GURU BARBU SIMION-CAP.25-CARTEA PASARILOR MELE.

                                                     

Stima]i rom=ni din ]ar\ [i din diaspora !

Cu deosebit\ stim\ [i cu sufletul ;nc\rcat de o mare remu[care prin faptul c\ am ajuns ;n situa]ia de a cere ajutor la rom=ni care au avut noroc ;n via]\ [i au putut agonisi ceva bun\stare [i care vor avea bun\ voin]\ de a ajuta prin sponsorizare un ne=nsemnat poet, romancier, scenarist, pamfletar [i altele ca pe viitor s\ am minima posibilitate de a mai scrie pe blog diverse, actualmente nemai av=nd bani de a pl\ti abonamentul la cablu [i la internet, ba de multe ori neav=nd bani nici pentru o p=ine. Actualmente fata mea care de 11 ani a fost ;mboln\vit\ de contele incapuciato, care actualmente este diavolul pe p\m=nt, [i care dup\ o colaborare de peste 10 ani, mi-am dat seama c\ este [eful diavolilor pe Terra, trimis special la Bucure[ti, Rom=nia, unde foarte cur=nd va avea loc cea mai mare b\t\lie ;n astral [i paranormal, pentru refacerea Gr\dinii Maicii Domnului. Acest diavol homosexual c=nd am rupt leg\tura cu el mi-a ;mboln\vit fata transfer=nd ;n spiritul [i trupul ei mai mul]i diavoli foarte periculo[i, de atunci ;n casa noastr\ nu mai exist\ pace [i lini[te, [i lipsa acut\ de bani nu ne permite s\ pl\tim exorcizarea la preo]ii care se pricep s\ fac\ asemenea slujbe. :n consecin]\ cine are bun\voin]\ de a m\ sponsoriza de a mai putea s\ public ;n viitor diverse scrieri, v\ rog s\ trimite]i ajutorul DVS ;n contul> BARBU SIMION, CONT IBAN> RO04CARP041900804251RO01 deschis la CARP  BUCURE{TI  ALBA  IULIA, sau ON  LINE la OFICIUL PO{TAL 4, PE NUMELE BARBU SIMION dar anun]=ndu-m\ prin telefon >0727719196 c\ mi s-a trimis o sum\ de lei la po[ta 4. V\ mul]umesc anticipat iar pentru cei ce au voin]a de a m\ ajuta voi scrie diverse poezi sau altele [i voi putea s\ dau anumite sfaturi ;n diverse probleme legate de familie, societate, [coal\, s\n\tate, etc [i voi face diverse rug\ciuni, mantre [i yantre pentru a aduce ;n familiile DVS bog\]ie [i fericire [i multe alte practici benefice la momentul solicit\rii. Cu stim\ [i respect ! Dumnezeu s\ v\ bine cuv=nteze ! GURU BARBU SIMION.

    


CAP. 25

Viaţa la ţară, în vacanţele de vară care la toţi copii era de 90 de zile, era pentru noi fraţii Barbu o gură uriaşă de aer, o fericire cum numai un copil poate să o înţeleagă şi să o trăiască. Fie că trăiam la Bătrâna, bunica, de fapt singura care ducea greul cu cei şase nepoţi, fie că trăiam la Cireşu  unde ajutam din greu la muncile agricole noi copiii ştiam să culegem din toate roadele ce ni le dădea viaţa acele roade care ne făceu fericiţi în orice situaţie fie chiar şi muncile grele şi obositoare noi ştiam să le transformăm în ceva plăcut şi necesar pentru casa noastră. Acum nu trebuie să se înţeleagă că mama ne ţinea la muncă nu ca pe oamenii de la ţară obişnuiţi cu munca grea a câmpului ci numai atât cât considera dânsa că putem să muncim în mod normal fără a ne periclita sănătatea fizică. De exemplu în mijlocul verii când mama avea oameni la prăşit porumbii sau la copăit noi dădeam cu sapa mai mult de plăcere şi o ajutam pe mama la lucrări mai mici cum ar fi fost transportul mesei la locul de muncă, sau aducerea de la diverse fântâni sau ştubeie a ulcioarelor cu apă necesare oamenilor de la muncă. Începând de la prânz în colo până pe la amiaz, pe căldurile mari din iunie, iulie şi august mama ne dădea voie să mergem cu toţii copiii din sat la scăldat fie la râul Tărâia fie la râul Cerna să simţim şi noi ce înseamnă copilăria. Existau pe timpul verii [i situaţii în care mama ne ţinea la muncă şi conacul de prânz până seara pe la orele 8-9 când toată lumea termina lucrul dar asta numai când mama avea cultivate căpşuni şi acestea trebuiau culese repede şi duse la central de colectare a fructelor cât mai repede astfel acestea urmau să se strice fără să luom bani pe ele. Dar şi aceste munci nu durau mai mult de 3 sau 4 zile şi apoi eram liberi din nou. O altă rundă de muncă unde mama ne ruga mai mult să o ajutăm mai toată ziua era după data de 5- 10 august când prunele se coceau şi trebuiau scuturate şi adunate repede şi băgate la butoaie pentru ca pe iarnă prin lunile decembrie până prin februarie mama să facă ţuică pe care apoi să o vindem fie la ţară fie la Bucureşti. Această perioadă dura mai mult aproape 20 de zile deoarece mama avea peste o mie cinci sute de pruni şi eu cu frate-meu George eram puşi acum când deveniserăm aproape bărbaţi pe la 10-11 ani, la scuturat de pruni, cea mai grea şi mai dificilă muncă deoarece trebuia să ne urcăm în pruni, până pe la înălţimea de 3 sau 4 metri şi cu prăjina să scuturăm prunele stand de cele mai multe ori doar într-un singur picior, chiar şi zece minute şi înţepaţi din toate părţile de mărăcini mari de la crengile de pruni. Noi copiii stăteam la scuturatul unui prun cam 15-20 de minute pe când oamenii de la ţară obişnuiţi cu muncile de tot felul scuturau un prun în cel mult 7 minute şi apoi treceau imediat la altul. Totuşi mama ne aprecia munca noastră a copiilor ştiind că în cursul dimineţii şi al prânzului mare tot scuturam împreună 30 de pruni şi asta insemna pentru mama o mare economie iar după prânz când şi mama îşi dădea seama că noi băieţii obosiserăm la scuturat după masa de prânz ne spunea că mai aveam fiecare din noi de scuturat încă cinci pruni şi apoi puteam să trecem la adunat prune. Faptul că ştiam că mai aveam de scuturat încă cinci pruni ne dădea puteri sporite şi în cel mult aproape de o oră terminam porţia de cinci pruni şi după ce mergeam la masă unde numai noi copiii mai beam câte o cană de lapte şi ne mai hodineam cam un sfet de oră ne apucam acum de cules prune şi făceam haz de cel ce făcea ouă după el cel care lăsa neculese anumite prune ascunse prin iarbă şi bălării. La partea de adunat prune intra şi munca de cărat baniţa cu prune sau vreun coş cu prune de la prunul cules până la cărătoarea în care se puneau prunele până aceasta se umplea cu prune şi apoi era transportată cu boi până acasă la noi. Noi băieţii când o baniţă se umplea cu prune eram puşi de mama de a o duce pe cap până la cărătoare unde goleam baniţa şi apoi veneam imediat la prunul care se culegea ca să o umplem iar sau alt vas pe care acum îl căra George sau altă persoană la cărătoare. Când cărătoarea era plină sau aproape plină cel ce era cu cărătoarea venea cu boii şi-i înjuga la car şi pornea cu cărătoarea către casa noastră de lângă şcoală. Dacă pleca cu cărătoarea din valea Boaldei trebuia să mergem şi noi boieţii să ajutăm dacă se întâmpla ceva [i apoi când ajungeam cu cărătoarea lângă butie unde trebuiau descărcate prunele noi cei doi băieţii umpleam repede câte un vas cu prune pe care apoi îl descărcam în butie pe rând fiecare urcându-ne pe o scară înaltă că de obicei butia era înaltă de 5 sau 6 metri. Apoi cum se descărca cărătoarea de prune ăi aceasta trebuia făcută cu mare viteză că pe camp în Valea Boaldei se umpleau toate vasele cu prune şi apoi oamenii de la adunat stăteau degeaba, noi băieţii trebuia să golim cărătoarea cât mai repede posibil şi apoi repede cu ea cu boi cu tot în valea Boaldei să golim vasele pline cu prune. Mai era şi o problemă că în general oamenii care făceau transportul prunelor din valea Boaldei până acasă aveau cărătoarea stricată adică nu era închisă ermetic şi după cam o jumătate de oră în care prunele stăteau în cărătoare zeama acestora începea să curgă din cărătoare şi tocmai această zeamă care curgea din prunele zdrobite era cea mai importantă că din această zeamă se făce cea mai bună şi cea mai multă ţuică. Aşa că era necesar să acţionăm cu viteză mare la descărcatul şi la căratul prunelor până la butie ca să nu pierdem prea multă zeamă pe drum. Deasemenea prunele puse în baniţă sau alte vase se storcoşeau şi ele şi din vase începea să surgă zeama. Deci mai toţi oamenii de la cules şi scuturat prune trebuiau să muncească într-un ritm alert ca să nu se piardă multă zeamă şi în acelaşi timp să se culeagă cât mai multe prune în unitatea de timp. De aceea oamenii cunoşteau în comună cine avea cărătoarea bună, din care nu curgea zeama la transport şi acei oameni erau solicitaţi de toţi să la care prunele. Dar chiar dacă omul avea cărătoarea bună din care nu curgea zeama de prune totuşi toţi erau puşi la un ritm de muncă intensificat asfel să nu se scurgă zeama deşi aceasta nu se scurgea că acea cărătoare era bună. Când pe seară pe la orele 7-8 cănd nu se mai vedeau prunele prin iarbă se opera scuturattul şi culesul prunelor şi plecam toţi oamenii către casă unde déjà masa era pusă cu tot felul de bunătăţi pe ea şi mai ales cu sticla de ţuică din care oamenii, imediat ce se spălau pe mâini şi pe faţă sau şi pe piept şi îşi luau cămaşa curată pe ei se aşezau flămânzi la masă şi începeau cu câteva pahare de ţuică tare şi apoi după ce se închinau şi mulţumeau lui Dumnezeu şi Maica Domnului că terminaseră cu bine ziua de muncă mâncau cu poftă din toate bunătăţile de pe masă. După ce pofta de mâncare a oamenilor se mai potolise atunci începeau tot felul de discuţi referitoare în general la cât erau de bronzaţi sau arşi de soare fiecare apoi cât erau de obosiţi sau ce păţiseră mai rău în timpul muncii ca apoi să se treacă la bârfa specific locului cine cu cine se mai iubea, sau cine mai divorţase, sau se luaseră la ceartă în familie, cine cu cine se mai judecau pe pământ, sau cine mai fugise de acasă cu băiatul lui cutare că părinţii fetei nu erau de acord cu băiatul, dar dicuţiile erau lente, fără patimă, sau dujmănie ci mai mult ca un fel de învăţătură ca alţii din sat să nu facă cum făcuseră cei bârfiţi. Când seara târziu oamenii terminau masa atunci îşi aduceau aminte că aveau acasă atâtea de făcut de dat la porci, de închis găinile şi curcile, de dat mâncare la vite şi apoi închise, şi apoi de dat mâncare la copii şi la soţ, şi multe altele şi fuga mai beau câte un pahar de ţuică pe repezeală şi fuga în drum către casă. La plecare mama le da fiecăruia partea lui de bani cum se tocmiseră şi oamenii erau mai întodeauna mulţumiţi că nu toţi judecau lucrurile la rece să gândească că şi munca are un preţ iar ceea ce ai muncit are alt preţ, fiindcă dacă omul venea la muncă pe 30 lei pe zi şi îţi culegea 10 lăzi de mere care dacă le vindeai luai tot 30 de lei pe ele nu le mai culegeai cu muncă plătită, le lăsai să le culegi tu singur deoarece pe lângă cei 30 lei plata culesului te mai costa pe tine proprietar încă 30 lei cu masa şi băutura şi 10 lei transportul şi atunci nu  mai era rentabilă munca plătită. Acum vorbesc de perioada când aveam 10 sau 11 ani şi câmd începusem să citesc cu mare patimă tot ceea ce îmi cădea în mână fie că eram la Bătrâna sau la Cireşu sau la Bucureşti, citeam seara până pe la 12 din noapte până mama venea şi îmi spunea cu oarecare strangere de inimă că se consumă mult gaz sau la Bucureşti că se consumă mult curent dar în acelaşi timp o bucura faptul că unul din băieţi începuse să citească cărţi şi că se gândea că şi celălalt băiat George va începe şi el să citească cărţi. Dar fratele meu nu prea le avea cu cititul el se îngrijea acum de a face cât mai mult gimnastică să crească şi el mai înalt deoarece credea că fetele se uitau la băieţi şi vorbeau cu ei dacă aceştia erau înalţi şi încă nu realizase că fetele se uitau mai mult la banii băieţilor şi nu la felul cum arătau aceştia sau după ce se asigurau că băiatul are bani se uita apoi şi la felul cum arăta acesta. Eu pe vară fiind la Cireşu mergeam o dată pe săptămână la Stroieşti în centru communal unde erau cele mai importante instituţii de stat cum era primăria, miliţia, căminul cultural, dispensarul, magazinul mixt, cu tot felul de produse, un fel de cârciună restaurant unde mai tot timpul se găseau înăuntru mai toţi funcţionarii de la întreprinderile expuse mai sus, apoi era şi o bibliotecă foarte mare, în comparaţie cu numărul locuitorilor din comună, deoarece erau atât de mult cărţi de citit că la un moment dat cei de la primărie în comun acord cu cei de la şcoală au mai dat încă o încăpere mare din cadrul căminului cultural de a se mării biblioteca comunală cu fondul de cărţi primit anual de la Vâlcea şi Bucureşti. Cum spuneam în fiecare sâmbătă mergeam la Biblioteca comunală unde déjà o fată frumoasă care nu cred că avea mai mult de 20 de ani care era pe postul de bibliotecară, Mărioara, o fată brunetă şi pe care în ascuns începusem să o iubesc şi cu care îmi umpleam momentele de dragoste imaginare şi cu care îmi permiteam să o sărut pe gura ei frumoasă şi pe care duminica seara o vedeam la horă cu mulţi alţi băieţi de vărsta ei dar în momentul în care dădea cu ochii de mine ca un magnet venea imediat la mine şi îi lăsa pe ceilalţi la o parte şi intra cu mine în vorbă, asta spun când am văzut-o prima oară după ce luasem primele cărţi de la ea de la bibliotecă căci apoi împrietenindu-ne am devenit aşa de familiari că de cele mai multe ori ea îmi lau mâna mea în mâna ei şi mă trăgea după ea peste tot pe la horă şi pe la magazine unde eu îmi permiteam cu multă largheţe să-i ofer fie o îngheţată sau un suc sau o prăjitură şi pentru care ea avea ocazia de a mă pupa pe obraz şi de multe ori mai mult pe gură. Eu eram un copil de 11 ani iar ea avea probabil în jur de 20 ani frumoasă foc, pentru care mai toţi băieţii din comună se împrieteniseră cu mine dar care în ascuns mă şi invidiau. Părinţii ei pe care ea mi-i arătase pe la horă aprobau cu multă mândrie şi bucurie că fata lor era prietenă cu unul din băieţii gemeni ai lui Tena a lui Gheorghe lui Stanciu din Cireşu care învăţau carte la Bucureşti şi asta era un lucru destul de important pentru o familie modestă din Stroieşti. Această poveste de dragoste a durat două veri şi mă făcuse să visez cu ochii deschişi o poveste de dragoste de o frumuseţe rară pe care eu croşetam pe marginea ei tot felul de moment plăcute pe care nu le făceam cu ea cum erau măngâieri peste tot trupul dar care tot ea începuse să le practice cu mine cu o îndrăzneală normală, pentru vârsta ei, dar care pe mine mă ducea în straturile înalte ale fericirii, deoarece de cele mai multe ori seara pe la horă începuse să mă atragă prin tot felul de locuri întunecoase prin care începea să mă mângâie peste tot şi mă săruta cu atăta frenezie încât şi de multe ori ea era cea care îmi lua mâna şi mi-o ducea în locurile ei unde eu întrezăream plăcerea fericirii maxime dar care nu ştiam cum să ajung acolo când prin ea însăşi ea mă ademenea cu acele plăceri dumnezeieşti doar până la un anumit moment când tot ea era cea care mă opera fără să ajung să experimentez instinctual meu de băiat cu ceea ce avea ea între picioare şi pe care mă lăsa doar să pun mâna şi să o mângâi cum tot ea mă învăţa. Din aceste moment ieşeam aproape năuc de fericire şi de multe ori ea făcea anumite eforturi de a mă ori la timp înainte de a face ceva ce părinţii ei nu iar fi permis decât doar după căsătorie. Dar această fericire apărută aşa din senin nu a durat mai mult de două veri deoarece în vara în care împlinisem şi eu 13 ani şi veneam cu bucurie acum mai mult la Cireşu decât la Turceşti aveam să aflu din cunoştiinţe că Mărioara mea cea Frumoasă se măritase în toamna trecută cu un şofer de pe la Baia de Fier bărbat în toată firea, om pe la 28 de ani şi atunci am realizat că încă o fată mă părăsea pentru totdeauna deoarece gândeam că aceste fete erau pierdute pentru mine deoarece fiecare considera că fericirea este acolo cea imediată, palpabilă, şi nu cea care urma să se promită, şansa fiind de a nu se realiza niciodată. Între timp aflasem că marea mea iubită nu avea mai mult de 18 ani şi nu îmi dau seama de ce nu ma interest mai mult vârsta pe care o avea Marioara mea. Totuşi mergeam mai departe la biblioteca din Stroieşti de a lua cărţi de citit iar acum ca bibliotecară era tot fată tânără tot cam pe la 18 -19 ani, blondă ştearsă fără personalitate cu multe coşuri pe faţă, cu un zâmbet puţin tâmp, cred că aflase şi ea că în stăinătate toate funcţionarele care aveau relaţii cu publicul trebuiau să zâmbească dar nu în forma pe care o afişa ţăranca asta şi care fizic şi psihic nu mă atrăgea cu nimic. Totuşi eram amabil ca tot timpul cu toţi oamenii şi mai ales cu fetele.Tot în perioada de 11 ani până pe la 15 ani în special verile le petreceam la Cireşu căci acum mama avea mare nevoie de noi băieţii şi eu eram acum atras mai mult de tinerii de la Cireşu unde îmi făcusem mai mulţi prieteni printre care pe Filip Ilarie copilul lui nea Dinu, pe Tomică al lui Unguroiu, vecin cu Filip, apoi pe Dan fiul din prima căsătorie al lui Nea Lică Paşa, apoi pe Drăcea fiul lui Drăibuţu, din Măgură care era mai tot timpul certat cu nea Dinică, finul pe care tata îl căsătorise, şi care era prieten atât cu mama şi cu tata dar şi finul Dinică era prieten cu noi şi atunci când se întâmpla să vină amândoi pe la noi se abţineau amândoi de a se certa şi a face scandal cum de obicei făceau când se întâlneau pe drum sau oriunde. Cearta era mai mult fictivă sau nu prea avea un anume motiv real din trecut pentru care să ţină această ură plăpândă deoarece în afară de câteva vorbe de ocară ieftină şi fără însemnătate în rest mai cădeau de accord în anume privinţe şi că în general cearta pornea mai mult când amândoi erau puţini piliţi. Erau mai mulţi prieteni pe care mi-i făcusem în Cireşu dar cu majoritatea mă întâlneam mai mult duminica fie la horă în Cireşu sau la Stroieşti pe la bibliotecă sau pe la horă sau la film sau pe la bar când beam câte un suc sau vreo îngheţată sau prăjitură. Iar cei ce nu prea aveau probleme cu şcoala sau vreo muncă mă găseam cu ei mai mult pe Cerna la scăldat atunci când mama ne dădea voie să mergem la scăldat. Mai mă întâlneam pe la Stroieşti şi cu fraţii Ciutacu mai ales cu Ciocică şi cu fratele lui mai mare Marin care urma să devină professor de matematică la şcoala din Cireşu dar aceştia erau mai mult prieteni cu profesori ţi învăţători din cireşu şi Stroieşti şi stăteau împreună fie la bibliotecă sau într-o cameră special la căminul cultural unde jucau şah mai tot timpul şi făceu glume mai mult intelectuale ca la oraş la Bucureşti şi de multe ori mă luau peste picior dar destul de fin ca să nu mă prind şi de multe ori îl vedeam pe Ciocică sau pe Marin cum făcea cu ochilu la diverşi prieteni după ce îmi puneau mie diverse întrebări pe care ei le credeau încuietoare pentru mine dar eu mă făceam că nu văd sau nu luam în seamă şi atunci le dădeam răspunsuri inteligente culese de prin cărţile pe care le citeam şi déjà cunoşteam multe poezi din Eminescu sau Alecsandri sau Co[buc cu care la început i-am lăsat cu gura căscată că nici ei la nivelul de clasa a 7-a nu le învăţaseră încă iar eu de clasa a 5-a le cunoşteam déjà. Marin era un băiat bun şi mai tot timpul era cu zâmbetul pe buze şi chiar simţeam din partea lui o adevărată apreciere şi o adevărată prietenie, deşi între mine şi el era o diferenţă de aproape 9 ani, simţeam în el un adevărat prieten pe când la Ciocică simţeam numai ură şi dujmănie şi nu pierdea niciodată prilejul de a mă vorbi de rău. Chiar cu un an înainte Marin împreună cu un alt prieten al lui tot dinCire[u care învăţa la universitatea de la Bucureşti la secţia Geografie, urmând a fi professor de geografie la şcoala din Cireşu, ne-a făcut o vizită la Bucureşti şi mama şi tata au fost încântaţi de această vizită deoarece erau printre primii tineri din satul Cireşu care ne vizitau la Bucureşti şi atunci ai mei au pus o masă mare cu tot felul de bunătăti deoarece vizita era făcută duminică pe la prânz şi atunci masa noastră era plină de bunătăţi şi cei doi vizitatori au fost încântaţi de bucatele puse pe masă deoarece majoritatea ca să facă rost de bani îşi vindeau o cartelă urmând a mânca căte doi pe aceişi cartelă făcând astfel rost de bani fie pentru filme sau diverse lucruri de îmbrăcat sau alte cheltuieli pe care părinţii lor nu puteau să le deconteze. xxxxxxxxxxSora noastră care era déjà o domnişoară prin clasa a 7-a a fost în central atenţiei celor doi tineri deoarece pe zi ce trecea se făcea tot mai frumoasă şi nu existau tineri să nu-i admire frumuseţea fie pe ascuns sau pe faţă adică spunându-i în faţă că este frumoasă şi admirând această frumuseţe precum făcuseră Marin şi cu viitorul professor de geografie  stând mai tot timpul de vorbă cu sora noastră ceea ce le-a făcut mare plăcere părinţilor mei deoarece şi tata şi mama se gândeau la o eventuală căsătorie între sora noastră şi un eventual om care era şi tânăr şi frumos şi cu facultate terminată şi care era şi din sat de la noi deci puteau să stăpânească pe mai departe hectarele de pământ pe care le aveam. Acum la Cireşu deşi Ciocică făcea tot timpul pe deşteptul şi îi tot atrăgea de partea lui pe frati-su şi pe viitorul professor de geografie cu tot felul de vorbe şmecheroase căutând să mă discrediteze în faţa lor am observat că amândoi atât Marin căt şi prietenul lui del geografie nu prea îi dădeau atenţie ci mai degrabă vorbeau cu mine cu multă atenţie şi cu multă condescendeţă din două motive şi anume se gândeau la sora mea ca la o viitoare soţie şi în al doilea rând că fuseseră bine primiţi de familia mea şi bine omeniţi. Ba din contră atât Marin cât şi prietenul mă prezentau pe la tot felul de profesori de la şcoala din Stroieşti sau pe la tot felul de miliţieni, şefi de post, sau cunoscuţi de onoare din Stroieşti ca şi pe la domnul Preşedinte al comunei Stroieşti care o cunoşteau déjà pe mama şi se minunau pe bune când aflau că Cucoana Atena avea un aşa mare flăcău ba chiar frumuşel spuneau unii din ei şi chiar foarte învăţat şi foarte citit completau atât Marin cât şi prietenul. Pe unde mergeam fie la Cireşu fie la Turceşti sau la Stroieşti toată lumea se minuna de noi băieţii lui cucoana Tena de felul cum eram îmbrăcaţi, cu haine de la oraş şi curate de felul cum vorbeam şi cum ne comportam. Şi copiii de o seamă cu noi de la ţară erau şi ei majoritatea curat îmbrăcaţi dar nu cu haine de la oraş şi părinţii lor erau oarecare oameni din sat şi nu-i cunoştea toată lumea cum o cunoşteau pe mama. Până la 15 septembrie când noi copiii mai ales noi băieţii trebuia să nergem la şcoală la Bucureşti mama ne folosea la intensitate maximă căutând să resolve cât mai multe probleme cu muncile mai ales cu strânsul prunelor care era cea mai mare muncă dar şi cel mai mare venit şi încasări din toată munca din casa noastră. Totuşi mama în marea ei înţelepciune ştia foarte bine cât să ne pună la muncă dar să ne şi lase să ne distrăm în felul nostru mai ales pe noi băieţii care sâmbăta după amiază şi aproapte toată duminica eram pe la stroieşti după fete şi pe la horă şi împreună cu prietenii pe care ni-i făcuserăm prin comună. Eu, Simion, cel puţin aveam o aşa de mare sete de cunoaştere şi poftă de a citi tot felul de cărţi că nu era seară să nu citesc cel puţin câte o jumătate de oră la lumina lămpii oricât de obosit aş fi fost. De multe ori mama venea noaptea pe la ora 10 şi mă ruga să termin cu cititul şi să mă culc deoarece ştia că a doua zi era trebă multă de făcut. Tot timpul mama avea pentru noi copiii numai vorbe plăcute, ne dezmierda mai tot timpul şi la fiecare om se lăuda cu noi că eram copii ascultători şi harnici şi cu note mari la şcoală. Trebuie neaparat să aduc aminte că de fiecare dată când treceam dealul de la Cireşu la Turceşti şi invers când ajungeam în vârful dealului la hotarul dintre cele două sate la cel mai înalt punct din zonă şi când la picioarele mele se întindeau dealurile ce se lungeau hăt departe până departe de Berbeşti şi chiar de Alunu unde camioanele ce cărau diverse material de construcţii sau buştei mari se vedeau ca nişte furnici atunci sufletul meu se umplea de mare bucurie mintea începea să urce pe culmile cele mai înalte ale cerului de unde îmi veneau în minte tot felul de frânturi de poezii care şi mie mi se păreau de o frumuseţe rară şi de multe ori regretam că nu aveam la mine un creion sau un stilou să notez imediat versurile frumoase ce îmi veneau în minte. De aici din vărful celui mai înalt deal de la hotarul cu Cireşu vedeam valuri uriaşe de dealuri care se întindeau hăt departe către Craiova iar în partea de apus se vedeau vârfurile cafenii şi altele albe care aveau pe ele încă zăpadă ale munţilor de o frumuseţe de nedescris. Jos în vale cam la o întindere de mână dar până acolo erau cel puţin 10 -15 km depărtare şi în satul Berbeşti puteam să recunosc uşor Gorunii mari seculari de la podul de la intrarea în satul Berbeşti loc unde recunoşteam casa lui nea Vică soţul lui tanti Lena sora lui mama, casă unde de multe ori mergeam şi petreceam câte 4 sau 5 zile şi unde împreună cu Maria şi cu Dumitru verii noştrii mergeam fie cu vacile şi cu caprele pe dealurile din Berbeşti sau de la prânz până la amiază stam la scaldă pe râul Tărâia. Era atâta poftă de viaţă şi de bucurie în inimile noastre când ne strângeam câte 10-15 copii pe dealuri cu vitele la păscut şi unde mai tot timpul găseam tot felul de jocuri să ne petrecem vremea şi niciodată nu ne dam seama cât de repede trece timpul şi venea seara şi trebuia să mergem pe la casele noastre unde eram siguri că ne aşteaptă părinţii noştri sau rudele noastre cu mâncare bună şi mai ales cu tot felul de brânzeturi sau lapte bătut sau iaurturi şi cu ciorbă de găină sau de zarzavaturi. Cum ajungeam acasă tanti Lena cu zâmbetul de faţă cu multă dragoste în suflet ne punea pe toţi copiii fie pe noi nepoţii ei fie pe copiii ei la tot felul de treburi mici să o ajutăm să pregătească masa de seară şi toţi alergan în toate părţile să îndeplinim întocmai sarcinile trasate. După masa de seară noi copiii ieşam în şuşea unde ne întâlneam cu alţi copii din sat şi începeam diferite jocuri. Când luna se ridica de o şchioapă pe cer cam pe la ora 10 noaptea când toţi ţăranii se odihneau în oboseala lor de pe câmpul de muncă iar tanti Lena ne striga de pe prispa înaltă a casei să venim acasă că era timpul de mult pentru iubita odihnă şi noi copiii nu mai insistam deoarce ne dam seama să era timpul să mergem cu toţii la culcare şi dintr-o mare alergătură atât fetele cât şi băieţii ne întreceam să ajungem care mai de care în paturile noastre nu înainte de a ne spăla pe picioare de praf şi apoi noi cei şase copii alergam la pat de a ocupa cele mai bune locuri în pat fie la marginea patului fie la perete fiecare cum aveam dorinţa dar mai tot timpul ne certam pe locurile de dormit şi până la urmă Dumitru şi Maria şi Gheorghe verii noştri ne făceau plăcerea şi ne cedau nouă locurile pe care noi le doream. Apoi după ce ne culcam pe locurile pe care le vroiam începeam între noi concursul care dă cele mai multe şi mai tari băşini şi râdeam de ne prăpădeam cu gura până la gură şi cum se făcea că aveam mai toţi băşini cu duiumul şi nu trecea mult că aceia ce dormeam pe jos pe saltea din lână nu prea simţeam mirosul de băşini dar cei ce dormeau în pat se văitau şi pe bună dreptate că acolo se simţea un miros puternic de băşini. De aceea tanti Lena şi nea Vică lăsa geamul de la camera noastră larg deschis dar peste noapte când ieşeau la toaletă închideau geamul iar dimineaţa când ne sculam în cameră era un aer închis călduţ, plin de miros de amestec de băşină şi de transpiraţie de copii. Dimineaţa verii noştri se sculau de obicei ca la ţară când soarele nu răsărise încă pe când noi cei de la oraş ne sculam ceva mai târziu. Aici eram nevoiţi să ne sculăm odată cu ei deoarece începea joaca de dimineaţă cu bobârnace în nas, cu ciupituri şi bătăi cu perne care nu dura mai mult de câteva minute până apărea tanti Lena care cu voce mieroasă şi dulce ne certa şi imediat săream cu toţii afară să ne spălăm pe ochi care mai de care deoarece cine se spăla mai primul ocupa locul mai bun la masă şi nu era decât o cană cu apă rece de la izvor cu care ne turnam unul la altul apă să ne dăm pe faţă apoi repede la ştergar să ne ştergem p efaţă de apa rece apoi fuga în bucătărie unde masa era déjà pusă cu bunătăţi pe ea cu omletă cu ouă, cu ceapă, cu roşii, cu brânză, făcută într-o tigaie mare de tuci cu porţii multe să ajungă la cei şase fomişti care luam din tigaia mare fiecare câte o porţie mare dar la urmă mai rămâneau în tigaie vreo două părţii pentru cei ce nu se săturaseră, apoi pe masa mică şi rotundă se afla o oală mare cu cel puţin vreo trei kg de lapte de vacă fiert, apoi alături se afla fie o mămăligă mare cât soarele sau o turtă tot aşa de mare din care fiecare lua cât avea nevoie, apoi fie o oală de fasole boabe iahnie cu usturoi fie cirbă de fasole. Fiecare lua cât considera că mănâncă fără să lase la urmă în strachină. Asta era metoda de oraş unde fiecare avea strchina sa dar de cele mai multe ori aici la ţară mâncam după metoda lor adică se puneau mâncările în câte o strachină şi de aici fiecare lua cu lingura din fiecare mâncare de unde dorea fie din fasole fie din omleta cu ouă, fie din varză călită, iar în dreptul fiecăruia era déjà pusă o bucată mare de turtă sau mămăligă caldă din care mânca cum vroia. Dacă fasolea se termina din strachină şi cineva mai vroia să mănânce tanti lena mai punea în strachină fasole fie alt fel de mâncare până toţi se săturau iar după mâncarea grea urma acum la urmă desertul format în general din lapte fiert pus într-o strchină mai mare să ajungă pentru toţi că noi copiii nu ne săturam dintr-o porţie. Toţi luam cu lingurile de lemn din aceiaşi strachină dar până la gura noastră mai toţi vărsam căteo picătură sau două pe masă iar apoi la urmă râdeam de cel ce avea mai multe picături vărsate pe masă în dreptul lui. După lapte nu tot timpul, în special duminica fie Bătrâna, fie tanti Lena ne punea pentru fiecare câte o bucată mare de plăcintă fie cu brânză fie cu fructe, fie o felie de cozonac, fie altfel de prăjitură pe care fiecare o mâncam cu multă plăcere, dare ram învăţaţi să nu mai cerem încă una ca să ajungă la toţi şi de multe ori şi pentru masa de la prânz şi cea de seară. Aici la ţară fie la Turceşti fie la Cireşu sau oriunde oamenii luau masa pe mese scunde, rotunde, care aveau picioare scurte cam cel mult de 30 cm înălţime iar scaunele erau la fel de scunde iar oamenii oricât de înalţi ar fi fost stăteau cu picioarele strânse şi puse pe lână masa mare fie către dreapta fie către stânga dar niciodată cu ele desfăcute căci aşa putea să incomodeze pe vecinul său de masă.  Şi mai era o regulă important, dacă te sculai de la masă pentru alua ceva din bucătărie şi urma să te întorci înapoi la masă nu trebuia să-ţi laşi lingura în strachina cu mâncare deoarece cei lalţi comeseni nu mai puteau să se servească din strachină deoarece îi încurca lingura ta lăsată acolo, lingura trebuia lăsată lângă bucata ta de pâine sau turtă în dreptul unde şedeai. Rare ori în acele timpuri prin anii 1960 când eu şi fratele George împliniserăm zece ani la şară să întâlneşti case unde masa obişnuită fie de prănz sau seara să se servească cum serveam noi masa la Bucureşti numai pe mese înalte. 

Pe 15 august e sfînta Marie cea mică iar pe 8 septembrie este sf Marie cea Mare. Îmi aduc aminte toate clipele frumoase pe care le petreceam la Bătrâna la vârsta de 10 ani când bătrâna pregătea de toate bunătăţile după două săptămâni de post, mâncări de dulce, pe care noi copiii le savuram din plin şi ne băteam pentru ele, asta spus la modul figurat deoarece, la bătrâna toate erau bişag, din belşug unde, aşezaţi la masă cei şase nepoţi, niciodată nu ne sculam vreunul din noi flămânzi, nesătui astfel că de fiecare dată deşi mâncam cu poftă nu căutam să ne întrecem care mănâncă mai repede deoarece toţi copiii ştiam că la bătrâna era lapte să ajungă la toţi, ca şi ouă, ca şi celelalte bunătăţi, şi bunica niciodată nu gătea din sărăcie, deoarece însăşi satul considera familia lui bunica, Turcescu, ca fiind o familie înstărită cu mult pământ, cu multe animale, cu mulţi pomi fructiferi dar şi cu multă muncă şi mult efort mai ales la strânsul recoltelor unde toţi membri familiei inclusiv noi copiii de la oraş participam din greu. Şi cum bunica ca şi toţi ceilalţi din familie erau foarte credincioşi şi nu era duminică ca şi sărbătoare religioasă la care să nu participe mai toţi din familie mai ales bunica care de fiecare dată gătea în mod special colivă cu tot felul de bomboane deasupra sau şi colăcei pe care o parte o da popii iar altă parte cam jumătate împărţea pe la oamenii săraci sau pe la cunoscuţi. De multe ori venea acasă cu coşul gol, fără colivă sau colăcei deoarece mai toţi săracii îi zmulgeau din coşi iar noi copiii urmau să mănânce duminica viitoare. Biserica din vale era pentru noi copiii un fel de palat din bazme dar în special pentru mine care vedeam în ea mai mult o grădină de o frumuseţe rară rin toate culorile care se risipiseră peste toţi morţii prin mormintele frumoase pe care toţi sătenii le ţineau frumoase şi îngrijite şi pe care cultivau toate florile din lume cu o varietate mare de culori care mai de care mai frumoase în schimb mie mi se părea că miroseau toate la fel adică a mort. Deasemenea de mic copil cam de pe la vârste de 2-3 ani de când bătrâna ne lua cu ea la biserică am rămas mut de plăcere şi încântare când am văzut pentru întâia oară clopotniţa care prin construcţia ei  înaltă şi pătrăţoasă înconjurată de brazi înalţi şi veşnic verzi m-a încântat până la extaz. Tot la biserică mai abitir ca la hora de duminică aveam să văd cele mai frumoase haine ţărăneşti purtate atât de femei ca şi de bărbaţi ca şi de tineri şi bătrâni ce puteam să le compar cu opera de artă în domeniul îmbrăcămintei unde nici la Bucureşti nu existau nici pe departe haine aşa de frumoase ca la ţară, la Bătrâna de la Vâlcea. 

GURU BARBU SIMION