de
mulţi ani pe acele meleaguri, au luat drumul Vâlcei şi aveau să-l străbată
într-o zi şi o noapte iar a doua zi marţi pe la prânzul cel mare ajunseseră cu
mine la spital. Acolo am ajuns pe mâinile bune şi măiastre ale doctorului
Băluţă, Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace, care m-a operat aşa de
bine că toată viaţa după aceea nu am mai avut nevoie de alta operaţie şi am
fost mai sanatos decăt unul neoperat. La două săptămâni după această operaţie
mama şi nea Mitu lui Culici s-au întors dupa mine şi cu câteva zile înaite de
naşterea domnului au ajuns cu bine acasă unde mama şi bunnica şi toţi ceilalţi
au răsuflat uşuraţi când m-au văzut dormind şi eu liniştit şi comportându-mă ca
orice copil normal. Pot să afirm chiar că la mijloc fusese mâna lui Dumnezeu
care voise ca mama şi ai mei să sărbătorească crăciunul, naşterea Domnului în
pace şi linişte sufletească. Tot în acea iarnă avea să se întâmple o mare
nenorocire. Cred că era a doua sau a treia zi de crăciun când bunicul din partea
tatei, Barbu Stanciu, după o lungă beţie luase o culme cu trandafiri făcuţi din
porcul tăiat cu o săptămână înainte de crăciun şi o pusese deasupra vetrei
pentru afumare şi cum asta se întâmpla pe la apusul soarelui şi după ce mai
stinsese încă o dată focul sufletului cu o cană de ţuică adormise pe patul din
camera din faţă ca pe la mijlocul nopţii să fie trezit de o mare gălăgie şi
forfotă în casă şi pe la geamul camerei în care dormea. Şi până să se trezească
şi fusese ridicat pe sus de braţe puternice şi transportat cu tot cu paturi
afară unde avea să se trezească de-a binelea într-un nor de fum şi flăcări cu
zeci de vecini care cu găleţi de apă încercau să stingă focul care aprinsese
întreaga casă. Realizând ce se întâmpla a sărit în picioare ca traznit de
fulger şi trezit complet din somn şi din beţie să înceapă să strige la oameni
dând ordine şi insistănd să scoată un butoi de 200 de litri cu gaz de sub
fânarie şi apoi toată tocăria de lemn de pe prispa casei şi din camera
din fund a casei. Oamenii şi ei zăpăciţi şi speriaţi de grozăvia focului ce
lumina întreg satul ca şi vecinii îngroziţi de frică ca focul să nu se extindă
şi asupra gospodăriilor lor au sărit imediat şi au scos butoiul de gaz de sub
fânărie care începuse şi ea să ia foc apoi săriseră cu toţii să scoată
din casă, ce se mai putea scăpa din lucruri, bine înţeles după ce fuseserăm
scăpaţi noi cei mici iar mama împreună cu noi fuseserăm primiţi şi adăpostiţi
în casa unui vecin mai de departe.
Admiram acum în odaia mare şi comfortabilă în care îmi depănam şirul
amintirilor, tablourile, puţine la număr, ce fuseseră salvate atunci de la
incendiu. Tata simplu ţăran care între timp devenise mare afacerist la oraş, la
Bucureşti, influenţat în bine de oamenii de afaceri cu care intrase în contact
după câte ştiu nişte greci amabili, începuse încă din tinereţe să
agonisească diverse lucruri care mai târziu dublându-se sau triplând-se
valoarea lor erau folosite ca şi acţiunile într-o bancă. Unele dintre aceste
lucruri care fuseseră scăpate de incendiu erau tablourile ce atârnau acum pe
pereţi dar din păcate fără nici o valoare, cel mult sentimentală, pe care
le-o acordam chiar eu, pictorii care le pictaseră pierzându-se undeva în
anonimatul istoriei. Dar unul din lucrurile de mare valoare care rămăsese de la
tata şi de la mama era chiar casa în care locuiam acum construită în anul 1951,
dupa ce arsese casa bătrânească şi care avusese la bază un proiect după o vilă
americană. Casa construită toată din caramidă, înălţată pe o temelie mult ridicată
faţă de cea veche dar pe acelaşi loc, impunea privirii prin construcţia masivă,
prin frumuseţea clădirii, prin modul de amplasare al camerelor. Casa rămăsese
la roşu, adică netencuită la exterior, timp de aproape 10 ani şi fusese
acoperită cu ţiglă tot atâta timp până când prin anii 60 după ce mama agonisise
ceva bani a cumpărat tablă zincată a angajat meseriaşi de la câteva comune mai
jos de pe lângă Craiova şi în câteva luni casa arăta ca în revistele americane
de prin vremurile acelea cum era acum tencuită şi cu acoperiş din tablă. Acei
meşteri făcuseră şi jgheburile şi burlanele dar nu apucaseră să le şi monteze
fiindca nu se înţeleseseră la preţ cu ai mei şi casa rămăsese fără jgheaburi şi
burlane nemontate până în ziua de astăzi. Casa era amplastă în centrul
satului la numai cinci zeci de metri de şcoala cea nouă construită prin anii
1956-57, şcoală a cărei faţadă dădea în şuşeaua principală ce lega oraşul
Horezu cu Craiova. Şuşeaua pornea din oraşul Rm. Vâlcea şi şerpuia pe sub
munţi printr-o minunată regiune montană, trecea prin micuţa staţiune balneară
Govora apoi şuşeaua se răsucea la dreapta şi se înfigea mai adânc în munţii
înalţi şi semeţi apoi ajungea în oraşul Horezu după ce trecea peste numeroase
dealuri şi văi ca apoi să părăsească urbea liniştită şi uitată de
Dumnezeu plină de olteni mucaliţi şi gata oricând să te primească în casele
lor. Cum părăsea urbea Horezului şuşeaua se abătea către dreapta şi apuca
drumul mult cântat al Gorjului şi nu apucai să te dumireşti de peisajele
ca de rai prin care te afundai ca numai la 9 km de la Horezu dădeai de
comuna Slătioara unde o mare intersecţie crăcăna şuşeaua în două. O şuşea
o lua către dreapta ce ducea spre Târgu Jiu iar alta se abătea în stânga pe
lângă nişte râpi pietroase şi nisipoase pe lângă râul Cerna ca apoi să salte de
bucurie din deal în vale până la sfatul popular al comunei Stroieşti după care
trecea peste un pod lung de lemn peste râul Cerna ca apoi şontâc şontâc din
vale-n deal şi din deal în vale pe lângă case de gospodari unele din lemn şi
şită, altele din caramidă şi tablă, străbătând satul Ursuleşti trecând pe lângă
casa naşului meu mult iubit Ghiţoiu Simion, care prin ani 73 -74 avea să se
prăpădească în urma unui cancer, dumnezeu să-l ierte, că tare bun şi iubitor
fusese cu mine şi cu frate-miu, şuşeaua o cotigea puţin în jos şi zbura cu
viteză mare pe lângă biserica nouă care, când eram copil mi se părea atât de
mare încât o confundam cu o cetăţuie şi la care mă închinam cu pioşenie şi cu
frică de câte ori treceam pe lângă ea, ca apoi bălăgănind la dreapta şi la
stânga cu sughiţuri şi râgâituri şuşeaua să ajungă ca un oltean abţiguit
în centrul satului Cireşu să treacă solemn pe lângă şcoala impunatoare cu capul
descoperit şi solemnă ca o ţărancă fâstâcită în faţa tovarăşului director al
şcolii care le răpea copiii pentru ai face domni într-o ţară de tovaraşi, ca
apoi şuşeaua să coboare în fugă până la “comperativa” satului în casa fostului
boier Popescu ca în urmă, puţin gâfâind să ajungă la moara comunală, tot a
boierului Popescu confiscată şi ea de comunişti, unde îşi măcinau zilele şi
recoltele rămase, dupa ce lua totul sfatul popular, bieţii olteni, ruginiţi de
certuri la mejdini şi vejnic transpiraţi de muncile câmpului şi horele
hurducăite ale duminicilor liniştite şi bisericoase. De la moară, pudrată cu
praful alb de făină, şuşeaua căra la vale căruţele încărcate cu sacii de făină
până hăt departe dincolo de Pojogi şi Copăceni aproape de Lăpuşata, aruncând
când pe stânga când pe dreapta râului Cerna pe gospodarii adormiţi în căruţele
lor. în fiecare dimineaţă şuşeaua cobora adormită de la munţi si izbindu-se din
deal în deal cobora hodorogind la vale către Craiova şi mai departe către râul
Olt către câmpie unde se trezea lăbrţându-se. Şuşeaua cu pricina nu era mai
lată de două căruţe puse una lângă alta acoperită vara cu praf şi pulbere de-ţi
îngropai picioarele până la glezne iar toamna şi iarna se transforma într-un
drum al noroaielor până la genunchi. De la şcoala din Cireşu
perpendicular pe şuşea urca în sus pe lângă şcoală pe partea stângă cum te
uitai la ea un drum de ţară, o uliţă, ce trecea pe lângă casa Simioancăi pe
partea stângă apoi după ce se termina şcoala pe partea dreaptă a uliţei se afla
casa lui Nicu lui Burgă unde uliţa se încovoia puţin spre dreapta iar faţă în
faţă cu casa lui Nicu lui Burgă pe partea stângă a drumului se afla casa
noastră care se afla pe un platou, o mică poiană, după care uliţa urca încă
vreo 30 de metri până la biserica cea veche pe stânga şi casa lui nea Gică, zis
şi Gicanu, pe partea dreaptă, faţă în faţă cu biserica. De la biserică uliţa se
subţia aşa de mult încât devenea o potecă ce se oprea drep în pârâul ce
despărţea platoul nostru de locul numit Peste Vale. Nea Gică era om sărac şi
singura lui avere era căsuţa compusă din doua camere şi o prispă, o cunie,
bucătăria de vară şi un fânar cu o magazie la parter. Pământ, spunea nea Gică,
avea să aibă mai mult la cimitir decât avea în curtea casei şi pe lângă casă şi
care era singura lui avere. Nea Gică era gard în gard cu Nicu lui Burgă mai
bine zis cu gradina din spatele casei Burgăului. Biserica cea veche cum îi
spuneau sătenii era chiar veche şi la propiu şi la figurat având cam 130 ani
vechime. Era construită toată din bârne şi chirpici şi acoperită cu şiţă, lungă
cam de 15 metri şi lată cam de 4 metri cu altartul către uliţă şi intrarea
sătenilor către dealul feţiei sub forma unei săliţe asemanatoare unei prispe.
În faţa prispei cam la doi metri de la ea se afla clopotniţa înaltă şi
maiestoasă mai înaltă ca cele doua turle înfipte pe creasta bisericii, ca un
crenel de cetate pătrăţos în vârful căreia trona ca un moş cocăind a somn,
clopotul imens care când eram mic trebuia să mă atârn cu totul de funia care-l
mişca ca să pot să-l fac să dăngăne. Lângă turnul clopotniţei nu mai departe ca
un metru se înălţa falnic şi maiestos dincolo de nori cu vârful în ceruri un
brad de aceeaşi vârstă cu biserica dar pe când biserica ajunsese ca o hârcă cu
nasul coroiat încălecată pe mătura zburatoare aşa de falnic se înălţa bradul ca
făt frumos din poveste ce putea fi văzut de la mari depărtări.
