Cap. 27
A
apărut şi domnul profesor care ne-a certat că nu ne scoseserăm
caietele din ghiozdan şi nu
eram pregătiţi de lecţie
la care ne-a spus „mă băieţi
voi nu ştiţi că
time is money, adică” şi
eu am sărit repede şi am tradus „ timpul înseamnă bani” Bravo mai băiete” aşa
te vreau să răspunzi repede şi
la obiect” Dânsul avea deja pregătite
mai multe culegeri de probleme şi
exerciţii aceleaşi cărţi după
care învăţau mai toţi elevi pentru examene.
Şi-a scos căciula de pe cap şi un păr maroniu destul de lung i-a căzut pe frunte şi
cu o mişcare lentă l-a dat pe spate şi apoi s-a aşezat
pe scaun de partea opusă
a mesei. Noi între timp scosesem pe masă
caite şi creioane şi pixuri şi
eram pregătiţi de lecţie.
Lecţia a început cu recapitularea
celor mai elementare reguli din matematică pe care trebuia să le cunoaştem
şi la ora unu din noapte dacă ne întreba cineva şi anume semnul plus cu minus ce rezultate dau dacă se adună
sau se înmulţesc. „La adunare plus cu plus dau
tot plus la scădere
numărul absolut mai mare dă semnul, adică
-7 +3 -4 iar dacă scădem
7-4 =3 iar -3+3=0,
iar la înmulţire - înmulţit cu + dă - iar – înmulţit
cu - dă plus. Asta trebuie să ştiţi până
veţi pune mâinile pe piept, aţi înţeles.
Iar eu am pus mâinile pe piept şi am făcut
pe mortul iar domnul profesor care avea o linie în mână mi-a dat cu linia peste mâini dar în sens mai mult de
glumă muşcându-şi
buza sub mustaţă. „
Te făcuş deştept
mă Ioane, dar ai scris ceea ce ţi-am spus. Voi credeţi că
stau să vă zic de două
ori ? Aici sunteţi la facultate nu în clasa a 7-a,
aţi înţeles?„ iar noi „da domnule profesor!” „Aşa
să faceţi să
nu pierdem timp că time is money, aşa măi
Ioane? Păi voi credeţi că
tactu munceşte din greu şi voi vă
bateţi joc de banii lui.
Hă?”
Noi nu am zis nimic deşi
ni se părea că este tot un fel de glumă mascată
de falsă seriozitate. Leţia aceasta ca şi
celelalte lecţii care
au urmat au fost pline de esenţă
şi am învăţat mai mult regulile de bază ale matematici, felul de a gândi în stil
matematic, să fim riguroşi, apoi atenti şi să
scriem exerciţiile cu
cifre mari şi ordonate cu liniile de fraţie trasate în prelungirea semnului egal astfel îţi sare în ochi dintr-o dată rezolvarea exerciţiului. Dumnezeu să-l ierte pe acest minunat om de
mare bunătate şi un mare profesor de matematică deşi
el era mai întâi aviator şi
apoi matematician deci profesor şi
timp de mai mult de un an şi
jumătate ne-a meditat cu mult
profesinalism, cu multă psihologie şi blândeţe
în glas, şi că după
două şedinţe aveam să ne obişnuim
cu falsa lui ceartă şi cu pretinsa lui punere la punct prin lovirea peste
mâini cu rigla pe care o avea mereu în mână la meditaţie.
Cele două ore era la lecţia lui de meditaţie de cele mai multe ori de două ore şi
jumătate sau chir trei
ore iar de multe ori anumite ore le făcea
fără să
mai ceară bani spunându-i lui tata să ne ia nouă haine sau cărţi lui Simion, căci aflase şi
el de pasiunea mea de citit şi
în sinea lui era mândru de mine ca şi
cum aş fi fost fiul lui cu care se
mândrea „că este un mare cititor”.
Multe cărţi mi-au fost date de către domn profesor să le citesc şi
eu şi George dar George nu le citea
niciodată, numai eu iar de multe ori mi le
făcea cadou. Totuşi marea bucurie a domnului profesor în legătură
cu noi fraţii era
faptul că tot ceea ce ne explica domn
profesor din matematică ca şi faptul că
toate exerciţiile pe care ni le dădea noi le făceam
fără greşală şi
că niciodată nu era nevoit să reia explicaţiile
la fosta lecţie deoarce noi o învăţam exemplar, şi toate regulile şi teoremele le ştiam
ca pe apă. Mai avea şi alţi
copii la meditaţie dar de foarte multe ori domn
profesor Clonaru se mândrea cu noi fraţii
gemeni Barbu că eram cei mai deştepţi
şi cei mai buni elevi pe care îi
avusese vreodată domn profesor ca elevi
şi că aveam cele mai mari probleme că nu aveam bani şi
totuşi aveam ambiţia de a evolua şi
a merge mai departe să facem
plăcere părinţilor
noştri.
Trebuie subliniat faptul că
timp de aprope doi ani cât am fost daţi
la meditaţie atât la română cât şi
la matematică aproape că nu mai aveam timp foarte rar de a mai vedea câte un
film doar duminica şi la televizor nu prea mai mergeam
deoarece trebuiau făcute lecţiile de la şcoală dar mai ales lecţiile de la meditaţie şi
astfel că tot cartierul nu ne mai vedea pe
afară hoinărind ci numai cu servietele după noi foarte grăbiţi şi
că nici pe la cumpărături
nu prea mai mergeam că nu aveam timp. Nu mai eram
golanii şi vogabonţii de care vorbea aproape tot cartierul, era acum băieţii
la care ne venise mintea la cap, aşa vorbeau bătrânii despre noi şi de multe ori ne lăudau. Totuşi
indiferent cât de mult aveam de învăţat
la matematică şi la română
nu trecea o seară fără
să nu citesc cel puţin o oră
din romanele mele mult îndrăgite.
Nu trebuie să uit faptul că pe la vârsta de 11 ani tata şi mama şi-au
dat seama că noi copiii avem nevoie de un
aparat de radio portabil mai mare care mergea cu baterii rotunde, şi pe care ni l-a cumpărat şi
era un aparat românesc numit electronica şi cu care noi copiii prindeam mai mult posturi
de muzică străină
şi mai ales „radio europa Liberă” de unde aflam tot felul de ştiri despre lumea capitalistă „veşnic
în decădere” dar de unde ascultam şi cele mai frumoase muzici.
Tot la radio dar la cel din casă
mai bine zis la difuzor ascultam duminica
la ora 8 teatru radiofonic pentru copii dar la care tata mereu invidios pe mine
că citeam foarte mult şi că
eram preocupat de probleme de artă
şi literatură iar George nici că vroia să
asculte sau să citească îl făcea
pe tata să mă saboteze ca nici eu să nu mai pot asculta sau
citi tot timpul cărţi şi
de fiecarte dată găsea motive să
mă trimită numai pe mine la piaţă sau în diferite locuri tocmai
când începea teatrul pentru copii sau dacă citeam ceva tocmai atunci se găsea ceva pentru mine de făcut. Când era mama în Bucureşti de fiecare dată îmi lua apărarea
şi atunci tata o lăsa mai moale cu trimisul în toate părţile.
Începând din clasa a 7-a mama a făcut
de aşa fel încât muncile de la Cireşu şi
o parte de munci de la Turceşti
să le lase în seama unor rude
cum ar fi la Turceşti se ocupa tanti Lena de aceste
munci iar la Cireşu se ocupa mai mult nea Gică, cu tanti Veta şi apoi nea Pătru
lui Fluşcă tot cu soţia
şi apoi mai era nea Ticuţ şi
cu nea Pavel din Chioasa pentru a putea veni la Bucureşti să
aibă grije
de noi copiii că aveam mult de învăţat şi trebuia să
fie cineva lângă noi să ne pregătească mâncarea şi toate cele necesare unor tineri care erau mai tot
timpul pe drumuri şi nu aveam timp de spălat vase sau rufe sau să gătim
şi să facem şi
curăţenie şi piaţa. Atât de mult şi-a dorit mama ca toţi copiii ei să
aibe studii superioare terminate încât făcea eforturile cele mai mari atât financiar cât şi al muncii propriuzise
ca noi să putem să învăţăm
tot timpul. La sfârţitul clasei a şaptea mama a avut mare bucurie
când a văzut că sora noastră
Silvia a trecut în clasa a 9-a la liceu cu medii foarte bune numai de 7-8-9 iar
noi fraţi am fost lăudaţi
atât de doamna Colbureanu la română
cât şi de domnul profesor Clonaru că noi băieţii mergem foarte bine la cele două materii la care se da examen atât de terminare a celor
8 clase cât şi examen de admitere la liceu. Trebuie
amintit că noi băieţii
eram prima generaţie de şcolari care urma să facem 8 clase de şcoală
primară. Sora noastră Silvia a fost ultima generaţie de copii care
terminaseră doar cu 7 clase şcoala primară,
şi intrase la liceu în clasa 8-a.
Când mama s-a dus din nou la şedinţa cu părinţii la sfârşitul
clasei a şaptea şi a întrebat pe doamna dirigintă cum merge cu şcoala
copiii ei, doamna dirigintă
i-a spus că noi copii suntem buni de o şcoală
profesională că nu prea suntem buni de un liceu unde acolo se învaţă doamna
Barbu nu cum sunt copiii dvs mereu pe ceartă şi
bătăi cu ţiganii.
Mama nu a mai zis nimic dar în sufletul ei era mai mult ca sigură că
noi copiii vom reuşi
şi noi la liceu cum a reuşit şi
sora noastră. O bucura tot mai mult faptul că cei doi profesori cu care ne meditam îi spunea cu multă plăcere
că noi copiii învăţam foarte bine şi amândoi profesorii dădeau şanse
foarte mari nouă copiilor că vom intra sigur la liceu.
Singurele noastre distracţii
erau că acum mama ne finanţa duminica cu bani pentru savarina de duminică ca şi
bani de un film iar faptul că
seara ne rupeam câte o jumătate
de oră pentru vecinul nostru Emil fiul
lui tanti Nuşa şi apoi şi fiul doamnei Tanţa, Viorel cu care ne jucam că de aici aveam avantajul că în fiecare seară aveam posibilitatea să vedem câte un film la televizor iar la tanti Nuşa în fiecare duminică eram luaţi
împreună cu Emil şi plimbaţi
şi duşi la restaurant şi cofetărie şi
ospătaţi cu toate cele bune. Nu
trebuie uitat faptul că în fiecare sâmbătă
şi duminică eu cu George căram
la piaţa Elefterie tot felul de produse
spre vânzare cum ar fi nuci , mere, fasole, şi că
după ce căram cu tramvaiul 13 sau 14 lăzi întregi de produse pe la ora
prânzului mama mergea acasă
să ia masa iar noi copiii rămâneam la vânzarea produselor. De multe ori şi în celelalte zile căram la piaţă
lăzi şi sacoşe
cu produse apoi mergeam mai departe la orele de meditaţie. La şcoala
generală 150
unde eram cunoscuţi încă ca nişte
bătăuşi
şi golani acum aveam alte preocupări mai intelectuale şi lăsasem
la o parte certurile şi bătăile
cu ţiganii. O altă problemă
foarte activă pentru mine era faptul că din zi în zi eram tot mai îndrăgostit de fetele din
clasa mea ca şi de alte fete fie din şcoală
fie din afara şcolii agăţate mai ales din sălile de cinematograf şi apoi scurte întâlniri cu ele tot pe la cinematografe
unde încercam să le sărut şi
să bag mâna unde nu prea aveam voie
dar de multe ori chiar ele îmi permiteau să le pipăi
şi sub chiloţi singurul fapt era că nu aveam unde să facem dragoste că în sala de cinema nu se putea face aşa ceva.
Pe fiecare zi care trecea vedeam pe faţa mamei noastre cum înflorea de bucurie şi satisfacţie
dată de faptul că ceea ce îşi
pusese în minte cu ajutorul lui Dumnezeu visul ei i se împlinise pe jumătate şi
că cealaltă jumătate
avea sigur să i se împlinească o dată
cu reuşita noastră la liceu şi
felul cum decurgeau evenimentele şi
în privinţa noastră totul ducea sigur
spre o reuşită totală.
Totuşi o mică umbră
dse îndoială se strecurase în sufletul ei
referitor la mine căci de când mă născusem
aveam de mic copil tendinţa
de a iubi şi de a cuceri tot felul de fete şi că
de multe ori când mă apuca paranghelia uitam de multe
lucruri ce trebuiau parcurse normal eu le dam peste cap fără
un motiv plauzibil şi mă pomeneam deja pe drumul către gagicile mele fie dimineaţa devreme fie în miez de noapte lăsând la o parte treburile ce trebuiau făcute doar de a vedea sau atinge pe
presupusa mea iubire. Totuşi
faptul cum făcuse până acum să
mă potolească şi
să mă aducă
cu picioarele pe pământ şi că
în viitor trebuia mai multă
atenţie
şi mai multă iscusinţă de a
mă face să văd în final interesul meu
şi că fete voi găsii
mai tot timpul dar o dată scăpată vreme învăţatului
nu mai era posibil revenirea decât cu mare efort. Şi eu am priceput aceste lucruri şi am căutat
să nu ies din cuvântul ei din moment
ce pricepusem că toate acestea erau spre binele
nostru al familiei în special şi
apoi pentru noi fraţii
în mod principal. Dar la momentul la care mă refer acum anii 1963-1964 noi copiii şi nici familia nu aveam de unde să cunoaştem
că o familie de la Cireşu în nemernicia ei mânată mai tot timpul de a obţine lucruri şi
valori nemeritate fără muncă
doar prin farmece şi descântece
făcute
la înţelegere cu diavolul astfel ca noi
copiii, fraţii şi
cu sora noastră,
să nu ne putem căsători
să nu facem copii şi în final să
fim îndepărtaţi de către
diavol cât mai departe de Cireşu
astfel ca toate pământurile
şi chiar casa să le rămână lor şi
această familie nu era alta de cât Mitu
lui Ticuţ familia pe care mama îi ajutase
cel mai mult atât cu bani cât şi
cu tot felul de intervenţii
pe la toţi doctorii ca nepoata lui Ticuţ să
se facă bine fiind bolnavă de rinichi, totul pe banii noştrii. Pe cine nu laşi să
moară nu te lasă să
trăieşti, asta spune un vechi şi bun proverb românesc. Toate acestea aveam să le aflu eu pe la vârsta de 20 de ani la Cireşu de la o femeie din sat pe care nu o cunoşteam dar care spunea că este rudă
cu familia Ticuţ şi care ştia
precis că ne făcuse nouă
copiilor farmece şi descântece astfel ca în final
noi copiii să fim departe de Cireşu prin lume iar averea rămasă
de la Stanciu să le revină lor. La vârsta copilăriei nici nu gândeam
dar nici nu credeam că puterea diavolului să fie chiar mai mare pe alocuri decât puterea lui
Dumnezeu şi astfel destine întregi să fie distruse şi
îndemnate de către diavol cu ajutorul oamenilor
spre alte direcţii decât cea cuvenită şi
hărăzită
de Dumnezeu fiecăruia în parte conform cu faptele sale. Oamenii aceştia care lucrau cu diavolul şi îl chemau în ajutor pentru ca acesta să săvârşească
fapte reprobabile împotriva altor oameni,
pentru ca ei în final să
obţină anumite avantaje fie materiale fie spirituale,
spun că aceşti oameni deveneau prin aceste practici interzise de
biserică şi de bunul simţ
chiar ei diavoli fără să-şi dea seama că
acţiunea lor va fi sancţionată
aspru de Dumnezeu, iar mai apoi chiar diavolul cu care a conlucrat vine şi îşi
ia singur răsplata şi această
răsplată se ia în sufletze de om şi nu bani sau alte lucruri materiale din lumea noastră fizică.
De aceea cu ochii omului de la vârsta de 64 de ani, când scriu aceste rânduri
judec lucid şi în cunoştiinţă
de cauză că tot ceea ce aflasem la vârsta de 20
de ani în legătură cu faptul că
toată familia noastră fusese legată
de diavol care era pus să
distrugă buna întocmire lăsată
de Dumnezeu ca astfel o famlie spurcată
să obţină
în mod fraudulos munca mai multor generaţii iar noi care de
drept ni se cuveneau bunurile rămase
din moş strămoşi
să ni se distrugă destinul să
nu avem parte de o familie unită,
să nu avem parte de copiii care ni
se cuveneau şi în final să ajungem un fel de boschetari fără
casă şi familii, de aceea acum
realizez forţa uriaşe pe care nişte
neisprăviţi de ţărani
inculţi o pun în mişcare împreună
cu diavolul, dar care nu îşi
dau seama că toate aceste jocuri oribile cu
diavolul vor fi plătide cu preţuri uriaşe
în suflete de om şi astfel însăşi familia celui ce a lucrat
cu diavolul va fi distrusă
în întregime sau parţial. Oamenii inculţi care nu cunosc adevărul decât pe jumătate purced la fapte abominabile împotriva bunei
ortânduiri lăsată de Dumnezeu şi
distrug destine de oameni nevinovaţi
fără să
ştie că ei însuşi
vor plătii cele distruse, şi că
vor fi retrogradaţi pe scara evoluţiei spirituale cu preţul mai multor reîntrupări, şi
că sunt pasibili cu retrogradarea
lor chiar cu o etapă înapoi astfel putând să ajungă
din nou pe treapta a treia, dar în prima clasă, adică
a animalelor fără conştiinţă,
din cadrul animalelor cu conştiinţă, adică a oamenilor devenind pentru o îndelungată vreme, posibil, căteva mii de ani, vreun lup, sau hienă, şi
astfel prin suferinţele cumplite prin care va trece
iar până să ajungă
din nou om nu se merită să
facă asemene înţelegeri dezavantajoase cu diavolul ca apoi să plătească mii de ani de suferinţă. Căt priveşte
famili care a fost distrusă
cu ajutorul diavolului va fi compensată
de Dumnezeu în vieţile ulterioare prin tot felul de
plăţi spirituale
astfel ca echilibrul spiritual şi
material distrus de diavol cu ajutorul anumitor oameni să fie restabilit atât în ceruri cât şi pe pământ.
De aceea la vărtade de 20 de ani am aflat fără
să dau importanţă atunci la faptul că vecinul nostru Ionel
era însurat cu o nepoată
a lui Ticuţ, care avea să moară
la vârsta de 19 ani, într-un combinat al Rm. Vâlcea unde avusese loc o explozie
iar mai de vreme cu câţiva ani tatăl acestei fete om în vârstă de 36 de ani avea să moară
într-o mină când repera un utilaj
tăiat în două de acest utilj, iar după moartea soţiei
lui Ionel o altă nepoată de a lui Ticuţ,
fata de care avea grijă mama să o ducă
prin tot felul de doctori la Bucureşti
avea să se stingă la vărsta
de 16 ani. Toate aceste morţi
cumplite au fost tocmite cu diavolul de către Ticuţ
cu soţia lui care făcuse
aceste farmece şi descântece iar acum cam la 10
-12 ani de la facerea de descântece să
vină să-şi
ia plata în suflete. Împotriva lui Dumnezeu te poţi ridica deoarece eşti fiul Lui dar cumplită va fi neascultarea şi răzvrătirea împotriva Lui. De aceea punând acum cap la cap
toate secvenţele vieţii încare ca orice tânăr căutam
sâ-mi încropesc şi eu şi fratele meu şi
sora noastră câte o familie nu s-a putut
realiza deoarece destinele noastre fuseseră schimbate cu ajutorul
diavolullui şi acum realizez că toată
tinereţe mea până la vârste de 35 de ani nu avusesem parte decât de tot
felul de curve, proaste, de ţigănci de tot felul de ţărănci şi
că fetele sau fata care
îmi era destinată mie sau fratelui meu nu
aveam să o întâlnesc şi astfel căznicia
nu se realizase la timpul ei să
zicem pe la 20-23 ani ci deabia pe la vârsta de 35 de ani dar aceasta s-a
realizat deoarece credinţa
ulterioară în Dumnezeu avea să înfrângă
voinţa diavolului dar şi această
familie avea să fie realizată
cu o ţărancă ţigancă curvă care a făcut cu maicăsa
tot felul de farmece ca să
se căsătorească
cu mine iar viaţa alături de această
ţărancă ţigancă incultă
avea să fie un calvar. Aşa avea să se întâmple şi cu fratele meu George
şi cu sora
noastră care avea să se căsătorească
la vârsta de 25 de ani iar la 27 de ani avea să divorţeze
de un soţ curvar, rămânând totuşi
cu un băieţel, Cozmin Ştefan,
un băiat de totă isprava. Dar dacă nu ar fi fost credinţa puternică
într-un Dumnezeu Iubitor nu am fi avut parte nici
de aceste familii aşa cârpite cu tot
felul de lipsuri spirituale şi
materiale.
Pentru mine viaţa în clasa a a 6-a şi a 7-a a fost un adevărat chelenge, o întrecere cu mine însumi pe urcuşul anevoios a unei vieţi pline de pasiune şi hoby-uri, dar şi pline de lipsuri mai ales materiale la care eu dam
mai multă importanţă. Hoby-urile de care vorbesc erau
în primul rând cititul de tot felul de cărţi,
apoi filmul, fie la televizor, fie la cinematograf, şi hobyul cel mai mare şi anume fetele pe care le iubeam
imediat ce le întâlneam. Ceva mai târziu pe la vârsta de 30 ani aveam să cunosc cum se face un
horoscop şi aveam să aflu despre zodia mea, berbec, că este o zodie de foc şi că
aveam mare potenţial pentru iubit fete şi mare energie care puteam
să o direcţionez către
artele frumoase. La şcoală
începuserăm să avem note mai bune şi să
răspundem mai des la tot felul de
întrbări puse de profesori, să fim mai liniştiţi să
nu ne mai batem cu ţigani şi vagabonzi din cartier
şi mulţi profesori începuseră să
ne privească cu alţi ochi pe noi fraţii Barbu. Dar ce m-a făcut cel mai fericit în sufletul meu era faptul că cititul de cărţi începuse să
mă facă să
văd lumea cu alţi ochi cu mai multă critică
şi mai multă înţelegere,
cu multă compasiune acolo unde
era nevoie. În acest sens pot să
spun că până în clasa a şasea
aveam un coleg pe care îl chema Ungheanu care avea o oarecare debilitate mintală, care îl făcea
să judece mai încet şi care răspundea
cu oarecare întârziere la întrebări
iar când vorbea deschidea gura încet şi saliva mai tot timpul când vorbea. Deaceea
majoritatea bâieţilor din clasă printre care cu ruşine recunos că
eram şi eu ne legam tot timpul de acest
băiat cuminte şi nevinovat şi
îl hărţuiam mai tot timpul şi îl îmbrânceam şi râdeam de el şi de multe ori devenea aşa de furios încât şingura lui apărare
împotriva noastră era doar servieta lui cu care se
apăra când noi îl maltratam. Începând
din clasa a 6-a am început să
realizez cu toată forţa gândirii cât de mult suferă acest coleg al nostru
bietul Ungheanu care nu făcea
rău la nimeni şi care era urât şi dispreţuit
prin faptul că suferea de o anumită boală
pe care o avea din naştere fără
voia lui. Singura lui dorinţă
era să fie şi el în colectiv cu băieţii
şi să înveţe
şi el carte. Cel mai
rău pornit împotriva lui Ungheanu
era un coleg de-al nostru Bichir, copil de turc care mai tot timpul se lua de
Ungheanu fără nici un motiv şi
îl înjura şi lovea fără
noimă. În clasa a 6-a eu cu fratele meu
asociat am început să-i luăm apărarea
lui Ungheanu şi de căte
ori încercau să-l agaseze sau să-l bată
săream eu şi cu fratele meu şi îi luam apărarea
iar după un timp a început să se cunoască
că îl apăram că
tot mai mulţi colegi şi colege din clasă trecuseră
de partea noastră şi îl apăram
tot mai mult. Dacă până
atunci părinţii lui veneau la şcoală
să se plângă profesorilor că
fiul lor era bătut şi luat în derâdere şi chinuit de colegii lui acum începuseră să
vină la şcoală
mai liniştiţi şi
mai bucuroşi că fiul lor era luat în seamă de colegi şi
ajutat şi
lăsat în pace. La început Bichir
când a văzut că tot mai mulţi
colegi îl apără împreună
cu fraţii a început să se dea la mine şi la fratele meu fiind
mai voinic şi mai înalt ca noi l-am oprit
într-o recreaţie şi i-am atras atenţia că
dacă se mai dă la noi va avea de suferit şi atunci a vrut să dea în mine şi
pe loc i-am aplicat un pumn în bărbie
de l-am dat pe sapte unde la prins un coleg să nu cadă.
„Stai cuminte că dacă ne intri în colimator mie şi lui frate-miu într-o săptămână te muţi
din şcoala asta.
Şi să nu te mai iei de prietenul nostru Ungheanu” A mai vrut
să facă puţin scandal dar l-a salvat clopoţelul care suna de începerea orei şi atunci s-a potolit iar la recreaţia cealaltă
era un băiat cuminte care nu păţise nimic din partea mea şi ca rezultat nu se mai lua tam ne
sam de Ungheanu. Cu fetele stam bine deoarece le iubeam pe toate din clasă mai ales pe Toma Victoria care după incidentul din curtea şcolii când dintr-o joacă ajunsesem să
o mângâi pe la păsărică
se da mai tot timpul la mine dar eu băţos
mă făceam că
nu observ. Ca o observţie tardivă
pot spune, acum când scriu aceste
rânduri, că diavolii puşi pe capul nostru de către femeia lui Ticuţ îşi
făcea datoria în sensul că nu puteam să
am o relaţie cu nici o fată sau puteam până
la un puct când se tăia filmul şi
nu puteam să realizez nimic palpabil. O mai iubeam şi pe Maricica colega noastră cea zvăpăiată
care într-o oră când a lipsit un profesor s-a
urcat pe catedră de unde noi băieţii
îi puteam admira picioarele frumoase şi
chiar chiloţii, dar
ei îi plăcea să îi arate şi
atunci pe catedră a început să recite o parte din poezia „
Scrisoarea a III-a” versiunea cu prosti şi noi toţi
o admiram mai ales picioarele frumoase şi chiloţii
albi şi mai ales acum şi mai frumoasă
cu obrajii înroşiţi şi
cu gropiţe în ei.
Mai erau şi surorile Pădureanu dar nu gemene ca noi ci una din ele care
avusese un acident stupid în care s-a împiedicat şi a căzut
cu nasul într-un sifon spart şi
după operaţie doctorul îi cususe nasul de făcuse doi din el şi avea acum o faţă urâtă şi
pierduse un an şi
era acum cu sora ei în aceiaşi
clasă dar sora ei era frumoasă. Mai era şi
o colegă Marta care stătea zid în zid cu naşul Mazilu şi
care părinţii ei erau mai tot timpul în ceartă cu naşu
Mazilu dar ea nu aflase că
este naşul surorii noastre,
iar această fată din clasa a 6-a începuse să umble cu studenţi şi
cu bărbaţi cu maşini
mici şi mai tot timpul o vedeam
la restaurantul Buşteni cum cobora din maşini mici şi
după ce cobora se întorcea expres către mine şi
zâmbea complice către mine.
Dar cea mai frumoasă din clasă era Alexandra, fică cred că
de diplomat deoarece stătea
într-o vilă foarte frumoasă în grădina
botanică şi care la şcoală era prima la învăţătură luând numai premiul I pe clasă mai toţi
anii. Mai aveam în clasă
pe prietenul nostru cel mai bun pe Popişteanu Dumitru, dar toţi din clasă
îl strigau Popişteanu şi nu Dumitru sau Mitică cum ar fi fost normal. De fapt el era conducătorul spiritual al băieţilor
din clasă şi dacă
el hotăra că nu mai stăm
la ore şi mergem la film atunci film era.
Mai era un coleg, pe nume Crăciun,
care sta în blocul de lângă
uzina de apă
de lângă grădina botanică
unde mai stăteau şi Bichir şi
surorile Pădureanu, şi încă
vreo câţiva pe care nu-i mai aduc aminte
acum. Acest coleg foarte cuminte de fapt al cărui părinte era inginer şi stimat la locul de muncă a făcut
într-o zi o gafă poitică care avea să-l
coste libertatea pe tatăl
lui deoarece într-o zi în clasa a 6-a find vorba de preşedintele ţării,
Gh. Gh. Dej, pe care profesoara îl lăuda,
atunci dintr-o dată Crăciun s-a sculat în picioare şi a strigat cu voce tare, jos cu conducătorii comunişti.
Atunci profesoara s-a făcut
roşie verde la faţă şi i-a cerut lui Crăciun să
meargă cu ea afară să
discute cu ea. Crăciun dându-şi seama că
a făcut o amre prostie a ieşit imediat afară cu profesoara şi
după câteva minute s-au întors în clasă iar profesoara a spus întregii clase că din cauza unei boli şi a faptului că
nu şi-a mai luat medicamentele a avut
azi o cădere de memorie şi nua ştiut
ce a spus că noi elevii să uităm
aceste incident şi să nu mai spunem la alţi colegi sau prieten iar colegul nostru Crăciun îşi
cere scuze pentru acest incident şi
mi-a spus şi mie şi spune şi
acum că „tov. Gh. Gh. Dej este iubitul
nostru conducător” a spus cu glas tare Crăciun după
care a stat jos în bancă.
Incidentul nu a avut nici un sfârşit
politic, şi după câteva zile aproape că fusese uitat dar nu înainte de a nu fi invitat la şcoală
tatăl lui Crăciun şi
a i se pune în vedere anumite comportamente ale fiului său. Cât priveşte învăţătoarea
nostră de la clasa 1-4 nu o mai ştiu cum o chiamă
dar îmi aduc cu multă plăcere aminte de dânsa câ era o femeie bună care ne creştea
ca pe copiii ei şi ne învăţa toate cele bune şi atât cele pentru şcoală
cât şi cele ce se cereau celor şapte ani de acasă, iar despre profesoarele din clasele 5-8 mi-o mai aduc aminte pe
doamna profesoară Vâlceanu, de geografie, cu doamna
Dumnitru, profa de matematică,
care împreună cu celelalte profesoare erau
unele din cele mai bune femei ca şi
mame pe care le avuseserăm noi copiii dar la vremea aceea noi le vedeam ca pe nişte mume ale pădurii,
rele şi puse pe noi cu tot dinadinsul de
a învăţa atâta carte. Ţin minte cu multă nostalgie ura mea, pe care am ţinut-o până
la un moment dat, faţă de doamna de matematică, până când mi-a atras atenţia că
nu se pronunţă jumate ci jumătate, şi
de vreo trei ori am fost trecut în bancă
că în momentul când rezolvam exerciţiul la tablă
eu pronunţam jumate şi imediat supărată mă
trecea la loc în bancă cu nota cinci că eu pronunţam
cuvântul jumate, până
când cu puţină îndrăzneală am întrebat-o, „ doamnă eu aşa
ştiu că se pronunţă,
dacă ştiţi
dvs că se pronunţă altfel eu aşa voi pronunţa
pentru dvs”. Şi atunci doamna de matematică m-a scos din nou la tablă şi
m-a pus fără supărare
să scriu
mare pe tablă cuvântul „Jumătate” şi
nu jumate cum îl pronunţam
eu. Şi atunci i-am spus „doamnă ca şi
la cuvântul deşti care corect se pronunţă deget”. „Bravo Barbule” mi-a zis
întocmai doamna „ aşa trebuie spus ca şi la cuvântul deget, aţi înţele
cu toţii cum se pronunţă ?”. „ Da” a răspuns întreaga clasă. Şi
atunci doamna mi-a îndreptat notele de cinci în zece cum şi meritam deaorece însuşi doamna spunea despre mine că sunt cel mai bun elev al dânsei.
GURU BARBU SIMION
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu