CAP. 18
Vizavi de casa cu doamna singuratică cu cele două surori din gazdă
se afla o altă casă cu o grădină in față cu mai mulți pomi fructiferi tot caiși
iar mai în spate se aflau casele propiu zis primele două camera pe stânga și pe
dreapta erau ale familiei Popescu care avea trei copii din care o fată, cea mai
mare Gabriela de o seamă cu sora noastră Maria Silvia și care învățau în
aceiași clasă. Apoi urma a doua fată brunetă față de soru sa care era blondă,
care se numea Lucica și care era de o seamă cu noi și învățam în aceiași clasă
iar mai la urmă un băiat Nelu mai mic ca noi cu vreo doi ani și care lua și el
parte la toate incursiunile noastre în teren pe toți coclaurii și pe cheiul
gârlei la făcut baie în toate mizeriile pe care le aruncau bucureștenii pe
gârlă, sau pe la ștranduri prin București în special la ștrandul Izvor la
Elefterie pe care noi copiii îl numeam “la lighean”. În următoarele două camera
din spate locuia o femeie singură care se căznea singură să-și crească singura
fată pe care o avea pe Vio cum o numeam noi o fată frumușică, blondă, dar cam
minionă și care era îndrăgostită lulea de mine care din păcate nu prea era
genul meu de fată dar ca să-i fac o mică bucurie că avea o viață grea o mai
prindeam în brațe și o mai sărutam și o mai pipăiam pe la țâțe și era atât de
încântată dar ea aștepta de la mine mai mult adică să-i fac felul și ea să
rămână gravidă și apoi gata scăpa măsa de o piatră din casă și urma prostu de
Simion să o ia. }i-ai găsit! Na că s-a găsit fraierul să o ia pe Vio dar și
Simion nu era chiar atât de îngălat. După această casă se afla o ulicioară mai
largă pe care la prima casă pe dreapta cum intrai era o casă unde locuia mama
ministrului agriculturii o casă din cărămidă impozantă și chiar frumoasă cu mai
mulți pomi fructiferi în curtea mică dar cochetă și plină de flori. De multe
ori venea în visită nora cu o mașină luxoasă o tipă blondă destul de tânătă,
frumoasă și cochetă, față de domnul Ministru care era un hodorog cu burtă mare
și scund cu gușe mare și cu o pălărie cu boruri mari ca la americani ca cei din
texas. De fiecare dată lăsa mașina la capătul ulicioarei ca să vadă lumea cine
a venit. În spate pe ulicioară stătea un domn ungur, destul de omenos, care
avea un fiu depanator de televizoare care tocmai începuseră să apară prin
București și care avea un hârb de mașină mică pe care mai tot timpul o repara
decât să se plimbe cu ea. Peste ulicioară se afla o casă cu doi bătrînei cu o
curte mică și cu o cameră a cărui geam mare ca de vitrină la magazin da tocmai în
stradă. Sub geam ca un făcut se afla o mică bancă făcută din ciment și când
veneam în visită la Marian Budulă care avea casa chiar alături noi copiii ne
așezam pe această bancă ba de multe ori ne ridicam în picioare și ne uitam pe
geam în casa omului să vedem dacă moșu face dragoste și imediat din casă se
auzeau strigăte de mânie din partea moșului și a babei și bătăi cu bastonul în
geam gata să-l spargă și atunci cu toții o luam la fugă că ieșea moșul afară cu
bastonul și chiar de multe ori ne alerga pe stardă cu bastonul să ne bată
și chiar de multe ori arunca cu bastonul după noi iar unii din copiii care nu
erau de pe strada noastră lua bastonul și-l arunca în alte curți. Eu cu fratele
meu nu făceam așa ceva că ne cunoștea și de mai multe ori ne-a spus la tata de
ne-a dat o mamaă de bătaie iar acum eu mă certam cu moșul și îi spuneam că nu
noi ne-am uitat pe fereastră ci alți copii, că degeaba ne spune lui tata că nu
noi îi aducem pe copii ci ei vin la vecinul lui, Marian. Marian avea cea mai
frumoasă casă de pe stradă cu o curte mare imensă la intrare, plină de
trandafiri galbeni japonzi altoiți de o frumusețe rară, cu o alee pe mijloc
frumos pavată cu dale străine verzi și albastre iar mai in spate două corpuri
de casă din cărămidă cu temelie înaltă de urcai pe scări ca să intri în casă,
scări care aveau câte doi stâlpi sam de un metru înălțime care aveau pe ei
capete de lei frumos sculptați. În cele două case locuia Marian cu fratele lui
Budulă care era cam bleg din naștere și mergea puțin bălăbănit, apoi avea o
bunică foarte severă cu noi copiii străzi cum ne numea și ne alunga mereu din
curte dar Marian ne lua apărarea și ne spunea să nu o luăm în seamă pe babă,
apoi avea o mamă tot așa de severă dar de maică-sa îi cam era frică apoi tatăl
lui era un domn în adevăratul sens al cuvântului înalt, cu o pălărie tot cu
boruri largi dar care îi da figura unui adevărat domn și care rar îl vedeai pe
acasă deoarece era directorul unui restaurant destul de mare pe Drumul Serii,
unde veneau mai tot timpul grangurii din CC al PCR și unde se spunea că avea
bani de-i întorcea cu furca. În general la poarta lui Marian de multe ori
veneau mercedesuri din care coborau tot felul de domni cu doamne fandosite și
îmbrăcate numai cu blănuri străine și scumpe cu tot felul de pachete cadouri și
atunci tatăl lui Marian îi spunea cu frumosul și în mod plăcut de față chiar cu
noi copiii să ne ducă afară din curte să ne jucăm pe stradă că acum aveau
vizite importante și imediat Marian ne scotea afară din curte și ne spunea cu
emfază că vin tot felul de ștabi de la Guvern și că ne vom juca din nou a doua
zi că acum începe dansul și începe să cânte muzica la magnetofon. O dată când
ne jucam la el în curtea din spate unde avea o livadă de gutui Marian ne-a chemat pe copiii care eram vreo trei sau patru și ne-a băgat în
casă unde avea o mobilă tare frumoasă și foarte scumpă, din lemn de trandafir,
adusă din Franța și pe masa din centrul sufrageriei se afla un magnetofon
Filips și fără exagerare cred că avea dimensiunea de un metru pe cel puțin 70
de cm cu două role mari cu bandă care pentru noi acest magnetofon părea ca o
bijuterie nemaivăzută cu multe butoane care sclipeau ca niște diamante. Spunea
că acest magnetofon nu putea fi mutat decât de doi oameni că avea aproape 40 kg
și avea două mânere din fildeși de o parte și de alta ca să poată fi
mutat numai de două personae și dacă îl dădea tare s-ar fi auzit chiar de pe
stradă. Noi copiii sărăciei când am văzut așa ceva am rămas cu gura căscată
fără vorbe în gură și cu inima plină de invidie față de Marian. Pe masa mare
din sufragerie am observant o mare fructieră din cristal ceva ce prin alte țări
poate exista cu un picior imens și plină cu portocale, mandarine și cu banane
dar noi nu am îndrăznit să cerem că pe vremea aceea nici nu știam ce sunt acele
delicatese dar nici Marian nu ne-a invitat să servin barem câte una de fiecare.
Mai departe de curtea lui Marian se afla o căsuță mică acoperită de mulți pomi
într-o curte mică unde locuia familia Albu care mai toată ziua nu-i vedea nimeni
pe afară deoarece toți erau plecați la serviciu și aproape că nimeni nu-i prea
știa pe stradă. După această căsuță urma o curte imensă cu deschiderea la
stradă de cel puțin 20 metri iar curtea avea o lungime de cel puțin 50 metri în
care creștea porumb iar în spatele acestei curți se afla o casă din paiantă cu
camere mici unde prietenul nostru Octavian trăia cu mama lui și cu tatăl care
era muncitor la o fabrică în București de unde câștiga foarte puțin. Mai tot
timpul când mergeam pe la Octaviam care era cu vreo doi ani mai mic ca noi dar
foarte grăsuț mai mult ne ascundeam prin porumbii care crescuseră mari, apoi
mergeam în curtea casei unde avea mai multe leagăne făcute de taicăsu să aibe
fiul să se joace. Într-o zi când ne jucam pe stardă în dreptul casei lui ne tot
fugăream unul pe altul să vedem dacă ne prindem unul pe altul sau care fuge mai
repede la un moment dat tot fugind el după mine cu viteză mare nu a observant
cum nici eu nu am observant că la un pas în fața mea era un zid de ciment
destul de înalt și când mi-am dat seama ca să nu intru în gard cu capul m-am
lăsat în față să cad pe pământ și m-am julit la genunchi dar Octavian, săracul
nu a mai avut timp să ferească gardul din fața lui și a intrat cu toată forța
pe muchea de ciment a gardului chiar cu fruntea înainte și imediat în frunte
i-a apărut o mare crestătură cam de vreo 3 centimetri de la ochiul drept până
la păr de unde a început să curgă sânge șiuroaie. Au sărit niște vecini și l-au
bandajat cu leocplast și bandaje și i-au șters sângele de pe frunte, iar nu
mult timp după a apărut taicăsu de la serviciu cam supărat și când la văzut pe
Octavian cu ditamai funda în frunte și cu ochii puțin umflați de la lovitură și
că mai curgea încă sânge s-a repezit la mine nervos și m-a strâns cu putere de
mână și m-a întrebat ce i-am făcut eu lui Octavian că cu tine se juca hai spune
adevărul. “Da nene ne jucam împreună și Octavian a alergat și nu a văzut gardul
și a intrat cu fruntea în gard, eu nu i-am făcut nimic”. Un vecin care îl
bandajase pe Octavian a afirmat și el că nu eu l-am lovit pe Octavian ci el
singur s-a lovit. “Așa e mă tu singur te-ai lovit sau te-a lovit nemernicul
ăsta?” Și Octavian cu vocea stinsă de frică mai mult decât de durere a spus
printre suspine că el singur s-a lovit. Nu l-a lovit nimeni. Atunci taică-su
l-a luat de mână mai mult stilul smucit și la băgat cu forța în curte și a
început să bombone că numai golanul ăsta de Simion te-a adus în așa hal. Să nu
te mai prind că te joci cu el că-ți tai mâna. Da tată a mai îngăimat Octavian
iar eu am luat-o la fugă către casă speriat. Toate aceste se întâmplau în
perioada de 7-10 ani și îmi este destul de greu să stabilesc pe ani când s-a
întâmplat evenimentul cutare dar pe perioade mai lungi este posibil să mă
încadrez cu povestirea mea punând evenimentul cât mai apropiat posibil de
perioada când cu adevărat s-a întâmplat. După curtea lui Octavian urma o curte
numai cu boieri formată dintr-un lung șir de case din cărămidă cu fundație mai
înaltă casele fiind stil vilă unele lângă altele pe partea stângă cum te uitai
în curte iar pe partea dreaptă se întindea un fel de grădină numai cu brazi
destul de înalți ceva mai mari decât brazii de Crăciun și printre aceștia se
aflau tot felul de flori ca trandafiri galbeni. În această curte cunosc doar
familia de avocați care aveau o fată fițoasă rău care îmi făcea curte și nu
prea mai mult mă incita și apoi mă lăsa pe mine să continui dar eu făceam pe
prostu și o lăsam cu ochii în soare. Totuși de la ea și de la Doamna Radu,
câțiva ani mai târziu, s-a făcut ca familie Barbu, de țărani muncitori, să avem
telefon în casă prin anii 1965. Telefon în acea vreme avea doar Doamna Tanța și
cu Traian un prieten care stătea în fața ulicioarei unde sta mama ministrului
agriculturi, al cărui tată era directorul centralei telefonice de pe Calea
Plevnei om cu mari relații la cei sus puși că pentru punerea unui telefon
trebuia să aștepți cel puțin zece ani cu cererea plus ciubucuri grase ca să se
miște treaba. Prin anul 1960 eu care începusem să citesc cărți de la doamna
Radu, Fratele ei Domnul Radu, care lucra la Tribunalul București, s-a gândit de
a se cupla cu altă persoană pentru a plăti mai puțin la abonament și atunci
aflând de la dânsa că vror să se cupleze i-am propus ca să se cupleze cu noi.
Dânsa nu a crezut că mama și cu tata nu vor avea bani pentru telefon iar câd
mama a aflat s-a dus imediat la doamna Radu și a rugat-o să se cupleze cu noi.
Am făcut cererea de cuplare în același timp cu cererea de cuplare a telefonului
lor. Peste o săptămână domnul Radu s-a răzgândit și și-a retras cererea de
cuplare dar a noastră a rămas mai departe înregistrată la palatul telefoanelor
și peste aproximativc 6 luni am primit o scrisoare să ne prezentăm la palatal
telefoanelor pentru a face actele de cuplaj cu o familie chiar din această
curte unde stătea fițoasa de Cristina fata avocatei. Mama s-a dus imediat și în
câteva zile am avut telefon în casă cuplat cu familia Cristinei. Mare bucurie
pe capul nostru o familie de țărani să avem telefon la scară nu-i venea să creadă
nici doamnei Tanța că noi niște țărani uitați de timp prin București să avem
telefon la scară. Chiar că era de invidiat o așa performanță. Drept recompensă
pentru serviciul făcut am cumpărat de la doamna Radu vreo două cărți din banii
pe care îi strângeam pentru filme și prăjituri. Mai departe de această curte se
afla o curte nu prea mare cu două corpuri de casă. O casă mare cu două etaje
care mai pe vremuri această casă era folosită pentru dansuri sâmbăta și
duminica iar în anumite ocazi era folosită și pentru nunți, botezuri și alte
sindrofi de cartier. Acum aceasă casă era părăsită iar sala de la parter era
goală iar la geamurile imense care dau direct în stradă erau puse coale mari de
hârtie să acundă goliciunea unei epoci cândva viabile și plină de viață. În
partea din spate era o altă casă formată din vreo patru camera tot din paiantă
în care locuiau două familii. O familie de români moldoveni formată din cinci
personae trei Băieți, mama și tatăl. Familia Dragnea ocupa două din cele patru
camere iar o familie de țigani după cum îmi mai aduc aminte Familia Ioniță,
ocupa celelalte două camera din spate, formată și această femilie din vrea
cinci copii, tată și mamă. Fiind prieten și coleg cu unul din copiii familiei
Dragnea, cu Marin, de la grădiniță până în clasa a opta mergem mai des în
familia lor când făceam temele împreună și adesea îl luam și pe Marin în
escapadele noastre de pe coclaurii Grozăveștiului, dar de multe ori Marin mă
lăsa cu nunta în baltă și se întorcea mai devreme acasă nevrând să-și supere
părinții. Mama lui lucra la poștă cărând zilnic tolba cu câte zece
kilograme de corespondență iar tatăl lui lucra ca muncitor pe la fabrica 23
august muncă destul de grea. Ceilalți frați erau mai mici și Marin Trebuia să
se ocupe și de ei mai ales la lecții și repartiția muncii în casă la făcut
curățenie, mâncare, piața și altele. Cu această casă situată chiar pe colțul
străzii se întrerupea strada când se întretăia cu altă stradă. Dacă luăm strada
Grozăvești care începea de la Stăvilarul Cocioc și mergea drept pe lângă
Dâmbovița până la podul Grozăvești și ne oprim la restaurantul Bușteni de unde
începea strada noastră Atanasie Stoicescu, și considerăm ca punct de mijloc și
mergem în dreapta către “Semănătoarea” cam 80 metri și alți 80 metri în stânga
către pod iar de ici din dreapata începea o stradă care forma un arc de cerc și
se opera chiar în ceilalți 80 de metri unde se termina această stradă iar
distanța dintre cei 80 din stânga și cei 80 din dreapta era strada Grozăvești
care unea drept strada în forma arcului de cerc și care se numea str. Locotenet
Stefan Marinescu în prelungire cu str Corvinilor care forma arcul de cerc. Pe
această stradă, locotenent Stefan Marinescu, locuia nașul surorii noastre,
Maria, domnul Mazilu de o mare prestanță în cartier știut de mai toți
locuitorii străzii iar în capul acestei străzi locuia un alt cunoscut de-al lui
tata nea Mihai un om foarte înalt și puternic cam de vreo sută și treizeci kg
greutate care în fiecare an era rugat de tata să vină să ne taie și nouă porcul
de Crăciun. Exact la mijlocul acestei străzi se afla casa în care locuia famila
Dragnea unde se intersecta cu strada noastră Atanasie Staicescu apoi strada
noastră mergea drept înainte până la restaurantul Bușteni. În prelungirea str.
Loc Stefan Marinescu se afla strada Corvinilor şi care se întâlneau cu strada Ec. Atanasie Stiocescu unde pe colț se afla casa unui mare
Profesor universitar o casă foarte frumosă și chiar cochetă cu mulți trandafiri
în curte cu un zid înalt de nu se vedea deloc în curte și pe care noi copiii îl
vedeam foarte rar un om înalt cu barbă cioc și elegant îmbrăcat care avea o
fată foarte drăguță dar care mai tot timpul stătea în casă și nu avea nici o
prietenă în cartier. Pe partea opusă acestei case se afla casa doamnei Modan,
cu care se termina o parte din strada noastră iar vizavi de această casă care
era pe colț se afla casa unde locuia Dragnea Marin. Pe colțul întretăierii
celor două străzi, loc. Stefan Marinescu cu Atanesie Stoicescu, se afla un bloc
cu parter și două etaje unde locuiau mai multe familii pe care nu le cunoșteam
decât de crăciun când mergeam cu colindul. Familia modan era formată din cei
doi părinți tatăl ofițer în armată iar mama casnică și cele trei fete care erau
deja urâte și fără sex apil, cea mai mare din ele cu vreo doi ani mai mică ca
noi frații. Mergând mai departe pe partea stângă a străzii Atanasie în
continuare către restaurantul Bușteni trebuie remarcat doar casa care se afla
imediat lângă blocul de pe colț unde locuia un coleg de-al nostru Leoveanu,
nu-mi mai aduc aminte numele de familie, un coleg care a adus mari problem
familiei lui o familie foarte onorabilă, tatăl fiind diplomat de carieră care
era plecat mai tot timpul anului prin străinătățuri iar mama lui fostă miss
bacalaureat, frumoasă la epoca ei era acum casnică trăgând ponoasele făcute de
fiul ei, cred că puțin zurbagiu. Am satabilit cele patru colțuri ale
intersecției străzii Atanasie Staicescu cu str Stefan Marinescu formate din
casa unde stătea colegul Dragnea Marin apoi vizavi tot pe aceiași stradă
familia Modan, vizavi de familia Modan pe starda Corvinilor se afla casa
domnului professor, iar în cruciși pe colțul celălalt se afla blocul cu familii
pe care nu le cunoșteam. Începând de la familia Modan înapoi pe strada Atanasie
Staicescu se afla secția unei fabrici care construia tot felul de țevi și
ansamble, apoi venea o ulicioară destul de largă care ducea la o poartă tot a
întreprinderii pe care nu se umbla niciodată ieșirea din această întreprindere
fiind pe strada Econom Cezărescu foarte aproape de locința lui Toma Victoria
fata pe care o iubeam în secret, sau poarta era chiar față în față cu școala
profesională Econom Cezărescu. Pe ulicioară se mai aflau două familii cea din
fundul ulicioarei, gard cu întreprinderea sta familia care îl avea pe Paul un
cunoscut și prieten de-al meu cu care mergeam la tot felul de filme și pe la
cofetării, apoi o familie pe care nu o cunoșteam deloc. Pe stradă față în față
cu casa și grădina lui Octavian se afla o familie de oameni liniștiți, apoi o
curte lungă cu o bătrânică singură, apoi venea casa lui Trăienel, a cărui tată
era director de centrală telephonică, iar în aceiași curte se afla familia
Vulpe pe rândul de vizavi de case, o doamnă care făcea parte din Partidul
Comunist șefă pe la sfatul popular al raionului nr. 2 și care mai tot timpul ne
lăuda pe noi frații ca pe niște copii cuminți provenți dintr-o familie de
oameni săraci și care se țin de carte și sunt respectoși. Întra-devăr eram noi
respectoși dar și câte pocinoage nu făceam de ne miram cum de doamna Vulpe nu
aflase de toate prostiile pe care le făceam prin cartier și pe alături. Cu
Trăienel eram prieteni buni atât eu cât și fratele meu și ne jucam mai tot
timpul prin curte pe la el dar de multe ori bunică-sa ca și maică-sa se cam
uitau choirâș la noi frații că eram copii de țărani iar când venea taică-su
acasă bunică-sa și chiar maică-sa ne cam scotea afară din curte. Dar Traian era
un băiat de zahăr... ars și ținea mai mult cu noi. După Traian a cărui casă era
față în față cu ulicioara unde locuia mama ministrului agriculturii, se afla o
casă cu doi bătrâni, apoi o altă casă care avea calcanul casei lipit de
calcanul casei lui doamna Tanța. Mergând mai departe la strada Miorița care
intra în strada Atanasie Stoicescu pe colț se afla o casă cu multe camera unde
stătea nea Dudu și încă câteva familii, casa se afla în fața ulicioarei unde
stătea Stavre Gică, apoi mai departe se afla o casă unde stătea un domn
neînsurat care locuia împreună cu mama lui, o femeie micuță, care mai toată ziua
gătea într-o mică bucătărioară iar fiul ei avea o motocicletă Ij foarte
puternică care de fiecare dată când pleca cu motocicleta făcea un zgomot
puternic și scrâjnea roțile și când pleca se ridica mai întâi cu roata din față
în sus cu motocicleta pe trotuar de toți oamenii se dădeau la o parte. După
această casă urma casa de pe colțul străzii față în față cu casa în care locuia
nașul lui Viorel băiatul doamnei Tanța. În această curte ereau cel puțin 8 sau
10 camere din paiantă foarte mici în care stăteau cu chirie mai multe famili.
Din aceste familii cunoșteam două familii care una era din sat cu mama din
Vlăduțești aproape de satul Berbești, familia lui nea Gogu căsătorit cu tanti
Nicu tot din Vlăduțești, și care aveau doi băieți mai mari ca noi care aveau
aproape 20 de ani când noi aveam aproape zece ani. Cel mai mare era Valeriu
Dinică și cel mai mic era Gheorghe Dinică pe care toți îl strigau Gheorghiță.
Amândoi erau copii cuminți și ascultători și învățau foarte bine la școală căci
altfel când venea nea Gogu de la servici plin de uleiuri și pe haine și pe
față, și mai ales când lua și câte o dușcă de tărie în general o țuică cu
colegii era vai și amar de copii și de tanti Nicu care încasau căte o bătaie
zdravănă. Nea Gogu lucra ca muncitor calificat cred că la ITB la
reparații tramvaie o muncă foarte grea și murdară dar aici era și șeful
organizației de partid din întreprinderea respectivă și că aducea acasă un
salariu destul de frumos dar și de la partid avea multe avantaje. Făcea parte,
cum se lăuda singur, din cei șapte sute de membri de partid comunist care
înființaseră Marele Partid condus acum de Ghe Ghe Dej care la început fusese
condus de Petru Groza. Mai tot timpul tanti Nicu ne vizita și vorbea cu noi
copii lăudând foarte mult băieții ei care erau cuminți și ascultători nu ca noi
copiii lui Barbu care erau mai tot mereu în ceartă cu strada și făceam tot
felul de drăcii. Cei doi frați rare ori intrau în casa noastră mai mult când
treceau pe stradă la școală iar în rest niciodată nu pierdeau timpul pe afară
ca noi frații gemeni. Din când în când mai mult de sărbători nea Gogu venea pe
la tata și mama și cu tanti Nicu și nea Gogu bea țuică adevărată de Vâlcea cum
spunea nea Gogu care mai tot timpul se lăuda cu băieții lui care învățau foarte
bine.
Vizavi de casa cu doamna singuratică cu cele două surori din gazdă
se afla o altă casă cu o grădină in față cu mai mulți pomi fructiferi tot caiși
iar mai în spate se aflau casele propiu zis primele două camera pe stânga și pe
dreapta erau ale familiei Popescu care avea trei copii din care o fată, cea mai
mare Gabriela de o seamă cu sora noastră Maria Silvia și care învățau în
aceiași clasă. Apoi urma a doua fată brunetă față de soru sa care era blondă,
care se numea Lucica și care era de o seamă cu noi și învățam în aceiași clasă
iar mai la urmă un băiat Nelu mai mic ca noi cu vreo doi ani și care lua și el
parte la toate incursiunile noastre în teren pe toți coclaurii și pe cheiul
gârlei la făcut baie în toate mizeriile pe care le aruncau bucureștenii pe
gârlă, sau pe la ștranduri prin București în special la ștrandul Izvor la
Elefterie pe care noi copiii îl numeam “la lighean”. În următoarele două camera
din spate locuia o femeie singură care se căznea singură să-și crească singura
fată pe care o avea pe Vio cum o numeam noi o fată frumușică, blondă, dar cam
minionă și care era îndrăgostită lulea de mine care din păcate nu prea era
genul meu de fată dar ca să-i fac o mică bucurie că avea o viață grea o mai
prindeam în brațe și o mai sărutam și o mai pipăiam pe la țâțe și era atât de
încântată dar ea aștepta de la mine mai mult adică să-i fac felul și ea să
rămână gravidă și apoi gata scăpa măsa de o piatră din casă și urma prostu de
Simion să o ia. }i-ai găsit! Na că s-a găsit fraierul să o ia pe Vio dar și
Simion nu era chiar atât de îngălat. După această casă se afla o ulicioară mai
largă pe care la prima casă pe dreapta cum intrai era o casă unde locuia mama
ministrului agriculturii o casă din cărămidă impozantă și chiar frumoasă cu mai
mulți pomi fructiferi în curtea mică dar cochetă și plină de flori. De multe
ori venea în visită nora cu o mașină luxoasă o tipă blondă destul de tânătă,
frumoasă și cochetă, față de domnul Ministru care era un hodorog cu burtă mare
și scund cu gușe mare și cu o pălărie cu boruri mari ca la americani ca cei din
texas. De fiecare dată lăsa mașina la capătul ulicioarei ca să vadă lumea cine
a venit. În spate pe ulicioară stătea un domn ungur, destul de omenos, care
avea un fiu depanator de televizoare care tocmai începuseră să apară prin
București și care avea un hârb de mașină mică pe care mai tot timpul o repara
decât să se plimbe cu ea. Peste ulicioară se afla o casă cu doi bătrînei cu o
curte mică și cu o cameră a cărui geam mare ca de vitrină la magazin da tocmai în
stradă. Sub geam ca un făcut se afla o mică bancă făcută din ciment și când
veneam în visită la Marian Budulă care avea casa chiar alături noi copiii ne
așezam pe această bancă ba de multe ori ne ridicam în picioare și ne uitam pe
geam în casa omului să vedem dacă moșu face dragoste și imediat din casă se
auzeau strigăte de mânie din partea moșului și a babei și bătăi cu bastonul în
geam gata să-l spargă și atunci cu toții o luam la fugă că ieșea moșul afară cu
bastonul și chiar de multe ori ne alerga pe stardă cu bastonul să ne bată
și chiar de multe ori arunca cu bastonul după noi iar unii din copiii care nu
erau de pe strada noastră lua bastonul și-l arunca în alte curți. Eu cu fratele
meu nu făceam așa ceva că ne cunoștea și de mai multe ori ne-a spus la tata de
ne-a dat o mamaă de bătaie iar acum eu mă certam cu moșul și îi spuneam că nu
noi ne-am uitat pe fereastră ci alți copii, că degeaba ne spune lui tata că nu
noi îi aducem pe copii ci ei vin la vecinul lui, Marian. Marian avea cea mai
frumoasă casă de pe stradă cu o curte mare imensă la intrare, plină de
trandafiri galbeni japonzi altoiți de o frumusețe rară, cu o alee pe mijloc
frumos pavată cu dale străine verzi și albastre iar mai in spate două corpuri
de casă din cărămidă cu temelie înaltă de urcai pe scări ca să intri în casă,
scări care aveau câte doi stâlpi sam de un metru înălțime care aveau pe ei
capete de lei frumos sculptați. În cele două case locuia Marian cu fratele lui
Budulă care era cam bleg din naștere și mergea puțin bălăbănit, apoi avea o
bunică foarte severă cu noi copiii străzi cum ne numea și ne alunga mereu din
curte dar Marian ne lua apărarea și ne spunea să nu o luăm în seamă pe babă,
apoi avea o mamă tot așa de severă dar de maică-sa îi cam era frică apoi tatăl
lui era un domn în adevăratul sens al cuvântului înalt, cu o pălărie tot cu
boruri largi dar care îi da figura unui adevărat domn și care rar îl vedeai pe
acasă deoarece era directorul unui restaurant destul de mare pe Drumul Serii,
unde veneau mai tot timpul grangurii din CC al PCR și unde se spunea că avea
bani de-i întorcea cu furca. În general la poarta lui Marian de multe ori
veneau mercedesuri din care coborau tot felul de domni cu doamne fandosite și
îmbrăcate numai cu blănuri străine și scumpe cu tot felul de pachete cadouri și
atunci tatăl lui Marian îi spunea cu frumosul și în mod plăcut de față chiar cu
noi copiii să ne ducă afară din curte să ne jucăm pe stradă că acum aveau
vizite importante și imediat Marian ne scotea afară din curte și ne spunea cu
emfază că vin tot felul de ștabi de la Guvern și că ne vom juca din nou a doua
zi că acum începe dansul și începe să cânte muzica la magnetofon. O dată când
ne jucam la el în curtea din spate unde avea o livadă de gutui Marian ne-a chemat pe copiii care eram vreo trei sau patru și ne-a băgat în
casă unde avea o mobilă tare frumoasă și foarte scumpă, din lemn de trandafir,
adusă din Franța și pe masa din centrul sufrageriei se afla un magnetofon
Filips și fără exagerare cred că avea dimensiunea de un metru pe cel puțin 70
de cm cu două role mari cu bandă care pentru noi acest magnetofon părea ca o
bijuterie nemaivăzută cu multe butoane care sclipeau ca niște diamante. Spunea
că acest magnetofon nu putea fi mutat decât de doi oameni că avea aproape 40 kg
și avea două mânere din fildeși de o parte și de alta ca să poată fi
mutat numai de două personae și dacă îl dădea tare s-ar fi auzit chiar de pe
stradă. Noi copiii sărăciei când am văzut așa ceva am rămas cu gura căscată
fără vorbe în gură și cu inima plină de invidie față de Marian. Pe masa mare
din sufragerie am observant o mare fructieră din cristal ceva ce prin alte țări
poate exista cu un picior imens și plină cu portocale, mandarine și cu banane
dar noi nu am îndrăznit să cerem că pe vremea aceea nici nu știam ce sunt acele
delicatese dar nici Marian nu ne-a invitat să servin barem câte una de fiecare.
Mai departe de curtea lui Marian se afla o căsuță mică acoperită de mulți pomi
într-o curte mică unde locuia familia Albu care mai toată ziua nu-i vedea nimeni
pe afară deoarece toți erau plecați la serviciu și aproape că nimeni nu-i prea
știa pe stradă. După această căsuță urma o curte imensă cu deschiderea la
stradă de cel puțin 20 metri iar curtea avea o lungime de cel puțin 50 metri în
care creștea porumb iar în spatele acestei curți se afla o casă din paiantă cu
camere mici unde prietenul nostru Octavian trăia cu mama lui și cu tatăl care
era muncitor la o fabrică în București de unde câștiga foarte puțin. Mai tot
timpul când mergeam pe la Octaviam care era cu vreo doi ani mai mic ca noi dar
foarte grăsuț mai mult ne ascundeam prin porumbii care crescuseră mari, apoi
mergeam în curtea casei unde avea mai multe leagăne făcute de taicăsu să aibe
fiul să se joace. Într-o zi când ne jucam pe stardă în dreptul casei lui ne tot
fugăream unul pe altul să vedem dacă ne prindem unul pe altul sau care fuge mai
repede la un moment dat tot fugind el după mine cu viteză mare nu a observant
cum nici eu nu am observant că la un pas în fața mea era un zid de ciment
destul de înalt și când mi-am dat seama ca să nu intru în gard cu capul m-am
lăsat în față să cad pe pământ și m-am julit la genunchi dar Octavian, săracul
nu a mai avut timp să ferească gardul din fața lui și a intrat cu toată forța
pe muchea de ciment a gardului chiar cu fruntea înainte și imediat în frunte
i-a apărut o mare crestătură cam de vreo 3 centimetri de la ochiul drept până
la păr de unde a început să curgă sânge șiuroaie. Au sărit niște vecini și l-au
bandajat cu leocplast și bandaje și i-au șters sângele de pe frunte, iar nu
mult timp după a apărut taicăsu de la serviciu cam supărat și când la văzut pe
Octavian cu ditamai funda în frunte și cu ochii puțin umflați de la lovitură și
că mai curgea încă sânge s-a repezit la mine nervos și m-a strâns cu putere de
mână și m-a întrebat ce i-am făcut eu lui Octavian că cu tine se juca hai spune
adevărul. “Da nene ne jucam împreună și Octavian a alergat și nu a văzut gardul
și a intrat cu fruntea în gard, eu nu i-am făcut nimic”. Un vecin care îl
bandajase pe Octavian a afirmat și el că nu eu l-am lovit pe Octavian ci el
singur s-a lovit. “Așa e mă tu singur te-ai lovit sau te-a lovit nemernicul
ăsta?” Și Octavian cu vocea stinsă de frică mai mult decât de durere a spus
printre suspine că el singur s-a lovit. Nu l-a lovit nimeni. Atunci taică-su
l-a luat de mână mai mult stilul smucit și la băgat cu forța în curte și a
început să bombone că numai golanul ăsta de Simion te-a adus în așa hal. Să nu
te mai prind că te joci cu el că-ți tai mâna. Da tată a mai îngăimat Octavian
iar eu am luat-o la fugă către casă speriat. Toate aceste se întâmplau în
perioada de 7-10 ani și îmi este destul de greu să stabilesc pe ani când s-a
întâmplat evenimentul cutare dar pe perioade mai lungi este posibil să mă
încadrez cu povestirea mea punând evenimentul cât mai apropiat posibil de
perioada când cu adevărat s-a întâmplat. După curtea lui Octavian urma o curte
numai cu boieri formată dintr-un lung șir de case din cărămidă cu fundație mai
înaltă casele fiind stil vilă unele lângă altele pe partea stângă cum te uitai
în curte iar pe partea dreaptă se întindea un fel de grădină numai cu brazi
destul de înalți ceva mai mari decât brazii de Crăciun și printre aceștia se
aflau tot felul de flori ca trandafiri galbeni. În această curte cunosc doar
familia de avocați care aveau o fată fițoasă rău care îmi făcea curte și nu
prea mai mult mă incita și apoi mă lăsa pe mine să continui dar eu făceam pe
prostu și o lăsam cu ochii în soare. Totuși de la ea și de la Doamna Radu,
câțiva ani mai târziu, s-a făcut ca familie Barbu, de țărani muncitori, să avem
telefon în casă prin anii 1965. Telefon în acea vreme avea doar Doamna Tanța și
cu Traian un prieten care stătea în fața ulicioarei unde sta mama ministrului
agriculturi, al cărui tată era directorul centralei telefonice de pe Calea
Plevnei om cu mari relații la cei sus puși că pentru punerea unui telefon
trebuia să aștepți cel puțin zece ani cu cererea plus ciubucuri grase ca să se
miște treaba. Prin anul 1960 eu care începusem să citesc cărți de la doamna
Radu, Fratele ei Domnul Radu, care lucra la Tribunalul București, s-a gândit de
a se cupla cu altă persoană pentru a plăti mai puțin la abonament și atunci
aflând de la dânsa că vror să se cupleze i-am propus ca să se cupleze cu noi.
Dânsa nu a crezut că mama și cu tata nu vor avea bani pentru telefon iar câd
mama a aflat s-a dus imediat la doamna Radu și a rugat-o să se cupleze cu noi.
Am făcut cererea de cuplare în același timp cu cererea de cuplare a telefonului
lor. Peste o săptămână domnul Radu s-a răzgândit și și-a retras cererea de
cuplare dar a noastră a rămas mai departe înregistrată la palatul telefoanelor
și peste aproximativc 6 luni am primit o scrisoare să ne prezentăm la palatal
telefoanelor pentru a face actele de cuplaj cu o familie chiar din această
curte unde stătea fițoasa de Cristina fata avocatei. Mama s-a dus imediat și în
câteva zile am avut telefon în casă cuplat cu familia Cristinei. Mare bucurie
pe capul nostru o familie de țărani să avem telefon la scară nu-i venea să creadă
nici doamnei Tanța că noi niște țărani uitați de timp prin București să avem
telefon la scară. Chiar că era de invidiat o așa performanță. Drept recompensă
pentru serviciul făcut am cumpărat de la doamna Radu vreo două cărți din banii
pe care îi strângeam pentru filme și prăjituri. Mai departe de această curte se
afla o curte nu prea mare cu două corpuri de casă. O casă mare cu două etaje
care mai pe vremuri această casă era folosită pentru dansuri sâmbăta și
duminica iar în anumite ocazi era folosită și pentru nunți, botezuri și alte
sindrofi de cartier. Acum aceasă casă era părăsită iar sala de la parter era
goală iar la geamurile imense care dau direct în stradă erau puse coale mari de
hârtie să acundă goliciunea unei epoci cândva viabile și plină de viață. În
partea din spate era o altă casă formată din vreo patru camera tot din paiantă
în care locuiau două familii. O familie de români moldoveni formată din cinci
personae trei Băieți, mama și tatăl. Familia Dragnea ocupa două din cele patru
camere iar o familie de țigani după cum îmi mai aduc aminte Familia Ioniță,
ocupa celelalte două camera din spate, formată și această femilie din vrea
cinci copii, tată și mamă. Fiind prieten și coleg cu unul din copiii familiei
Dragnea, cu Marin, de la grădiniță până în clasa a opta mergem mai des în
familia lor când făceam temele împreună și adesea îl luam și pe Marin în
escapadele noastre de pe coclaurii Grozăveștiului, dar de multe ori Marin mă
lăsa cu nunta în baltă și se întorcea mai devreme acasă nevrând să-și supere
părinții. Mama lui lucra la poștă cărând zilnic tolba cu câte zece
kilograme de corespondență iar tatăl lui lucra ca muncitor pe la fabrica 23
august muncă destul de grea. Ceilalți frați erau mai mici și Marin Trebuia să
se ocupe și de ei mai ales la lecții și repartiția muncii în casă la făcut
curățenie, mâncare, piața și altele. Cu această casă situată chiar pe colțul
străzii se întrerupea strada când se întretăia cu altă stradă. Dacă luăm strada
Grozăvești care începea de la Stăvilarul Cocioc și mergea drept pe lângă
Dâmbovița până la podul Grozăvești și ne oprim la restaurantul Bușteni de unde
începea strada noastră Atanasie Stoicescu, și considerăm ca punct de mijloc și
mergem în dreapta către “Semănătoarea” cam 80 metri și alți 80 metri în stânga
către pod iar de ici din dreapata începea o stradă care forma un arc de cerc și
se opera chiar în ceilalți 80 de metri unde se termina această stradă iar
distanța dintre cei 80 din stânga și cei 80 din dreapta era strada Grozăvești
care unea drept strada în forma arcului de cerc și care se numea str. Locotenet
Stefan Marinescu în prelungire cu str Corvinilor care forma arcul de cerc. Pe
această stradă, locotenent Stefan Marinescu, locuia nașul surorii noastre,
Maria, domnul Mazilu de o mare prestanță în cartier știut de mai toți
locuitorii străzii iar în capul acestei străzi locuia un alt cunoscut de-al lui
tata nea Mihai un om foarte înalt și puternic cam de vreo sută și treizeci kg
greutate care în fiecare an era rugat de tata să vină să ne taie și nouă porcul
de Crăciun. Exact la mijlocul acestei străzi se afla casa în care locuia famila
Dragnea unde se intersecta cu strada noastră Atanasie Staicescu apoi strada
noastră mergea drept înainte până la restaurantul Bușteni. În prelungirea str.
Loc Stefan Marinescu se afla strada Corvinilor şi care se întâlneau cu strada Ec. Atanasie Stiocescu unde pe colț se afla casa unui mare
Profesor universitar o casă foarte frumosă și chiar cochetă cu mulți trandafiri
în curte cu un zid înalt de nu se vedea deloc în curte și pe care noi copiii îl
vedeam foarte rar un om înalt cu barbă cioc și elegant îmbrăcat care avea o
fată foarte drăguță dar care mai tot timpul stătea în casă și nu avea nici o
prietenă în cartier. Pe partea opusă acestei case se afla casa doamnei Modan,
cu care se termina o parte din strada noastră iar vizavi de această casă care
era pe colț se afla casa unde locuia Dragnea Marin. Pe colțul întretăierii
celor două străzi, loc. Stefan Marinescu cu Atanesie Stoicescu, se afla un bloc
cu parter și două etaje unde locuiau mai multe familii pe care nu le cunoșteam
decât de crăciun când mergeam cu colindul. Familia modan era formată din cei
doi părinți tatăl ofițer în armată iar mama casnică și cele trei fete care erau
deja urâte și fără sex apil, cea mai mare din ele cu vreo doi ani mai mică ca
noi frații. Mergând mai departe pe partea stângă a străzii Atanasie în
continuare către restaurantul Bușteni trebuie remarcat doar casa care se afla
imediat lângă blocul de pe colț unde locuia un coleg de-al nostru Leoveanu,
nu-mi mai aduc aminte numele de familie, un coleg care a adus mari problem
familiei lui o familie foarte onorabilă, tatăl fiind diplomat de carieră care
era plecat mai tot timpul anului prin străinătățuri iar mama lui fostă miss
bacalaureat, frumoasă la epoca ei era acum casnică trăgând ponoasele făcute de
fiul ei, cred că puțin zurbagiu. Am satabilit cele patru colțuri ale
intersecției străzii Atanasie Staicescu cu str Stefan Marinescu formate din
casa unde stătea colegul Dragnea Marin apoi vizavi tot pe aceiași stradă
familia Modan, vizavi de familia Modan pe starda Corvinilor se afla casa
domnului professor, iar în cruciși pe colțul celălalt se afla blocul cu familii
pe care nu le cunoșteam. Începând de la familia Modan înapoi pe strada Atanasie
Staicescu se afla secția unei fabrici care construia tot felul de țevi și
ansamble, apoi venea o ulicioară destul de largă care ducea la o poartă tot a
întreprinderii pe care nu se umbla niciodată ieșirea din această întreprindere
fiind pe strada Econom Cezărescu foarte aproape de locința lui Toma Victoria
fata pe care o iubeam în secret, sau poarta era chiar față în față cu școala
profesională Econom Cezărescu. Pe ulicioară se mai aflau două familii cea din
fundul ulicioarei, gard cu întreprinderea sta familia care îl avea pe Paul un
cunoscut și prieten de-al meu cu care mergeam la tot felul de filme și pe la
cofetării, apoi o familie pe care nu o cunoșteam deloc. Pe stradă față în față
cu casa și grădina lui Octavian se afla o familie de oameni liniștiți, apoi o
curte lungă cu o bătrânică singură, apoi venea casa lui Trăienel, a cărui tată
era director de centrală telephonică, iar în aceiași curte se afla familia
Vulpe pe rândul de vizavi de case, o doamnă care făcea parte din Partidul
Comunist șefă pe la sfatul popular al raionului nr. 2 și care mai tot timpul ne
lăuda pe noi frații ca pe niște copii cuminți provenți dintr-o familie de
oameni săraci și care se țin de carte și sunt respectoși. Întra-devăr eram noi
respectoși dar și câte pocinoage nu făceam de ne miram cum de doamna Vulpe nu
aflase de toate prostiile pe care le făceam prin cartier și pe alături. Cu
Trăienel eram prieteni buni atât eu cât și fratele meu și ne jucam mai tot
timpul prin curte pe la el dar de multe ori bunică-sa ca și maică-sa se cam
uitau choirâș la noi frații că eram copii de țărani iar când venea taică-su
acasă bunică-sa și chiar maică-sa ne cam scotea afară din curte. Dar Traian era
un băiat de zahăr... ars și ținea mai mult cu noi. După Traian a cărui casă era
față în față cu ulicioara unde locuia mama ministrului agriculturii, se afla o
casă cu doi bătrâni, apoi o altă casă care avea calcanul casei lipit de
calcanul casei lui doamna Tanța. Mergând mai departe la strada Miorița care
intra în strada Atanasie Stoicescu pe colț se afla o casă cu multe camera unde
stătea nea Dudu și încă câteva familii, casa se afla în fața ulicioarei unde
stătea Stavre Gică, apoi mai departe se afla o casă unde stătea un domn
neînsurat care locuia împreună cu mama lui, o femeie micuță, care mai toată ziua
gătea într-o mică bucătărioară iar fiul ei avea o motocicletă Ij foarte
puternică care de fiecare dată când pleca cu motocicleta făcea un zgomot
puternic și scrâjnea roțile și când pleca se ridica mai întâi cu roata din față
în sus cu motocicleta pe trotuar de toți oamenii se dădeau la o parte. După
această casă urma casa de pe colțul străzii față în față cu casa în care locuia
nașul lui Viorel băiatul doamnei Tanța. În această curte ereau cel puțin 8 sau
10 camere din paiantă foarte mici în care stăteau cu chirie mai multe famili.
Din aceste familii cunoșteam două familii care una era din sat cu mama din
Vlăduțești aproape de satul Berbești, familia lui nea Gogu căsătorit cu tanti
Nicu tot din Vlăduțești, și care aveau doi băieți mai mari ca noi care aveau
aproape 20 de ani când noi aveam aproape zece ani. Cel mai mare era Valeriu
Dinică și cel mai mic era Gheorghe Dinică pe care toți îl strigau Gheorghiță.
Amândoi erau copii cuminți și ascultători și învățau foarte bine la școală căci
altfel când venea nea Gogu de la servici plin de uleiuri și pe haine și pe
față, și mai ales când lua și câte o dușcă de tărie în general o țuică cu
colegii era vai și amar de copii și de tanti Nicu care încasau căte o bătaie
zdravănă. Nea Gogu lucra ca muncitor calificat cred că la ITB la
reparații tramvaie o muncă foarte grea și murdară dar aici era și șeful
organizației de partid din întreprinderea respectivă și că aducea acasă un
salariu destul de frumos dar și de la partid avea multe avantaje. Făcea parte,
cum se lăuda singur, din cei șapte sute de membri de partid comunist care
înființaseră Marele Partid condus acum de Ghe Ghe Dej care la început fusese
condus de Petru Groza. Mai tot timpul tanti Nicu ne vizita și vorbea cu noi
copii lăudând foarte mult băieții ei care erau cuminți și ascultători nu ca noi
copiii lui Barbu care erau mai tot mereu în ceartă cu strada și făceam tot
felul de drăcii. Cei doi frați rare ori intrau în casa noastră mai mult când
treceau pe stradă la școală iar în rest niciodată nu pierdeau timpul pe afară
ca noi frații gemeni. Din când în când mai mult de sărbători nea Gogu venea pe
la tata și mama și cu tanti Nicu și nea Gogu bea țuică adevărată de Vâlcea cum
spunea nea Gogu care mai tot timpul se lăuda cu băieții lui care învățau foarte
bine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu