CAP. 19
Tot ;n aceast\ curte se afla o familie pe
care o formase mama la rug\mintea unui om ;n v=rst\ care avea aproape 70 ani şi care venea mai toat\
ziua [i cump\ra ]uic\ de la noi [i ;ntr-una din zile a rugat-o pe mama dac\ nu
are pe la ]ar\ o fat\ care vrea s\ se m\rite cu un om b\tr=n s\ aibe grije de
el [i apoi casa lui ;i va r\m=ne ei [i ;i va face [i buletin de Bucure[ti. :n
toamna aceluia[ an mama a venit cu sora lui nea Gic\ de la Cire[u, cu Veta care
a acceptat s\ se m\rite cu nea Nae Bri[c\ ca s\ scape de s\r\cia de la ]ar\ c\
tr\iau 5 oameni ;ntr-o cas\ [i nu aveau nici m\m\lig\ de pus pe mas\. Aici
imediat nea Bri[c\ s-a ;nsurat cu Veta ;n acte [i nici nu s-a uscat bine
cerneala pe actele de c\s\torie c\ nea Bri[c\ a dat col]ul [i la dou\ s\pt\m=ni
dup\ ;nmorm=ntare “Coana Veta”, acum, [i-a adus imediat ;n casa ;n care a r\mas
st\p=n\ gagicul cu care tr\ia [i care locuia ;n comuna Berbe[ti [i care avea
acolo familie cu nevast\ [i dou\ fete pe care le-a l\sat de izbeli[te [tiind c\
;n cur=nd va avea [i el buletin de Bucure[ti [i va putea s\ munceasc\ pe bani
frumo[i ;ntr-o ;ntreprindere din Bucure[ti nu s\ mai munceasc\ degeaba la
colectiv unde murea de foame. Aici coana Veta avea serviciu [i se ;ngr\[ease
dec=nd ducea via]\ dulce ;mpreun\ cu amantul cu care ceva mai t=rziu avea s\ se
m\rite cu el. La vreo trei ani de la moartea lui nea Bri[c\, dumnezeu s\-l
ierte c\ era un om bun [i cumsecade [i niciodat\ nu r\m\sese dator la mama
pentru ]uica pe care o lua pe datorie, c=nd coana Veta, mare cucoan\, nici nu
mai d\dea bun\ ziua lui mama [i lui tata. Cum se zice ;n popor c\ pe cine nu
la[i s\ moar\ nu te las\ s\ tr\ie[ti. Oricum parc\ mama se a[tepta s\ se
;nt=mple a[a cu coana Veta fost\ ]\ranc\ muritoare de foame la Cire[u. Cam
acesta era cartierul ;n mare parte ;n care ne duceam via]a noi fra]ii Barbu,
gemenii, acompania]i pe ici pe colo de colegi de-ai no[tri ca [i de vecini [i
;nt\r=ta]i de tot felul de indivizi certa]i cu legea [i de ]igani cu care mai
tot timpul ne c\lcam pe degete. Av=nd c=]iva ani de c=nd ne aflam ;n Bucure[ti,
singurul ora[ din care se d\dea ora exact\, nou\ fra]ilor gemeni ni se cam
urcaser\ ceva la cap tot felul de pl\ceri pe care noi copiii le practicam mai
tot timpul [i luptam pe toate c\ile de a str=nge bani pentru aceste pl\ceri.
Prima [i cea mai important\ era pl\cerea de a merge la toate filmele de la
cinematograf [i mai tot timpul s\pt\m=nii f\ceam tot felul de corvoade de a
c=[tiga bani fie c\ mergeam la cump\r\turi sau alte mici afaceri [i a doua
pl\cere pentru noi copiii era de a m=nca cel pu]in o dat\ pe s\pt\m=n\ la
cofet\rie [i a m=nca savarine cele mai ieftine pr\jituri dar [i cele mai
gustoase. Pe timpul s\pt\m=nii c\utam s\ fim c=t mai cumin]i ca s=mb\ta s\
putem merge la film sau la filme [i la cofet\rie. Aveam v=rsta de 7 sau 8 ani [i ;ncepuser\m [coala [i cum aveam ocazia
[i aflam c\ ap\ruse un nou film g=ndul nostrum era cum s\ facem rost de bani s\
mergem la acel film. Cum majoritatea filmelor de la cinematografe erau filme
ruse[ti, cu subiecte de r\zboi, fie primul r\zboi fie cel de-al doilea r\zboi
mondial sau [i mai frumoase erau cele cu lupta dintre albi [i ro[ii cu privire
la revolu]ia din octombrie. La “fumozan” cinematograful fabricii de ]igarete
din regie eram mai tot timpul abona]i [i s=mb\ta [i duminica. Apoi am
descoperit un cinematograf mai luxos cel din cartierul Cotroceni, apoi pe
bulevardul 16 februarie” unde se aflau cel pu]in cinci cinematografe unde
s=mb\ta [i duminica eram mai tot timpul iar prin clasa a treia [i a patra cum
aveam o or\ sau dou\ libere sau chiulem ;n mod special [i alergam deja la
cinematograf de a vedea noul film. Dar la noi un film devenea vechi dup\ cel
vedeam de cel pu]in patru ori. {i cum ;n general nu prea aveam banii necesari
pentru filme mintea noastr\ mai mult a mea a n\scocit tehnica de a ne da bine
pe l=ng\ femeile care rupeau biletele c=nd intrai la film [i l-a ;nceput ne
duceam [i stam l=ng\ aceste femei [i le ;ntrebam dac\ nu au nevoie de cineva s\
le cumpere ceva dela magazine, [i de la un dialog banal ajungeam ca de cele mai
multe ori femeile s\ ne ;ndr\geasc\ [i spuneam cu sinceritate c\ nu avem bani
s\ intr\m la film sau nu aveam bani suficien]i [i le rugam s\ ne dea [i nou\
voie c\ suntem cumin]i ;n sal\ [i nu facem g\l\gie s\ vedem [i noi filmul
respectiv. La ;nceput a mers mai greu dar mai t=rziu c=nd ;ncepuse s\ ne
cunoasc\ mai toate femeile de la cinetografele din Bucure[ti ajunsesem s\
intr\m la mai toate filmele f\r\ bani. De multe ori luam de acas\ c=teva nuci
;n buzubnare [i le d\deam femeilor de la intrare [i acestea mai mult de dragul
nostru c\ eram cumin]i ne d\deau voie s\ intr\m la filme. La un moment dat a
venit o nou\ regul\ a cinematografelor prin care se spunea c\ dac\ ai pl\tit un
bilet la film puteai s\ stai ;n continuare [i la celelalte spectacole f\r\ s\
mai pl\te[ti al doilea bilet. :n general
duminica intram la un film pe la ora zece diminea]a [i r\m=neam ;n continuare
[i la celelalte dou\ spectacole c\ erau de gratis [i mai ie[eam de la film pe
la ora patru sau cinci dup\ amiaz\ [i dup\ aceea mai mergeam fuga la [trand c\
soarele era sus [i cald [i mai pierdeam [i acolo vreo dou\ ore c=nd oamenii de
serviciu de la [trand ne scoteau cu for]a din ap\ c\ trebuiau s\ ;nchid\
[trandul c\ se f\cuse sear\. Ajungeam acas\ pe sear\ cu tata foarte nervos [i
sup\rat c\ nu [tia ce boac\ne mai f\ceam pe unde umblam [i pe de alt\ parte c\
era at=ta treb\ de f\cut ;n cas\ c\ singur nu r\zbea s\ o fac\ [i avea nevoie
de munca noastr\. Cum ajungeam acas\ ne preg\team mai ;nt=i suflete[te pentru
mama de b\taie pe care o ;ncasam apoi ;ncepea marea preg\tire a lec]iilor
pentru luni [i mar]i [i preg\tirea hainelor [i a pantofilor pentru [coal\, apoi
de dus anumite sticle cu ]uic\ la diver[i vecini sau cunoscu]i de-ai lui tata.
Apoi trebuia s\ facem baie [i s\ ne ajut\m ;ntre noi fra]ii s\ ne sp\l\m pe tot
corpul cu s\pun [i ap\ cald\ apoi de f\cut cur\]enie general\ ;n cas\ [i ajungeam
pe la ora zece seara [i tata tot mai avea de f\cut m=ncare care s\ ajung\
pentru trei zile ale s\pt\m=nii, luni, mar]i [i miercuri. Pe la ora zece [i
ceva cu o foame mare ;n g=t ;ncepeam s\ gui]\m ca ni[te porci ;nfometa]i [i
deabia atunci cu tot felul de repro[uri tata ne punea cirb\ fierbinte ;n
farfuri, apoi felul doi [i la urm\ pr\jituri sau fructe ca desert. {i aproape
de ora unsprezece noaptea mor]i de oboseal\ dup\ ce sp\lam ultimile farfurii
din care m=ncasem ne duceam [i noi la pat [i c\deam ;ntr-un somn greu. Tata tot
mai g\sea de f\cut tot felul de treburi ;n gospod\rie apoi abia pe la ora 12
sau 12 [i 30 minute merge [i d=nsul la culcare. Luni Diminea]a pe la ora cinci
tata era ;n picioare [i ;[i preg\tea m=ncarea pentru servici apoi preg\tea [i
sendvi[urile pentru noi copiii pentru [coal\ [i apoi pleca la serviciu. Asta se
;nt=mpla c=nd mama nu venise de la Cire[u cu ma[ina cu tot felul de fructe
pentru v=nzare [i cu porcul de cr\ciun [i cu cel pu]in patru sute sau cinci
sute de litri de ]uic\ pentru v=nzare. C=nd mama era acas\ mai toate treburile
pe care le f\cea tata le f\cea acum mama tata fiind [i el mai liber. Trebuie să mai adaug un lucru foarte important referitor la tata
dacă déjà nu l-am menţionat şi
anume că toată viaţa
sa cât ne-a crescut şi educat aşa cum s-a priceput dânsul nu a înjurat decât
cu o singură înjurătură
şi anume ‘...tuţi băţul
măti’ şi asta în toate momentele sale grele de nervozitate cu
noi copiii sau cu mama căci
în alte cazuri de ceartă
cu vreun vecin sau cunoscut nu l-am auzit niciodată să
fi înjurat cum făceau ceilalţi oameni în astfel de situaţii. Mai trebuie să menţionez
deasemenea faptul că la serviciu la întreprinderea
textilă Dacia unde se angajase din anii
1946-47 tata avea o muncă
foarte grea mai ales la începutul angajării
sale când îl puseseră să lucreze în serviciul de
vopsitorie unde pe lângă
mediul toxic tot timpul lucra şi
într-un mediu umed deoarece tot timpul curgea din instalaţiile din tavan picături pline de substanţe chimice iar în aer se găseau în stare de vapori tot felul de substanţe chimice ce atacau tot felul
de organe interne dar şi partea psihică şi
toate acestea doar pentru salariul de 500 lei
la început iar prin anii 1960 să
primească de la conducerea comunistă a fabricii în jur de 700 lei iar mai apoi 1100 către anii 70. Recunosc că eu Simion eram în
mare parte capul răutăţilor şi al marilor golănii pe care le făceam şi
în care îl atrăgeam şi pe George, fratele meu, ba de multe ori chiar şi pe colegii de clasă sau de şcoală. De multe ori ne aliam cu un coleg de clasă Leoveanu care stătea pe stradă
cu noi ceva mai aproape de tranvai şi mai aproape de restaurantul Buşteni care avea o casă frumoasă
în care mama sa şi tatăl său o mobilase cu lucruri străine deoarece tatăl său
lucra în diplomaţie şi mai tot timpul era plecat din ţară
cu problem importante politice şi economice şi
câştica aşa de bine încât mama lui era casnică să
aibe grije de singurul lor copil dar care era puţin sărit
că făcea tot timpul tot felul de pocinoage mai mari sau mai
mici încât se dusese buhul ca de un golan sadea la care şi eu mai puneam câteodată lemne pe foc luându-l cu mine în tot felul de peregrinări prin Bucureştiul
mărginaş unde începeau comunele ca militari, crângaşi, drumul taberii, domneşti, bragadiru, şi
altele, ca până şi în Giuleşti
undeva unde de multe ori chiar ne rătăceam de nu mai ştiam
să ne întoarcem acasă decât cu ajutorul
localnicilor. În cartier, în Grozăveşti locul nostru de baştină
şi unde eu cu fratele şi încă
câţiva golani ca Leoveanu şi alţii
care erau numai ocazional golani atunci când îi atrăgeam eu în tot felul de escapade şi din care veneam seara târziu de se treceau de frică părinţii noştri
făcându-şi tot felul de griji cum că am fi pe la spitale sau pe la miliţie şi
răsuflau uşuraţi
când ne vedeau acasă fie bătuţi
sau murdari de nu se putea şi
urât mirositori dar de bucurie că eu îi aduceam aşa cum îi aduceam unii din părinţi
ne pupau de bucurie iar alţii
ne umpleau de pumni şi palme şi bâte pe spinare mai ales tata.
Lucrurile se schimbau foarte mult când
venea mama de la ţară cu maşina
plină de bunătăţi toamna târziu. De atunci se
schimba calimera iar noi copii mai ales eu şi cu Gheorghe eram ţinuţi
din scurt şi în frâu de către mama că
nu mai puteam să plecăm afară
imediat ce veneam de la şcoală şi
mama ne punea imediat să
facem întâi lecţii apoi tot
felul de treburi prin casă
şi era atât de severă cu noi fără să
ne bată cum făcea tata dar avea un fel plăcut de a se purta cu noi şi a ne face să
ne fie ruşine de noi înşine că
nu mai plecam de capul nostru şi
ne încadram într-un regim de viaţă
normală şi frumoasă
şi la şcoală
obţineam note frumoase iar oamenii
din cartier începeau să ne laude mai ales pe mama că ştia
să crească nişte
copii de la ţară nu ca alţi
copii de la oraş care creşteau ca nişte
golani. Toate aceste copilării
se întâmplau pe la vârsta de 7-10-maximum 12 ani căci cu cât creşteam
ami mari cu atât ceva din construcţia
noastră mentală şi
psihică ne îndruma spre o viaţă liniştită
şi ordonată şi
că tot mai mult cu cât creşteam în noi băieţii creşteau
ramurile unui adevărat copac creştin şi uman şi prin care incepeam
să vedem viaţa ca pe o ofrandă dată
de părinţi nouă
copiilor şi care înţelegeam să
ascultăm nu numai de frică şi
bătaie ci şi de vorbă
bună şi bun exemplu. Pe la vârsta de 11 ani în viaţa noastră
mai ales a mea avea să pătrundă un alt fel de preocupare de înaltă clasă
încât nici mie la început nu-mi venea să
cred că eu marele Golan din cartier
ajunsesem să mă schimb în aşa
hal de bine de nu-mi venea să-mi
cred ochilor şi crescusem în ochii părinţilor
aşa fel că nici ei nu ştiau
ce tren trecuse peste ei de noi copiii ne cuminţiserăm
aşa de mult. Începea în viaţa noastră
a întregii familii o nouă eră,
o nouă viaţă, la care nici tata nu gândea să se transforme aşa de mult în bine şi pentru ei cât şi pentru copii. Ce se întâmplase de
fapt. Într-una din zile lângă
gardul nostru era o familie formată
din doi fraţi şi anume d-na Radu şi fratele ei, domnul Pârvu, care era grefier la
tribunalul mare din Bucureşti.
Doamna Radu, dumnezeu să
o ierte, se ocupa pe acele timpuri cu comerţul de cărţi
adică cumpăra şi
vindea cărţi atât la tărg
cât şi de acasă la diverşi
cunoscuţi dar mai ales la tot felul de
intelectuali ca doctori renumiţi,
ingineri, economişti, ba chiar şi la cei din comitetul central, din politică, din administraţie şi
mulţi alţii. Pe la vârsta de cam 11 ani într-o zi cum se face că mă
dau în vorbă cu doamna Radu pe care până atunci o cunoşteam
ca pe o vecină mai ales că la ei în curte intram mai tot timpul de mă jucam cu Miluş
vecinul nostru cel mai bun, copilul lui doamna Nuşa şi al lui domnul Iliuţă. De multe ori o vedeam pe doamna
Radu dar nu-i dădeam decît câte un sărut mâna cum dădeam
pe la toate babele prin cartier şi
vecini şi nimic mai mult. Dar în acea zi nu
mai ştiu dacă eu am întrebat-o sau dânsa m-a oprit să-mi spună
de nişte cărţi
frumoase şi anume # Submarinul Dox@ o carte
de aventuri de o frumusrţe
rară. M-a întrebat dacă nu vreau să
citesc o carte după care umblă tot felul de domni ca doctori şi ingineri şi
nu au de unde să o facă rost şi
dânsa poate să facă rost de asemenea cărţi
frumoase. Pe moment mi-a stârnit curiozitatea şi cum nu prea aveam ce face am cerut şi eu cartea să
o citesc şi pe loc cu multă amabilitate s-a oferit să mi-o împrumute pentru câteva zile să o citesc dar să
fiu atent cu această carte să nu o îndoi sau să o şifonez
că era déjà vândută la un doctor. Mi-a mai spus că această
carte este o carte în fascicole şi
că are multe fascicole frumoase
toate dar mai întâi să o citesc să mă
lămuresc singur. În acea seară nu mi-a mai trebuit muzică de la difuzor că am început să
devorez această carte chiar de o frumuseţe rară
de mă cucerise cu totul cu aventurile
unui submarin bine dotat care lupta împotriva bandiţilor şi
a anumitor oameni răi cu tot felul de arme dar şi plini de curaj, de dragoste, de iubire,
faţă de oameni, şi mai ales cum eliberau tot felul de copii şi de oameni prinşi de bandiţi
şi pe care cu multă dibăcie
şi curaj echipajul submarinului Dox
format din oameni de mai multe naţii
îi eliberau din ghearele morţii
şi pe mulţi îi aduceau cu bine
acasă la familiile lor. În seara aceea ştiu că
m-a apucat ora 1 din noapte până
am terminat toată fascicola şi la urmă
după ce am citit-o toată ţopăiam prin cameră
de bucurie că cei răi fuseseră
învinşi de oamenii buni de pe submarinul
Dox. A doua zi i-am propus şi lui George să
o citească şi el dar după
câteva pagini acesta a lăsat-o
deoparte spunând că pe el nu-l încântă ca pe mine că
nu ştie el ce am văzut în acea carte că lui nu i-a plăcut
deşi nu citise nici 10 pagini din
carte. A intervenit mama şi l-a rugat să
o citească mai atent să vadă
că este o carte frumoasă şi
că merită să
o citească. Deşi mama văzuse
că George la lecţii nu prea le pricepea şi că
trebuia de mai multe ori să
repete lecţia ca să o înveţe
pe când eu de o citeam de două
ori şi puteam să o spun pe dinafară. Tot aşa
şi la poezie eu o citeam de câteva
ori şi o ştiam déjà pe dinafară iar George o citea toată seara şi
chiar noaptea şi deabia reuşea să
o reţină. Adoua zi imediat ce am venit de la şcoală
pe la ora 12 nici nu am apucat să termin de mâncat că m-a schimbat de hainele de şcoală
că m-a şi dus la doamna Radu la uşa dânşi
şi am bătut. A ieşit
doamna Radu şi cu zâmbetul pe buze preconizând
faptul că această carte m-a fermecat [i m-a întrebat cum a fost. Eu i-am
răspuns că este o carte ne mai
pomenită şi dacă
este amabilă să-mi dea şi
volumul doi să-l citesc iar dânsa mi-a spus că fiecare fascicolă are acţiunea
ei proprie şi că pot să
citesc orice fascicol că
acţiunea nu se duce şi în alt fascicol. Aşa mi-a dat alt fascicul să-l citesc. Totuşi trebuie să
remarc un fapt care m-a făcut
foarte curios şi chiar m-a umplut de bucurie. La
doamna Radu în casă erau stive întregi de cărţi
de pe podea până în tavan, tot felul de cărţi
frumos colorate şi frumos legate, care mai de care
mai frumoase ca aţiune,
vieţi de mari scriitori, de mari
fizicieni, mari oameni de ştiinţă şi mari pictori, doctori şi mari oameni politici. Mai avea acolo şi romane de dragoste, romane de spionaj, de aventuri,
de război, tot felul de cărţi
care mulţi oameni nu
le aveau în bibliotecile lor, şi
veneau şi le cumpărau cu bani mulţi de la doamna Radu. De asemenea m-a fascinate şi faptul că
mai avea pe tot felul de mese, pe dulapuri, pe jos tot felul de statuiete şi statui sculptate de mari artişti ca Michelangelo,
şi alţi mari artişti,
statui ce reprezentau tot felul de cai, de femei frumoase de oameni din revoluţia franceză,
un băiat cu toba, o femeie care chema
oamenii la luptă, apoi tot felul de busturi de
oameni de ştinţă şi de oameni politici, de scriitori mari,
de doctori şi mulţi alţii.
Acolo l-am văzut pentru prima dată pe Napoleon, călare
pe un cal ca şi bust bine ralizate din bronz
masiv. Avea şi statui din gips dar şi statui din marmură printre care şi
copia reuşită a lui Venus din Milo şi trebuie spus că de fapt toate statuile
pe care le avea d-na Radu era copi de diverse dimensiuni forte multe din ele
reuşite şi chiar frumoase. D-na Radu stătea la parter pe o intrare cu o sacră din fier ce ducea sus la domnul Mateescu, un om
singur, trecut de 50 de ani, care avea o singură cameră
la etaj deasupra d-nei Radu. Domnul Mateescu era [epcar de meserie şi lucra la fabrica Apaca cum îi spuneam noi copiii,
fabrica de femei, deoarece cei mai mulţi
mncitori erau de fapt femei. Domnul Mateescu fusese adus în cartie de
d-ul Iliuţă care era şi el croitor la Apaca. Ca şi doamna Nuşa,
domnul Iliuţă lucra acasă şi
îşi făcuseră
o clientelă din oameni foarte sus puşi, oameni cu mulţi bani. Doamna Radu deţinea o cameră
în care eram acum şi în care admiram tot felul de cărţi
şi
statuete ba şi tablori şi lucruri de valoare cum erau goblenurile şi care se vindeau foarte scump deoarece necesitau un
timp foarte mare pentru a fi făcute.
Din această cameră care nu avea decât o mică cărare
care trecea printre stivele de cărţi mai avea o maşină
de cusut plină şi ea de cărţi. Cărarea
ducea la o a doua cameră
unde de fapt era camera dormitor a doamnei Radu ca şi a fratelui ei şi unde pe timp de iarnă făceau
focul. În camera cu cărţi de la intrare nici nu avea sobă şi
deci iarna era un frig gros şi unde doamna Radu stătea foarte puţin
numai cât să ia anumite cări cu care în fiecare duminică mergea la târg unde vindea şi cumpăra
cărţi pe care i le cereau clienţii. Camerele erau totuşi mici şi
aveau doar lucrurile necesare unui trai simplu fără
prea mulţi bani deoarece numai domnul Pârvu
avea un salariu satisfăcător dar doamna Radu nu avea nici salariu şi nici pensie şi
singurul ei venit erau banii pe care îi câştiga prin vânzarea cărţilor
dar acest comerţ era făcut pe ascuns cu mare frică deoarece pe timpul comuniştilor nu era voie cu comerţ particular cum era vânzarea cărţilor
deoarece doar statul avea voie să
facă comerţ cu cărţile şi
cu alte bunuri. Doamna Radu era o femeie cam pe la 50 ani, cu părul alb strâns sub un batic, cu o pereche de
ochelari care se ţineau pe ochi cu o sfoară petrecută
peste urechi cu un nas lung şi
ascuţit şi cu un zâmbet mai tot timpul pe o faţă albă ca varul. Deci în curtea de la numărul 33 stăteau
trei famili şi anume doamna Nuşa, cu soţul
Iliuţă, cu o fată de o seamă cu sora noastră
Silvia pe nume Lizica şi cu un copil frumos apărut după
a doua tinereţe cu Emil pe care toţi îl strigam Miluş, apoi doamna Radu cu fratele ei şi sus la etaj domnul Mateescu un om care nici nu părea că
există deoarece cu greu scotea vreun
sunet pe gură şi care nu deranjaa pe nimeni niciodată şi
nu ieşea din camera sa de la etaj ani de
zile numai cât să cumpere cele necerare. Scara care
urca la etaj la camera lui Mateescu era aşa de strâmtă
că nu putea urca sau coborî dec=t numai
o persoană. În
acea zi când m-am dus cu prima carte din ‘Submarinul Dox’ pe care o devorasem
cu o seară înainte am aflat foarte multe
despre tot felul de cărţi care mai de care mai frumoase pe care doamna Radu nu
mai prididea să le laude dar care pe parcus a mai
multor ani aveam să-i dau dreptate. Începând de pe la 10 ani când am
început să citesc cărţile
doamnei Radu şi până la aproximativ 20 ani am avut parte de câteva sute de
cărţi pe care aveam să le savurez şi
să mă bucur din toată
fiinţa mea pentru fiecare carte care
mi-a umplut copilăria de bucurie. În acea zi mi-a
dat altă carte din “Submarinul Dox” tot o
carte din c\rţile interzise de către comunişti
ca unele care puteau învăţa
pe tineri numai rele dar de fapt nu erau decât nişte cărţi pline de frumuseţe şi
aveai să înveţi din ele numai lucruri bune şi felul în care trebuie să se poarte un tânăr cu demnitate şi
curaj în orice situaţie dificilă a vieţii.
Din acele zile aveam să fiu cititorul cel mai convins al
doamnei Radu şi nu erau zile în săptămână care să
nu trec pragul acele mici căsuţe
cu mii de cărţi de o frumuseţe
rară pe care doamna Radu mi le
propunea. Secretul că doamna Radu îmi dădea cele mai frumoase cărţi
era faptul că fiecare carte în parte era citită din scoarţă
în scoarţă de către doamna Radu şi deci putea spune cu mare
precizie care din cărţi era frumoasă,
medie sau proastă. Şi acum după
cel puţin 50 şi ceva de ani îi aduc un gând de recunoştiinţă
şi de odihnă în pace acolo unde se hodineşte. Cel mai mare serviciu pe care mi l-a făcut cineva cândva a fost
doamna Radu deoarece eu citeam doar cărţi de o frumuseţe
rară fără
să fiu nevoit să citesc 10 cărţi proaste ca să
dau de una bună, frumoasă cum avusesem posibilitatea să citesc sub îndrumarea acestei femei cumsecade şi prin definiţie
bună sau mai bine spus
creştină. Cam din acestă
dată în viaţa familiei noastre s-a produs o schimbare radicală în sensul că
viaţa plină de aventuri şi
escapade prin tot Bucureştiul
şi prin comunele învecinate
s-au terminat foarte vizibil şi tata şi
mama erau foarte bucuroşi că acum copiii lor se potoliseră din tot felul de prosti şi aventuri păguboase
şi vagabondaj şi cel puţin
un copil din doi nu mai pleca de acasă
citind tot timpul până noaptea tirziu. Am încercat cu toţii de al face şi
pe George să citească şi
el dar a fost imposibil să citească
câteva pagini. Nu erau făcute
pentru el cărţile mai ales că
avea prea multe probleme cu învăţatul
lecţiilor de la şcoală
ca să mai aibă şi
timp şi bucuria de a citi o carte de
aventuri sau spionj sau vreo biografie a vreunui scriitor
sau mare politician de prin lume. În schimb mi se accentuase mai mult dragostea
şi patima pentru filme şi piese de teatru cele de la difuzor de duminica
dimineaţa de la ora 8.00. Nu ştiu cum se făcea
că tata chiar la acea oră când începea teatrul radiofonic
să
mă trimită la piaţă
la cumpărături şi
au fost câteva duminici până
să intervină şi
mama şi eu cu tot felul de rugăminţi
să mă lase să
ascult piesele de la ora 8 şi
după aceea mă duceam unde dorea el. Cu timpul ma lăsat să
ascult piesele şi apoi mă trimitea la diverse treburi. Şi apoi să
nu uităm că în fiecare duminică după
masă pe la orele 14 -15 mama ne dădea voie să
mergem la cinematograf la Fumozan unde vedeam ultimile producţii al filmului sovietic renumit prin filmele lor cu război mai ales împotriva nemţilor dar filme frumos făcute de ne bucurau. Începând cam din clasa a cincea s-a
produs schimbarea în bine a celor doi fraţi gemeni din strada Econom Atanasie Stoicescu care ca
prin minune au început să
fie băieţi cuminţi
lăudaţi mai tot timpul acum de către vecinii din cartier. Faptul că începusem să
citesc tot felul de cărţi, pline de farmec, de calităţi umane care imi erau descoperite
acum prin compasiunea personajelor cum era în cartea “Mizerabilii” a lui Victor
Hugo la care mai tot timpul plângeam de bucurie
când personajele cum era Jan Valjan un puşcăriaş considerat de societatea din care se născuse şi
care chiar această societate îl adusese în condiţia de puşcăriaş
periculos dar care pe parcursul romanului se dovedea din ce în ce mai uman,
plin de compasiune şi de bunătate fa]ă
de oamenii săraci şi nevoiaşi
şi de fiecare dată când reuşea
să ajute pe micuţa Cosset să
o scape din mâinile familiei care nu avea nici un fel de sentimente umane şi care urmărea
îmbogăţirea cu orice preţ atunci plângeam de bucurie şi săream
prin casă de euforie că încă
o victorie a binelui asupra răului
tocmai se înfăptuise. Multe cărţi
mi-au deschis orizontul cunoaşterii,
al raţionamentului simplu, al cercetării introspective, al tuturor caracterelor omenşti, cum era cartea “Caracterele”
a lui Bruiere, am descoperit tot felul de situaţii din viaţa
de zi cu zi care puteam să
le înţeleg în altă lumină
a lucrurilor şi a condiţiilor de manifestare altele decât le judecam eu la
nivelul meu de cunoaştere. Ajunsesem déjà să citesc câte două sau trei cărţi pe săptămnă
mai mult noaptea şi de multe ori şi la şcoală în timpul lecţiilor.
Totuşi erau multe dăţi când ţiganii din cartier se dădeau la diverşi
colegi de ai noştri din şcoală
şi atunci din elevul silitor şi cuminte împreună cu fratele meu luam măsuri şi-i
atacam pe ţigani şi iar ajungeam în gura profesorilor că noi fraţii
Barbu eram golani şi ne băteam toată
ziua cu ţiganii. Mi-aduc aminte că în clasa a cincea într-o recreaţie a pătruns
în clasa noastră ţiganul Georgescu care s-a luat de o
colegă de-a noastră, Victoria, pe care eu o admiram din umbră şi
chiar o iubeam în taină şi atunci ca să
mă arăt eu mare şi
tare cu un adevărat puşcăriaş m-am luat la harţă cu acesta şi căutând
să bravez că puteam să-l
înfrunt pe ţigan până
când acesta tot plictisit de dansul meu de războinic cu suliţa
în mână şi cu frunze de palmier în jurul mijlocului meu, mi-a
pus deodată mâna în gât şi cu cealaltă
mână mi-a tras un pumn direct în nas
de imediat a început să-mi curgă single pe nas şi apoi a plecat din clasă lăsându-mă să
mă vait de durere şi să
constat după ce m-am spălat la toaletă
că dinţii din faţă
se încălecaseră unul peste altul iar nara stângă îmi era complet astupată de nu mai puteam să respire pe ea decât cu mare greutate.
Aflam mai târziu de la doctor că
aveam deviaţie de sept şi toată
viaţa aveam să respir cu mare greutate pe nara stângă iar cu dinţii
aveam să-i port tot aşa până
pe la anii 60 când din cauza cariilor am mers al dentist care mi-a pus dinţii la fel cum îi avusesem în copilărie. După
acest incident mi-am dat seama cât de prost fusesem şi că
degeaba citisem mai multe cărţi că
nu se prinsese nimic de mine că
trebuia să stau în banca mea să nu mă
pun cu tot felul de adevăraţi golani care erau nevoiţi să-şi câştige traiul numai din tot felul de furtişaguri şi
că pentru ei a se bate era ceva obişnuit că
eu cu fratele meu eram mai mult golani închipuiţi şi
nici decum dei adevăraţi cum era ţiganul
Georgescu. Se spunea că oamenii deştepţi
învaţă din greşelile altora iar proştii învaţă
din propiile greşeli. Ăsta eram şi
eu. Un prost cu moţ. De atunci nu m-am mai bătut cu nimeni şi
de multe ori căutam să ies din încurcătură cu ajutorul vorbelor frumos meşteşugite
în aşa fel încât partea adversă se lăsa
păgubaşe şi
renunţa la bătaie. Acum îmi era frică că
ţiganul Georgescu avea un ascendant
asupra mea şi că acum căpătasem sindromul fricii faţă de acesta şi trăiam
cu spaima că acum pe stradă sau prin cartier când aveam să dau ochii cu el va sării din nou la bătaie dar acum eram hotărât să
folosesc arme albe ca drugul de fier pe care îl ţineam în ghiozdan şi eu şi
fratele meu pentru orice eventualitate. Curios a fost faptul că peste vreo două
zile aveam să-l întâlnesc la intrarea în şcoală
cu mai mulţi ţigani de ai lui şi i-am făcut semn lui George al meu să fie pregătit.
Georgescu îi controla acum pe şcolarii
mai fraieri prin ghiozdan şi
le confisca diverse lucruri mai ales pachetele cu mâncare iar aceştia nu ziceau nimic ba chiar le mulţumeau într-un fel că scăpaseră ieftin. Când a dat cu
ochii de mine şi de fratele meu le-a spus
celorlalţi ţigani ca pe noi să nu ne controleze să ne lase în pace spunând celorlalţi că
noi suntem prietenii lor. Am trecut mai departe fără
să facem uz de armamentul din dotare
deşi şi noi trăseserăm
o mică spaimă, mai ales eu, dar am înţeles că
şi el avea un fel de teamă faţă
de mine numai prin faptul că
avusesem curajul să-l înfrunt şi că
avea un fel de admiraţie uşor ascunsă
faţă de noi fraţii care mai tot timpul avuseserăm suraj dintre toţi copiii din şcoală să-l
înfruntăm. De atunci încă vreo doi trei ani cât au mai stat prin cartier nu am
mai avut probleme cu nici un ţigan
şi că de câte ori era Georgescu prin preajmă le spunea celorlalţi să
ne lase în pace pe noi fraţii
afirmând de fiecare dată că
noi suntem prieteni lui. Ceva mai târziu aveam să asist la o bătaie
dintre Georgescu şi un tip din cartierul Giuleşti şi
atunci am realizat că eu şi george al meu eram mici copii pe lângă georgescu care ştia excelent să
se bată că ştia
foarte bine tehnici de box şi faptul că
şi cel din Giuleşti ştia
şi el
box totuşi georgescu la bătut bine pe acesta care
la un moment dat a luat-o la fugă.
De fapt acum judec cu ochii bunătăţii şi cu sufletul şi
deabia acum când scriu aceste rânduri îmi dădeam seama că aceşti
ţigani nu făceau rău
decât în măsura în care foamea striga în
stomacul lor şi atunci ieşeau la drum şi
într-un fel cerşeau o bucată de pâine prin metodele lor specific de ameninţare dar dacă
le dădeai un sandviş erai cel mai bun prieten al lor
şi de multe ori dacă erai la anaghie cu alţi ţigani
sau golani din alte cartiere săreau
să te apere. Erau şi ei suflete pe care comunişti din acele vremuri nu le creau condiţii de viaţă
şi muncă şi
de multe ori erau nevoiţi
să fure sau să ia cu forţa
ceea ce nu era al lor dar numai mâncare sau bani cu care să-şi
cumpere mâncare. Trăiau în nişte cocioabe de case care aproape să cadă
pe ei, într-o mizerie cruntă,
unde nu aveau nici un w.c.- u ca lumea şi
se uşurau prin curtea în care locuiau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu