CAP.20
Revenind acum la viaţa nouă
pe care o începusem prin citirea zi de zi a cărţilor
luate de la doamna Radu viaţa noastră a fraţilor
Barbu se transformase mult în bine şi
că tata în special era plin de bucurie
că noi copiilor ne venise mintea la
cap şi eram ascultători şi
ne făceam lecţiile şi
făceam şi treabă
în casă şi asta îl ajuta mult atât spiritual cât şi fizic la gospodărie că
noi acum ajutam din plin la curăţenie,
la curăţatul alimentelor ba chiar şi la gătit
şi la diverse cumpărături
pentru noi cât şi pentru
vecini. Eu devenisem un tip ceva mai înalt decât George şi fratele meu începuse să facă
tot felul de exerciţi prin curte dar mai ales să ridice un bolovan mai mare crezând că numai aşa
putea să se înalţe şi
el. Sora noastră parcă nici nu exista în casă deoarece ea avea un regim special. Ea nu cumpăra niciodată
nimic, nu făcea curăţenie, nu curăţa alimente, doar venea de la şcoală, se schimba, mânca, apoi se culca sau citea
sau cosea, apoi se apuca de lecţii,
şi seara ieşea pe afară
sau se întâlnea cu colege de ale ei cu care mergeau în oraş. Tot timpul sora noastră avea note bune la şcoală,
nu lipsea niciodată, faţă de noi băieţii
care băgaserăm spaima în cartier. În clasa a cincea aveam profesori
la fiecare materie în parte şi
trebuia să ascultăm de fiecare şi că
acum aveam şi dirigintă de clasă
care ne îndruma să lu\m numai note bune. La şedinţele
cu părinţii mama afla acum că fraţii
Barbu se cuminţiseră şi
că aveam note tot mai bune la
materii dar totuşi odată ce le intraseră
în cap profesorilor că noi eram golani aşa rămăseserăm
şi cu greu mulţi profesori recunoşteau că
noi deveniserăm mai cuminţi şi
că acum eram tot un fel de golani
dar ceva mai spălaţi şi
mai şmecheri, dar tot un fel de golani.
Atâta timp cât mama se afla cu noi în Bucureşti se ocupa tot timpul ca noi
băieţii să
avem tot ce ne trebuie să
putem să învăţăm. Marele vis al mamei era ca toţi copiii ei să
intre la facultate să devină oameni cu carte pe care lumea să-i stimeze şi
în viaţă să aibe salarii bune să nu mai fie nevoiţi să
muncească cum a muncit mama toată viaţa
sa prin muncă grea să ţină familia. Mama devenise aşa de bucuroasă că
cel puţin unul din copii adică eu Simion trecusem de partea celor buni şi urma încet încet să-l atrag şi
pe Gheorghe de partea bună
a lucrurilor încât aproape zbura de bucurie că sensul vieţii
ei începuse să se realizeze. Tot ceea ce îşi dorea mama era ca noi, toţi copiii ei, să
ajungem oameni învăţaţi cu multă
carte. Dar şi tata dorea acelaşi lucru. Ca toţi
copiii lui să ajungă oameni mari. În cartier
cu noi mama avea o verişoară de rangul doi sau trei pe tanti Nicu cu nea Gogu care
avea acuma copiii lor pe Gheorghiţă
şi pe Valerică la liceu în Bucureşti mai tot timpul premianţi atât în scoala primară cât şi
la liceu. Prima treaptă pe care vroia mama să o parcurgem era de a intra la liceu şi nu la şcoala
de meseri. Îmi aduc bine aminte că
de la fragedă vârstă mama ne punea pe toţi copiii adică
pe mine şi pe George la munca câmpului la
prăşit şi copăit,
la scuturat şi adunat de prune, de făcut ţuică cu cazanul, la strâns
fânul de pe camp şi la mai toate muncile de la ţară
inclusiv mersul cu vitele la păşune.
Însăşi mama muncea cu toată forţa
sa, la toate muncile câmpului, ca toamna când venea la Bucureşti, să
aducă cât mai multe produse pentru casă, să
avem să vindem, în special ţuica noastră
renumită de Vâlcea. În fiecare vacanţă mama ne aducea cu ea la Cireşu şi
la Turceşti la bunica, la Bătrâna cum îi spuneam noi unde mai tot timpul dam o mână de ajutor la toate muncile câmpului. Cu cât deveneam
mai mari mama ne folosea tot mai mult la munci dar ne şi făcea
voile în timpul liber. Pe timp de iarnă
mama se afla cu noi, întreaga familie la Bucureşti ajutând la toate ce era necesar în casă dând mai multă
libertate lui tata care răsufla
mai uşurat îngrijindu-se
doar de serviciul lui şi în anumite zile de gătit. Cum venea primăvara şi
în special vacanţa noastră de vară
imediat la 15 mai mama făcea
bagajele să plecăm la moşie
la Cireşu şi la Bunica la Turceşti că
lucrările câmpului o aşteptau pe mama care tocmise
anumiţi oameni din sat să aibe grije de toate lucrările până
sosea mama cu noi şi apoi prelua ea toate lucrările câmpului. Noi copiii stăteam o parte din timp la bunica la Turceşti unde ne era drag să stăm
şi o parte din timp cât mai puţin la Cireşu
la tot felul de munci să
o jutăm pe mama că nu avea prea mulţi bani să
de la muncile agricole şi
noi să pierdem timpul pe la bunica. Ţin minte că
în acea vară frumoasă, toate verile ereau frumoase la Turceşti dar şi
la Cireşu, într-una din zile dis de dimineaţă a venit unchiul Vică, soţul
lui tanti Lena, sora lui mama, cu un căruţ gol cu furci multe şi cu o prăjină lungă
în car tras de doi boi, pe care eu cu Dumitru îi păscuserăm
împreună şi pe la Berbeşti
şi pe la Turceşti la bătrâna.
În acea dimineaţă, nea
Vică cu vorba lui apăsată
şi repezită îi spuse lui bătrîna
să mă scoale pe mine Simion să merg cu el şi
cu oamenii la strâns şi la cărat de fân pe maluri. Eu trebuia să am grije să
stau la capul boilor în timp ce oamenii tocmiţi la muncă
să poată încărca
fânul în car. Bătrîna
m-a sculat de grabă şi mi-a spus că
trebuie să merg cu nea Vică să-l
ajut la strânsul fânului pe Maluri iar eu trebuia doar să am grije de boi să nu plece cât timp oamenii încărcau la fân în car. Cu ochii
împăienjenişi de somn m-am sculat
şi am plecat cu nea Vică care m-a urcat în car şi cu vorbă
bună mi-a spus ce trebuia să fac. În car mai era şi tanti Lena
care m-a luat în braţe
şi m-a mângâiat frumos pe cap
alintându-mă. Pe drumul către maluri au mai venit şi doi oameni finul Georghiş un om de statură mică
dar voinic şi nea mitu lui Nete un om înalt
care avea cămaşa deschiată
şi prin care se vedeau muşchi puternici de pe burtă şi
de pe bicepşi ca şi muşchii
de pe spate. Toţi erau bucuroşi şi
voioşi şi mai ales atenţi
cu mine şi care mai
toţi mă lăudau
că sunt vrednic că îl ajutam pe unchiul. Nu după mult timp am ajuns la un loc cu fânul cosit şi gata uscat şi
oamenii au început să-l strângă cu furcile şi
să-l încarce în căruţ
iar nea Vică îl aşeza bine să
nu curgă la transportul până la Berbeşti unde îl duceau. Eu aveam sarcina să păzesc
boii să nu se mişte atâta timp cât încărcau fânul. Totuşi ne având de lucru am început să experimentez o metodă de a mea de om de ştiinţă
şi pe tot drumul cât păzeam boii la unul din ei la cel din dreapta
la cel de cea, îi dădeam smocuri de fân să mănânce
;n timp ce la cel din stânga, la cel de hăis, nu îi dădeam
nimic. Unul mânca fân în timp ce celălalt
se uita cu jind la cel din dreapata lui. Tot timpul pe la mai toate terenurile
pe la care încărcam fân şi au fost vreo cinci terenuri eu experimentam cu
îndârjire metoda mea de hrănire
ştiinţifică
a animalelor în timpul muncii. La ultimul teren şi care era şi
cel mai mare nea Vică a scos boii din jug lăsându-i liberi să pască
iarbă după ce strânseseră
ei fânul. Eu îi păzeam
şi tot aşa la cel de cea îi dădeam câte o pală
de fân iar la celălalt nimic. Boul de hăis se uita lung la mine şi apoi păştea
mai departe. La un moment dat când m-am apropiat destul de aproape de cel de hăis acesta cu o putere şi o iuţeală mare s-a repezit cu coarnele direct în burta mea m-a
ridicat cu forţă în sus cam aproape trei sferturi
de metru şi a dat cu mine pe pământul moale şi
plin de rouă. Am ţipat din toată
puterea mea mai mult speriat de acest atac neprevăzut de mine şi
în momentul imediat următor nea Vică
şi cu finu Gheorghiş care erau mai aproape de mine au sărit cu furcile asupra boului şi l-au îndepărtat
de mine apoi cu mare repezeală
s-au apropiat de mine să
vadă în ce fel eram cu burta deoarece
ei se aşteptau să am burta acum străpunsă
de cornul boului şi tanti Lena se văita de zor ce năpastă căzuseră pe capul lor să
fie nepotul lor omorât de bou. Eu zăceam
pe burtă deoarece mă durea şi
nea Vică cu toţi ceilalţi
m-au întors pe spate să vadă cât eram de bolnav şi se văitau
că erau în vârful dealului [i că le trebuia o oră să
ajungă cu mine la dispensar sau la
Horezu la spital. Nea Vică
a văzut imediat că nu aveam nimic la burtă doar o mică
frecătură de la cornul Boului şi ia spus lui tanti Lena să nu se mai vaite c\ nu aveam nimic
doar o mică julitură la burtă
care se înroşise puţin şi
nimic mai mult. M-au luat în braţe
de bucurie că nu aveam nimic, m-au frecat încet
pe burtă şi după
aproape cinci minute m-am sculat de jos fără
nici o durere mare în burtă
şi i-am liniştit pe toţi că
nu aveam nimic cu ajutorul lui Dumnezeu. Toţi s-au închinat că eram sănătos şi
nea Vică a început să bată
cu o furcă boul şi am sărit
la dânsul şi l-am rugat să nu mai dea în bou. S-a liniştit şi
nea Vică şi toţi
ceilalţi şi au început să
încarce din nou fân în car iar eu aveam acum o boată cu care păzeam
boii. Dar numai eu ştiam adevărul adevărat
că şi boii sunt oameni care pricep anumite lucrări ale omului şi
toată vina am luat-o asupra mea. Din
acel moment am lut o pală
de fân fără să
mă vadă ceilalţi şi
i-am întins-o boului care mă
împunsese. Acesta s-a uitat lung la mine şi parcă
nu-i venea să creadă că-i
intideam şi lui fân. S-a apropiat încet de
mine şi a luat liniştit pala de fân şi a început să
o rumege încet lîngă mine dând uşor din cap să
îndepărteze muştele de la ochii lui apoi s-a îndepărtat uşor
de mine şi a început să pască
mai departe. Nea Mitu lui Nete care văzuse
scena cu pala de fân a început să
râdă cu gura până la urechi şi
mi-a atras atenţia să fiu mai atent să nu mă
mai apropi aşa mult
de boi. I-am spus că am atenţie mare şi
toată lumea muncea de zor de a recupera
timpul pierdut cu mine că
trebuiau să ajungă cu căruţul şi
la Berbeşti să-l descarce. Eu am mai luat mai târziu încă o pală
de fân şi i-am dat din nou boului cu
pricina şi
acesta a venit repede şi mi-a luat pala de fân din mână şi
a rumegat-o încet lângă mine cu ochii parcă plini de lacrimi. I-am dat şi cluilalt o pală de fân pe care a înfăşcat-o imediat. Când carul a fost
aproape gata de plecat către
Berbeşti, am luat amândoi
boii de funia de la coarne şi
am venit cu amândoi la nea Vică
care s-a minunat că acum boul nu mai avea nimic cu
mine şi a îneput să-l dea răului
şi să-l înjuge brutal dându-i cu băţul peste bot şi l-am rugat să
nu mai dea în el. Apoi cât timp nea Vică a mai aranjat fânul în car eu am luat
două pale de fân şi am dat fiecărui
bou partea lui iar pe amândoi i-am mângâiat pe bot şi apoi am plecat cu tanti Lena către bunica în timp ce nea Vică cu ceilalţi
doi oameni au plecat cu carul cu fân către
Berbeşti.
În alte zile când mama avea nevoie de noi
la munci trimitea vorbă prin oameni să ne ducem la Cireşu pentru câteva zile să muncim şi
apoi puteam să plecăm din nou liniştiţi la bătrâna
să mergem cu vitele la păscut împreună
cu copiii satului prietenii noştri
cei mai buni. De multe ori când bătrâna
avea anumite treburi de făcut
şi noi copiii o încurcam ne
trimitea la tanti Lena la Berbeşti
unde petreceam şi acolo câteva zile împreună cu Maria şi
Dumitru şi Gheorghe copilul adoptat după moartea mamei sale în casa
din maluri şi care cum era ca şi copilul lor frate bun cu Maria şi Dumitru. Aici la Berbeşti tanti Lena ne trimitea cu vacile la păscut sau după
surcele pentru foc cu care făcea
mâncare pe vatră sau mergeam să culegem dudău
pentru porci. În rest dacă
ne apuca duminica pe acolo mergeam cu toţii pe la biserică şi
ne rugam pentru morţi şi apoi şi
pentru noi pentru sănătate şi
belşug în casă, aprindeam o grămadă
de lumânări la morţi dar şi
la cei vii, popa ne taxa de fiecare dată
că ne lua din colivă bucată mare şi la un moment dat strângea câte un cazan mare de colivă pe care trebuie să o fi mâncat în cel puţin o lună
de zile dacă mânca numai colivă şi
cred că îi mai rămânea să
dea şi la porci să-i îngraşe
cum vorbea lumea pe ascuns. Apoi după
biserică noi copiii
mergeam pe terenul şcolii unde jucam mingea de multe
ori făcută fie din băşică de porc fie din cârpe şi zdrenţe
până rupeam fie teneşii noi cumpăraţi fie se rupea mingea şi apoi mergeam la tărâie la scaldă
să ne răcorim de atâta căldură
şi năduşală. Pe la prânzul cel mare
aproape de amiază veneam acasă cu foamea în gât şi atunci tanti Lena ne punea la toţi mâncare din belşug că
era pentru toţi şi nu era masă
să nu ne întrebe dacă ne-am săturat
sau mai vrem o porţie de ceva ami ales lapte care era
bişag
şi ajungea la toată lumea ca şi
brânză caş de la vaci proaspătă.
Apoi după masă mergeam în grădina
din spatele casei care dădea
într-un părău mare şi
adânc că dacă cădeai
pe coastă în vale nu mai ieşeai viu de acolo unde posibil să fi fost şerpi
ne închipuiam noi copiii. În grădină
ne înfruptam din belşug cu fructe culese din pom şi anume cu prune, mere ionatan, pere moi şi zemoase, iar pe marginea pârâului creşteau din belşug
mure şi zmeură. Mai către
seară spre asfinţit se auzea muzica pe terenul şcolii şi mergeam cu toţii
la horă în sat unde jucam sărba până
se hurducăiau toate maţele în noi şi
transpiram de nu se poate şi
aproape de ora nouă seara tanti Lena şi nea Vică
ne striga pe toţi şi mergeam cu toţii
acasă să ne culcăm
că a doua zi mergeam cu toţii la diverse munci mai ales noi copiii cu vitele la păscut. Acasă
înainte de culcare mai beam câte o cană
de lapte sau eu care eram mort după
lapte puneam în strachină
cu turtă sau mămăligă şi
îl dumicam mărunt şi apoi îl mâncam cu poftă. Căutam
acum când scriu aceste pagini în copilăria mea şi
a fraţilor mei şi a tuturor oamenilor săraci o perioadă
cât de mică în care să-mi aduc aminte că noi am suferit de foame şi la bunica şi
la Bucureşti cum suferă acum de foame mai toţi oamenii în timpul democraţiei când majoritatea
alimentelor nu numai că lipsesc de pe piaţă dar majoritatea sunt făcute cu tot felul de chimicale şi otrăvuri.
Şi trebuie să amintesc că
în acele vremuri de care povestesc bunica ca şi tanti Lena ca şi noi cei de la Bucureşti eram consideraţi de către
comunişti oameni săraci şi
totuşi în acele vremuri nu am suferit
niciodată de foame ba chiar noi mai dădeam de pomană
la multe familii considerate de noi ca fiind cu adevărat sărace
şi totuşi şi
acele familii aveau asigurate alimentele de bază pentru o masă
bună şi îndestulătoare.
Viaţa la Vâlcea, sau la moşie cum îi mai spuneam noi băieţii
avea un farmec aparte şi deşi aveam parte de multă muncă
şi sacrificii când era vorba să mergem la bătrâna
era o bucurie mare pentru noi copiii şi
mai ales când venea vacanţa mare ne pregăteam
cu o săptămână
înainte cu tot felul de bagaje de care aveam nevoie la ţară
la Turceşti şi la Cireşu.
Cu cât creşteam mai mari şi
deveneam mai voinici mama ne lua mai mult la Cireşu unde grosul gospodăriei era acolo şi noi băieţii
trebuia să o ajutăm în fiecare vară. Pe la 11 ani când déjà trecuserăm în ciclul doi la şcoala primară
mama ne-a luat mai mult la Cireşu
şi ne-a pus la munci agricole tot
mai grele cum erau culesul de căpşuni şi
culesul de coacăze negre pe care
le vindeam la central de achiziţii
de la Pojogi şi încasam bani buni care ne erau
folositori la şcoală la Bucureşti.
Apoi veneau la rând cele căteva
clăi de fân pe care le strângeam după cositori şi
le întorceam să se usuce fânul şi apoi la căram
cu păturile
în spate acasă şi le urcam în fânar. Săraca mama muncea ca un catâr de dimineaţă până seara şi
deşi era operată de iernie de disc pe la 30 de ani de către renumitul doctor Arsenie de la spitalul nr. 9 totuşi căra
tot timpul tot felul de greutăţi
pentru a strange bani pentru casă şi
pentru copii ei. Începând cu luna august când începeau să se coacă
prunele de vară mama ne punea pe noi băieţii
să scuturăm prunele şi
făcea astfel o economie important
deoarece nu mai plătea om special pentru scuturat iar
noi copiii ne căzneam
din zori în seară să scuturăm
şi seara eram déjà plini de
zgârieturi pe tot corpul de la mărăcinii din pruni. După ce scuturam ne apucam imediat de cules prune şi apoi după
ce umpleam vasele mai mari cu prune noi copii împreună cu mama şi căteva
femei care veneau cu ziua la noi la muncă puneam vasele cu prune în cap şi plecam cu ele din valea Boaldei peste deal cam la 800
de metri sau un km până acasă şi
aici abia ne mai ţineam pe picioare şi ne urcam cu vasele pline de prune şi la deşertam în butia cea mare şi aveam şi
forţa de a chiui când vărsam prunele ca să iasă
ţuica tare. Până în ziua de 15 septembrie când noi copiii plecam la şcoală
la Bucureşti munceam zi lumină de nu mai puteam. Cu o jumătate de zi înainte de plecare ne făceam bagajele şi dimineaţa
conduşi de mama mergean la staţia de maşină şi
mama ne urca în rata către Vâlcea şi de aici luam singuri rata către Bucureşti
unde pe seară ne aştepta tata în staţia de la Militari şi apoi cu trolebuzul ajungeam la Statuia leu şi de aici veneam în Grozăveşti
acasă. A doua zi eram déjà la şcoală
bucuroşi că începeam un an nou de şcoală
dar şi de faptul că scăpaserăm de muncile grele de la ţară. Săraca
mama rămânea singură cu toate muncile pe cap şi până
în noiembrie când venea cu maşina
plină de de mere, cu porcul pentru iarnă, cu cel puţin
o tonă tonă de ţuică de bună
calitate şi tot felul de zarzavaturi şi legume pentru iarnă mama se zbătea
din greu. Totuşi cu ajutorul lui Dumnezeu nu s-a
îmbolnăvit nici o dată şi
era tot timpul pe capul nostru să învăţăm
să avem note mari la şcoală.
Eu din mai multă lenevie şi din faptul că citeam
tot felul de romane nu mă
prea ocupam cu leţiile şi aveam note mijlocii la materi dar George învăţa mai tot timpul şi cu greu reuşea
cu o ambiţie de catâr
să obţină
note de trecere. Eu cum ajungeam în Bucureşti şi
luam drumul doamnei Radu pentru a-mi da ceva cărţi
frumoase pe care să le citesc şi întradevăr
erau frumoase de mă făceau mai tot timpul să le citesc noaptea până pe la ora două
din noapte când de mai multe ori venea mama şi-mi închidea lumina ca să mă
culc că a doua zi nu mai eram bun de lecţii la şcoală. În zilele frumoase de toamnă mama mergea în piaţă la Elefterie, o piaţă pentru familii de oameni avuţi deoarece în această zonă
locuiau numai oameni cu funcţii înalte ca şi
mari actori şi cântăreţi
de operă, unde de dimineaşă până seara mama vinde tot felul de mere, pere, nuci şi chiar şi
ţuică la diverşi
oameni în care mama avea încredere că
nu mergeau la miliţie să ne reclame că
vindeam ţuică şi că oamenii deabia ne aşteptau să
le aducem ţuică de Vâlcea de bună calitate. Noi băieţii
căram toată ziua cu sacoşele
mere şi nuci şi tot felul de produse pe care mama le vindea şi de multe ori rămâneam fie eu sau George la vânzare cât mama mergea
acasă pentru a găti sau a face diverse treburi. După şcoală umpleam sacoşele
cu produse şi apoi la căram cu braţele
până la tramvaiul 14 la staţia din faţa
restaurantului Buşteni şi coboram cu sacoşele direct la piaţa Elefterie şi
alimentam piaţa cu produse agricole.
Această muncă dura aproape o lună de zile până
se termina cea mai mare parte a produselor dar mama mai oprea şi pentru casă
diverse produse ca mere şi
pere şi nuci pentru a face tot felul de
prăjituri de casă. De multe ori mama nu venea cu maşina cu produse de la Vâlcea
ci rămânea mai departe la Cireşu deoarece avea prea multe prune de făcut ţuică şi
venea şi ea mai târziu prin noiembrie şi în tot acest timp eu şi cu George ne ocupam de vândut produse la piaţa Elefterie. Cam pe la această vârstă,
pe la 11 ani, s-a mai produs o nouă schimbare în viaţa noastră
în bine şi anume că mama doamnei Tanţa, o femeie bolnavă, fiind ţinută în scaun din cauza unei paralizi pe partea stângă şi
care se deplasa cu mare greutate mergând şontâc-şontâc
folosindu-se de un baston, a fost mutată din camera alăturată camerelor unde locuiam noi în corpul principal al clădirii unde locuia întreaga familie a doamnei Tanţa, adică
dânsa, domnul Ceauşu Alexandru, fratele doamnei Tanţa, domnul Nicu, şi cei doi mici copii, Viorel
de vreo 5 ani şi noua achiziţie a familiei mica Camelia, o păpuşe
de fată, cu care noi copiii ne jucam
aproape zilnic astfel ca doamna Tanţa
să aibe ceva timp şi pentru gospodărie.
Mutarea aceasta a bătrânei doamne ne-a ajutat pe noi,
familia noastră să mai câştigăm
încă o cameră la spaţiu
locative, astfel în loc de două
camera aveam acum trei camera şi
astfel am putut să dormim mai bine deoarce sora
noastră s-a mutat în camera eliberată iar noi băieţii am rămas
să dormim singuri într-o cameră, iar în camera din mijloc dormea
mama şi cu tata. Acest confort oferit
prin mărirea spaţiului locativ avea să se cunoască
efectiv în nivelul nostru de trai. În plus dacă îmi aduc bine aminte nea Mateescu, cel ce făcea şepci
la Apaca fiind foarte bun cu noi ne-a propus
mie şi lui George să mergem împreună
cu el fie sâmbăta fie duminica de dimineaţă la baia CFR-ului de la gara de
nord unde el avea o rudă
care lucra acolo şi avea posibilitatea de a intra şi noi băieţii să
facem o baie bună, în condiţii optime cu apă
fiartă, cu duşuri şi
în condiţii igienice excelente. Baia dura
atâta timp cât vroiai tu să
stai şi să te speli în voie apoi
avea camera special unde te dezbrăcai
şi apoi te îmbrăcai cu lucruri noi unde aveai cuiere şi bănci
pe care să stai comod. Acest lucru
ne-a adus iar un confort în plus deoarece noi ne spălam în special sâmbăta seara în camera din mijloc într-o cadă de fier mare dar care era ne încăpătoare
pentru noi băieţii ca şi
pentru sora noastră ca şi pentru mama, tata făcea aproape zilnic baie la fabrica
lui, iar la urmă se făcea o întreagă
lăcărie pe jos de era nevoie să scoatem preşurile
să le punem la uscat şi apoi curăţenie
din nou, apa fiartă eram nevoiţi să
o fierbem pe aragaz ceea ce ne costa suplimentar. Rare ori când nea Mateescu nu
putea merge cu noi la baie din diverse motive,
noi băieţii mergeam şi
la Baia Griviţa, dar acolo am observant şi eu şi
George că era un focar întreg de
homosexuali şi că de multe ori erau aţintiţi
ochii hulpavi ai acestor indivizi asupra nostră, că
parcă deabia
aşteptau să scăpăm săpunul
pe jos. Erau de multe ori camere cu bazine cu apă rece, sau cu apă caldă
sau camera cu aburi unde era câte un om
care te opera să intri acolo pentru o perioadă de timp şi
noi intuiam ce se petrece acolo. Deci în viaţa noastră
s-a produs schimbarea şi
eu puteam acum să citesc şi ziua şi
noaptea mult mai bine fără să
deranjez decât pe George care de multe ori punea capul jos şi dormea cu sughiţuri. Tot în perioada claselor a 3- a, 4- a, 5-a şi eu şi
George am mers cu ajutorul organizaţiei de pionieri la palatal pionierilor de la Cotroceni
unde am activat în mai multe cluburi de aero modele, de fotografie, de dansuri,
pictură şi multe altele dar nu am rămas la nici o activitate practică mai ales că
eu eram prins cu cititul de tot felul de romane şi dacă
nu mergeam eu la palat nici George nu mergea singur. Totuşi un lucru ne-a prins bine la palatul pionerilor
deoarece mergeam aproape săptămânal la tot felul de spectacole de teatru pentru
oameni mari ca şi teatrul de păpuşi
iar în fiecare sâmbătă şi
duminică seara era seară de dans după
muzică străină
şi aici nu lipseam niciodată unde venea şi
fratele împreună cu mine şi unde ne distram de minune şi dansam cu toate fetele frumoase care veneau acolo. De
crăciun ca şi de anul nou se ţineau acolo tot felul de activităţi de distracţie cu tombolă
, cu teatru, cu buffet, cu închiriere de patine de dat pe ghiaţă iar seara era foc de artificii. O
adevărată distracţie
şi voie bună pentru toţi
copiii capitalei care veneau acol cu miile. În timpul
verii erau cursuri de înot pentru copii dar noi fercventam ştrandul de la izvor, de lângă piaţa
Elefterie, la lighean cum l-am botezat, sau scăldatul în apa râului Dâmboviţa care era infectă şi
muradară unde se deversau toate lăturile din capitală iar mai târziu la frige
tot în Dâmboviţa dar la gura unui tub mare de
vreo doi metri diametru unde era deversată mai tot timpul apă caldă
dar curată dar aici era pericol de înec
deoarece apa venea cu viteză
mare şi te putea izbi de pitrele din râu. Am spus
mai înainte că prin anii 1958 şi 1959 au apărut
la locuitorii din cartier tot felul de televizoare aduse de la ruşi şi
la care noi fraţii eram abonaţi
mai tot timpul în special la Tanti Sanda şi la soţul
ei nea Aurică care era frizerul nostru de ani
de zile de când ne mutaserăm
în cartier şi pe care tata îl plătea cu câte o litră de ţuică pentru fiecare tuns. Când nea Aurică şi-a
luat televizor era de la sine înşeles
că şi noi boieţii
făceam parte din echipa de abonaţi la televizor dar de multe ori şi mama şi tata şi
Silvia veneau să vadă câte un spectacol de muzică populară
sau vreun film şi pentru asta tata îl cinstea pe
nea Aurică săptămânal
cu câte o jumătate de ţuică.
Curtea în care stătea nea Aurică era împărţită
în două părţi.
În prima parte cea de la stradă stătea
nea Mica cu soţia dânsului Tanti Lucica care mai
tot timpul ne primea şi dânsa la televizor dar de multe
ori se dezbrăca în camera cu televizorul şi rămânea
aproape goală ba mai şi umbla pe lângă
noi băieţii de se vedea multe chesti şi nouă
ne era ruşine iar nea Mica nu mai vedea
nimic deoarece era beat criţă
mai tot timpul. De aceea mergem mai tot timpul la televizor la nea Aurică. Partea din spate a grădinii era a lui nea Aurică care avea şi
nişte camere pe care la închiria la
diverse fete tinere din Bucureşti cele care lucrau pe şantier şi
de unde venea şi Victor şi Costel al doamnei Pasăre de luau fete pentru distracţii şi
de multe ori se culcau cu ele şi
noi băieţii îi vedeam când ieşeau noaptea pe la ora 11 sau 12 de la aceste fete şi pe care la plecare le
pupau nevoie mare. De vreo câteva ori am mers şi la prietenul nostru Traian, mai mic ca noi cu vreo
doi ani, al cărui tată era director la centrala telefonică din Plevnei om cu mare prestigiu deoarece în acele
timpuri de înfiripare a economiei româneşti mai toate instituţiile aveau nevoie de telefoane, ca şi oamenii de rând, pe care le obţineau cu mari cadouri şi şpăgi date domnului director care avea primul de pe stardă maşină mică
un moscvici roşu care mai toată ziua pleca cu el în oraş. Primul care a luat televizor a fost tatăl lui Traian dar taicăsu nu-i dădea
voie să vină cu noi ţăranii
în casă la el, la televizor şi de multe ori când dădea de noi la televizor strâmba pe faţă din nas şi de multe ori îl certa pe Traian de faţă cu noi
ca să nu mai aducă tot felul de indivizi în casă ca să
stea el în miros de picioare. Bineânţeles
că noi ne spălam special pe picioare când mergeam la televizor, fie
la nea Aurică sau la tanti Lucica sau la
Traian. După aceste incidente nu am mai mers
niciodată la Traian la televizor doar ne
jucam ziua prin curte pe la el şi
asta mai rar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu