GURU BARBU SIMION-CAP.28-CARTEA PASARILOR MELE

                                                 Cap.28

Mai mi-aduc aminte când în clasa a 5-a un domn de istorie tânăr pe la vârsta de 40 de ani cu un păr stufos şi negru şi dat peste cap când ne povestea despre râzboaiele romane şi despre cele din Babilon şi care avea un dar nemaipomenit de a povesti aşa de frumos încât eu mai mult fabulam pe poveştile lui despre cum evoluau războaiele pe acele vremuri încât la un moment dat când s-a terminat ora de istorie domnul profesor a cerut clasei să asculte cum elevul Barbu Simion în momentul în care începe dânsul să povestească despre războaie eu căscam ochii cât cepele şi nu mai clipeam deloc din pleoape până nu termina profersorul ce era de povestit şi asta ca o laudă pentru dânsul că transforma ora de istorie ca pe un scenariu de film istoric. De multe ori când îmi aduc aminte de această scenă din viaţa mea o şi cuplez imediat cu versurile scrise de Eminescu în minunata scrisoare a II-a „Atunci lumea-n căpătînă se-nvârtea ca o morişcă

De simţeau, ca Galilei, că comedia se mişcă.

Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,

Confundam pe bietul dascăl cu un crai mîncat de molii

Şi privind păienjenişul din tavan, de pe pilaştri,

Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri

Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă

Către vreo trandafirie şi sălbatecă Clotildă.

Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestic

Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic.

Scîrţîirea de condeie dădea farmec astei linişti,

Vedeam valuri verzi de grîne, undoirea unei inişti,

Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit

Cînd suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit.”

Mai era deasemenea şi profesoara de educaţie fizică care nu cred să fi cântărit mai mult de 40 kg dar care era o femeie plină de viaţă şi care ştia précis cât poate fiecare elev să ducă să supărte în cadrul orelor de sport şi că mai tot timpul era cu cronometrul în mână şi ne măsura mai tot timpul performanţele. Aveam de două ori pe săptămână educaţia fizică şi fiecare minut din cele 50 de minute eram fugăriţi şi obosiţi fără menajamente şi după fiecare oră de sport aveam nevoie de alte două ore de relaş ca să ne revenim. În timpurile acelor ani şcoala făcea om dintr-un copil mai anemic iar profa noastră de sport nu admitea niciodată elevii cu scutiri medicale şi de fiecare dată fie că erai bolnav fie că nu trebuia să te înscri în parametrii de lucru ai profei de sport. De multe ori trebuia să intervină părintele cu scutire speciale şi cu sărut mâna ca să-l accepte ca bolnav pe acel elev. Una peste alta în acele timpuri se făcea şcoală nu glumă şi elevii care terminau opt clase ştiau foarte multe lucruri care îi ajuta să se descurce cu bine în viaţa de zi cu zi.

În clasa a 7-a lucrurile au început să meargă şi mai bine din punct de vedere al lecţiilor ca şi a orelor de meditaţie deoarece mama fiind cu noi de la 15 septembrie până la 15 mai când luam vacanţa mare ne ajuta foarte mult cu menajul, aveam la timp făcută mâncarea, lucrurile spălate, nu mai spălam noi nici vasele şi aveam timp mai mult de a ne face lecţiile de zi şi apoi de a lucra în particular pentru orele de meditaţie atât la matematică cât şi la română. Domnu profesor Clonaru ne lăuda peste tot ca şi doamna Colbureanu că suntem elevi care mai tot timpul ne dam silinţa de a învăţa tot mai bine şi că ştiam tot ceea se putea învăţa. Acasă doamna Tanţa era foarte atentă cu noi şi de fiecare dată când mergeam la piaţă îi făceam şi dânşi piaţa şi ne ocupam cât mai mult de Viorel care avea déjà vreo patru ani şi în acelaşi timp şi de Emil băiatul lui Tanti Nuşa care era acum de vreo 6 ani şi de fiecare dată eram răsplătiţi domneşte de faptul că ne jucam şi cu Emil şi cu Viorel.  În vreo trei patru ani se înmulţiseră televizoarele pe stradă şi acum aveau televizor şi tanti Nuşa dar şi tanti Tanţa şi nu era o problem unde mergeam la televizor că eram primiţi în fiecare parte cu bine că ştiau că ne jucăm şi cu cei mici. În vacanţa mare a clasei a 7-a am mers la Cireşu dar şi la Bătrâna la Turceşti şi în fiecare loc acum ne ocupam şi de munca câmpului şi anume de cules de zarzăre ca şi de prune dar şi la strânsul fânului de pe camp şi mai tot timpul ajutam mai mult la lucrările mai grele. O întâmplare avea să-i de gândit mamei noastre dacă să ne mai folosească la lucrări mai grele. Într-o zi mama mă ia cu ea să mergem la Cerna unde aveam un pogon pus cu porumbi şi unde în marginea porumbilor nu mai departe ca 20 de metri faţă de râul Cerna era un zarzăr foarte înalt cam şase metri înălţime şi mama m-a pus să iau prăjina de scuturat iar ea a luat un lighean mare şi unul mai mic pentru mine şi am mers să scuturăm acel zarzăr. Cum am ajuns m-am şi urcat în zarzăr şi am început să scutur cu mare greutate deoarece zarzărul evea ţepi care mă tot înţepau. Când am ajuns pe ramurile de sus ale zarzărului datorită ţepilor şi faptul că avea ramuri lungi şi subţiri nu am calculat bine şi nu mi-am dat seam că nu pot să mă susţină şi când m-am întins să scutur o creangă încărcată cu zarzăre creanga subţire a cedat sub greutatea mea şi atunci în câteva secunse am căzut pe o creangă mai de jos apoi pe altă creangă care mi-a atenuat căderea şi când am căzut pe nisipul de sub zarzăr nu am simţit mai nimic şi prima mea grijă a fost să nu am vreun picior sau mână ruptă. Mama s-a speriat tare şi a venit fuga la mine şi m-a ridicat în fund şi atunci i-am spus că sunt bine că nu am nimica rupt sau mai ales burta spartă ci doar ceva zgârieturi de la crengile de zarzăr. Atnci mama a observant că deasupra ochiului stâng o dâră de sânge care curgea din sprânceana de deasupra ochiului. În căderea mea pe nisip am dat fără să simt nimic cu sprânceana într-un şteap care mi-a provocat sângerarea la ochi. Mama a scos o batistă şi ma şters uşor şi apoi a apucat cu unghiile de la degete şi mi-a stors ca pe un coş rana care acum era umflată. Din rană a ţâşnit un smoc de coji de rădăcină de zarzăr şi ceva sânge care se prelingea pe sub sprânceană. M-a întrebat dacă văd bine dacă ochiul mă doare şi i-am spus că nu am nimic. Peste vreo lună de la incident când eram la Stroeşti cu mama ne-am întâlnit cu un cunoscut pe care mama îl cunoştea din Stroieşti şi atunci acesta a văzut că deasupra ochiului am o umflătură mai mare a întrebat-o pe mama ce are băiatul tău la ochi şi mama i-a spus că am căzut din zarzăr şi am dat cu fruntea într-un ştep. Atunci acest domn m-a apucat cu putere de acest moţ care îmi crescuse în frunte şi a strâns cu putere şi imediat din acest moţ a ţâşnit un jet de puroi galben cu coji de rădăcină de zarzăr şi apoi puţin sânge şi m-a şters cu un şerveţel alb de hârtie iar buboiul din frunte a dispărut ca prin minune şi am simţit fruntea degajată şi fără durere. În vreo două zile rana s-a închis ăi de atunci nu mai am avut nici o problem de sănătate la ochi.

Mama era foarte mulţumită de noi ca şi de Silvia care terminase clasa a 9- cu brio şi nu avea nici o restanţă pentru vară deasemenea şi noi care nu aveam nici o restanţă dar foarte greu o duceam cu limba rusă care ne era impusă de regimul communist şi pe care o învăţam mai mult de frică să nu rămânem corijenţi dar în fiecare trimestru ni se încheia media de 5 din 4,50 dar şi doamna de rusă era o femeie pe cinste că nu a lăsat niciodată pe cineva corijent. Ne descurcam mai bine cu limba franceză care se preda în şcoala noastră faţă de alte şcoli în care se preda mai de curând limba engleză. În clasa a 8-a au început marile griji în ceea ce priveşte atât lecţiile de făcut zilnic dar şi faptul că mai toţi elevii învăţau acum pe rupte pentru cele două examene de la sfârşit de an care încheia ciclul celor 8 clase dar se pregăteau şi pentru examenul de admitere în liceu sau în şcolile profesionale. Trebuie înţeles că atât examenul de liceu ca şi examenul de la şcolile profesionale era tot atât de greu şi că trebuia să te pregăteşti bine pentru amândouă ca să poţi să intri. Totuşi 90 % din toate familiile din toată ţara îşi doreau copiii la liceu şi apoi la facultate şi doar câteva familii mai sărace îşi dădeau copiii la şcolile profesionale. În vara anului 1965 prin luna aprilie noi ne pregăteam intens pentru examenul de sfârşit de clasa a 8-a format din patru materii din câte îmi mai aduc aminte şi anume matematică, română, geografie şi botanică, primele două adică mate şi româna era atât examen scris cât şi oral iar la geografie şi botanică numai oral. Ştiu foarte bine că examenul de sfârşit de clasa a 8-a a fost luat de toţi elevi inclusiv Ungheanu la care au contribuit în mare parte bunătatea tuturor profesorilor de s-a putut în final să ia şi el note de şase şi de şapte şi atunci am văzut mare bucurie pe faţa părinţilor lui pentru că reuşise să ia examenul cu bine. Era un început şi pentru el în viaţa plină de răutăţi. Parcă îmi mai aduc aminte că eu am luat la matematică nota nouă iar George nota şapte la română amândoi am luat nota opt iar la geografie  eu am luat nota 8 iar George nota 7 iar la botanică am luat amândoi nota 7. Era un început pentru moment bun dar mama nu prea era mulţumită fiindcă foarte mulţi elevi din clasă luaseră numai note de 10 şi de nouă iar noi cădeam undeva pe la mijlocul clasei ca note încasate ceea ce era un golaveraj foarte mic în raport cu aşteptările familiei. Totuşi i-am explicat lui mama şi lui tata de ce note aşa mici fiindcă majoritatea profesorilor aveau despre noi o impresie proastă din anii de şcoală din clasele 4, 5, 6 unde mai toţi ne ştiau ca vagabonţi şi nu aflaseră că şi noi fraţii Barbu ne meditam în ascuns la matematică şi română pentru examenul de la liceu în timp ce majoritatea elevilor se lăudau cu meditaţii la matematică şi română pentru examenul de la liceu. Când aproape de sfârşitul examenului de clasa a 8-a doamna dirigintă la şedinţa cu părinţii a întrebat-o pe mama unde vrea să dea băieţii mama a răspuns că la liceu iar doamna dirigintă aproape i-a râs în nas şi i-a spus că liceul nu este pentru băieţii dumneavoastră. “Ei acum cu dumnezeu înainte” a zis mama “dar cred că băieţii mei vor lua cu brio examenul de la liceu”. „Eu zic, doamna Barbu, că totuşi vor avea o meserie bună la şcoala profesională de la „Semănătoarea” unde sigur vor intra la nivelul lor de cunoştiinţe” „O fi şi aşa doamna dirigintă dar eu am mare încredere în băieţii mei” “Eu totuşi îi trec aici pe caietul meu că vor merge la şcoala profesională” Mama a aplecat de la şedinţa de la şcoală puţin nesigură dar după mai multe socoteli făcute în mintea ei a ajuns la singura concluzie că sigur băieţii ei vor reuşi şi nu o vor face de ruşine. În această perioadă de examene în special examenele de terminare a 8 clase noi băieţii mergeam aproape în fiecare zi la meditaţii fie la doamna Colbureanu care avea o impresie foarte bună de noi şi la fel şi domnul profesor Clonaru foarte mulţumit de felul cum am evoluat şi cum cunoşteam materia. Amândoi profesorii au asigurat-o pe mama că numai dacă nu ne ducem la examen nu vom reuşi altfel numai cu note mari vom intra la orice liceu. Între timp împreună cu întreaga familie am căzut de acord că cel mai bun liceu din toate punctele de vedere dar mai ales al distanţei dintre casa noastră şi liceu este cel mai bun deoarece ajungeam în cel mult 10 minute cu tramvaiul şi nu în 40 minute cum făcea Silvia iar la alte licee era şi mai departe şi profesorii erau cu mult mai pretenţioşi. De la Liceul „Tudor Vladimirescu” unde hotărâsem să mergem mai era o staţie de tramvai până la Farmacie, unde locuia domnul profesor de matematică şi finu şi peste drum se afla fabrica de lapte, proaspăt construită iar liceul la fel avea cam 4 ani de când îl terminaseră. De la liceu până la fabrica de lapte mai erau vreo două case iar în partea din spate nu erau decât câteva câmpuri cu ciulini până la staţia de triere de la CFR cu mai multe lini de tren, iar de aici în spate se întindeau câmpurile de pomi fructiferi pe care eu cu fratele meu le cunoşteam bine căci golănisem mult prin ele cu mai mulţi golani ca noi şi unde priveam de multe ori la exerciţiile de luptă ale soldaţilor de la garnizoana din apropriere. Liceul „Tudor Vladimirescu” era aşezat chiar lângă şoseaua principală lângă linia de tramvai şi era o construcţie modernă cu parter şi două etaje, cu intrarea profesorilor aproape de intrarea pe poartă iar intrarea elevilor se afla în partea din spate a clădirii. Avea un cabinet medical foarte mare cu două săli doar că nu avea masă de operaţie în rest foarte dotat, cu săli de clasă spaţioase, cu parchet pe jos, geamuri mari cu tablă mare pe tot peretele aproape mai mare ca un ecran de cinematograf. Sălile de clasă se aflau pe cele trei laturi ale construcţiei în formă de pătrat a liceului iar pe latura dinspre fabrica de lapte se afla o mare sală de sport, cu vestiare mari atât pentru fete şi băieţi o cameră mare care era specială pentru profesorul de sport şi sala propriu zisă unde aveam să ţinem atât meciuri de fotbal cât şi de baschet şi volei iar la anumite festivităţi mai ales la sfârşit de an, pentru premiere, sala era umplută cu sute de scaune şi avea un podium unde stăteau profesorii cu directorul. Pe latura din spate unde începea câmpul cu scaieţi era şi un teren mare de sport pentru când vremea era frumoasă unde ţineam orele de sport mai mult pe vară şi primăvară. Pe latura dinspre bulevard, ca şi pe celelate laturi adiacente, aveam o grădină mare de flori lată de cel puţin 20 de metri, pe partea cu terenul de fotbal nu era grădină de flori. La intrarea pe poarta liceului  faţă în faţă cu intrarea profesorilor în mijlocul unor trandafiri înalţi şi plini de trandafiri infloriţi pe un piedestal înalt cam de 1,5 metri trona statuia bine făcută a marelui revoluţionar care dăduse şi denumirtea liceului şi anume Tudor Vladimirescu, cu o mustaţă bine făcută cu părul plete sub un capişon purtat în epocă, avea aerul unui om plin de responsabilitate cu hotărârea care i se citea pe faţă. Când am mers prima dată cu mama şi cu tata şi cu sora noastră să ne înscriem la acest liceu am rămas cu toţii impresionaţi de felul construcţiei moderne iar eu am rămas cu gura căscată mult timp privind statuia lui Tudor Vladimirescu care parcă mi se părea cunoscut acest individ dar parcă nu ştiam de unde să-l iau iar mult mai târziu aveam să aflu de acel deja vu pe care îl au oamenii în faţa anumitor persoane sau străzi sau case unde cândva au mai locuit sau au cunoscut acele persoane în altă viaţă. Cred că noi familia noastră eram printre primii care am dat buzna, acesta este termenul de comparaţie, ca nu cumva să ne ia alţii înainte ca şi cum faptul că eram primii ar fi însemnat că vom fi admişi la liceu aşa că veniserăm primii şi numai asta conta. Am intrat într-o încăpere mare spaţioasă ca o sală de aşteptare la gară care era de fapt secretariatul liceului unde cu documentele speciale, certificat de naştere, buletin, diploma de terminare a celor 8 clase de la şcoala primară, cu notele de la examene pe spatele acestei diplome. După trecerea noastră în catastiful special care consemna faptul că eram admişi la examenul de admitere al liceului care urma să aibe loc cam peste 10 zile într-o luni dimineaţa la ora 9, examenul începând cu matematică scris, apoi miercurea aveam lucrare scrisă la limba şi literatura Română, apoi marţi săptămâna următoare după ce luam notele la scris şi aveam peste şase puteam intra şi la oral la matematică iar miercuri oral la Română iar rezultatele aveau să fie anunţate undeva pe vineri sau sâmbătă, în funcţie de câţi elevi aveau să se înscrie la acest liceu. De la examenul de terminare a celor opt clase până la începerea examenului de admitere în liceu aveam exact 15 zile timp în care de dimineaşă până seara cam 8-9 ore pe zi acordam studiului iar restul, mai ales seara mergeam şi noi pe la vecini sau la doamna Tanţa la televizor să ne mai destindem cu câte un film. În cartier se ştia că fraţii gemeni, nu golani, Barbu luaseră cu bine examenul de terminare a opt clase şi că acum ne pregăteam de examen la şcoala profesională „Semănătoarea” şi această tactică o adoptaserăm în familie să minţim cu toţii chiar şi pe doamna Tanţa cum că noi v-om da examen la şcoala profesională.

           GURU BARBU SIMION