GURU BARBU SIMION-CAP16CARTEA PĂSĂRILOR MELE

                   CARTEA PĂSĂRILOR MELE                          

           CAP. 16

În fiecare an finul ne aducea de la Cireșu cu mașina lui Gaz nu prea încăpătoare, multe lăzi cu mere, cu nuci, foarte multe cu vreo două sute de litri de țuică și un porc de cel puțin 120 kg de săraca mașină de mai putea gâfâi de atâta greutate iar eu când am văzut mașina plină cu tot felul de produse am rămas uimit cât de voluminuasă și încărcată ca un pom de crăciun ce era. De fiecare dată când ne aducea marfă de la Cireșu la București făcea vreo două sau trei pene de cauciuc și cel puțin o pană de motor, întârzia el cam 10 ore pe drum dar tot venea cu toată marfa la București trecând prin cel puțin cinci, șase controale ale miliției când îl vedea cu ditamai mașina de mică care transporta marfă cât în trei mașini ca aceea, și de fiecare dată ieșea bazma curată fără să plătească nici amendă nici să le dea ciubuc și arăta tot felul de acte cu privire la marfa transportată. {tia mai tot timpul cum să vorbească fiecărui om în parte, cu respectful cuvenit omului nu funcției, era plin de vorbe frumoase și chiar măgulitoare dar de așa natură că în general milițienii nu se prindeau că erau de fapt luați puțin peste picior dar la cât învățaseră și umblaseră nu prea își dădeu seama. Tot pe atunci umbla un banc cam desuet și făcut de țărani pentru milițienii țărani cum că umblau trei milițieini pe stradă și de ce. Pentru că unul știa să citească, altul știa să scrie iar al treilea păzea oamenii de știință. De multe ori tata mă trimetea la finul Bușoi să duc vreun pachet pentru mama la țară sau să duc vreo scrisoare sau să iau ceva de la Finu și atunci plecam cu multă plăcere la finu. Luam tramvaiul de la stația din dreptul școlii și în zece minute eram la el acasă. Tot timpul era îmbrăcat într-un halat bleu decolorat de timp și de purtare cu capul dezgolit cu o chelie enormă doar pe partea de platou a capului și pe restul capului adică pe marginile capului avea un fel de plete care erau atât de rărite și de albe și nepieptănate că nu mai semănau a plete ci mai degrabă cu un fel de fuioare de lână rărită. Lângă casă pe colțul din dreapta un teren de vreo două sute de metri pătrați avea un fel de aprozar chioșc unde vindea în special fructe aduse de la Cireșu, apoi tot felul de biscuitți și napolitane și tot felul de sucuri, de cicolate și altele, pâine, covrigi, cornulețe, iaurturi, lapte, bomboane, pufuleți și multe altele. Fina care în ultimul timp se îngrășase enorm avea cel puțin 120 de kg de abia se mai mișca prin curte și cu greu îl mai putea ajuta pe finu la tot felul de munci cu magazinul și cu gospodăria. Se ocupa mai mult cu bucătăria și preparatul mâncărurilor. Finul cel mic avea acum și el 7-8 ani și semăna cu finu, creștea înalt și era un copil frumos dar avea caracterul lui maică-sa cu tupeu și răsfățat puțin chiar obraznic mai întâi cu maică-sa și apoi prin ricoșeu chiar cu finu dar din când în când când îl găsea pe finu cu ceva probleme Florin le cam încasa binușor dar imediat sărea fina să nu cumva să-i bată copilul că mănâncă vreascuri uscate dacă se mai apropie de copilul ei, că nu l-a făcut el și nu a suferit el finu pentru copilul ei. De multe ori îl caftea bine pe Florin iar de răspuns nu-i mai răspundea ca pe vremuri când îi trăgea și ei ceva bătaie, acum o lăsa să bombone până se liniștea singură. Când mergeam pe la finu nu era dată când îl vizitam să nu mă poftească să mănânc ceva dulciuri, ciocolăți sau bomboane sau orice îmi poftea inima și nu se lăsa prostit de refuzul meu formal și îmi băga în buzunar tot felul de dulciuri la care fina strâmba din nas dar nu zicea nimic. Mă trata tot timpul ca pe un om mare și avea încredere în mine în tot ce făceam și spuneam. Era un om care nu putea fi mințit sau dus cu preșu, se prindea imediat și apoi se purta cu tine ca atare. Simțea cu ființa lui orice flux de iubire și apreciere care i se aducea și la respectful pe care il arătam spontan nu fabricat cu vreun motiv oarecare finu îmi răspundea cu iubire și apreciere și mai tot timpul îi spunea lui tata că are un băiat isteț și deștept foc prin Simion, Gheorghe e mai mormoloc și mai încet cu mintea dar Simion ăsta al matale este sculă nu glumă. Să ști că în Simion poți să pui bază în tot ce faci sau îl pui să facă. Când auzeam aceste cuvinte care în esență spunea exact cum era firea și caracterul meu mă umplea de mândrie. Dumnezeu să-l ierte pe finu chiar și pe fina  că acum sunt pe dincolo dar sigur finu stă acum dea drepta Tatălui, în Rai. De multe ori când fie finii noștri ne invitau la vreo petrecere sau noi îi invitam la vreo distracție în familie finu începea să povestească despre toate peripețiile lui pe frontul cu rușii ca șofer de camion cu care căra trupele și soldații români sau nemți și povestea cu atâta farmec că puteai să-l asculți ore întregi că nu simțeai nici o plictiseală ba din contră. Aveam să învăț multe despree caracterul oamenilor în fața pericolului și a morții cum cu biblia luată de acasă și pe care o ținea la piept pe timpul zilei și noaptea dormea cu capul pe ea trecea cu fruntea sus prin tot felul de ambuscade și de atacuri puternice din partea rușilor “cu gândul la Dumezeu cel mare și puternic cu volanul în mână treceam cu soldații din camion prin tot felul de ploi efective de gloanțe și obuze și mortiere și catiușa și de cele mai multe ori ajungea cu efectivul de soldați întreg la destinație și pe unde băga camionul pe drumuri pe care nici nu le cunoștea și nu mai fusese pe acolo parcă era cineva în spatele lui un înger trimis de Dumnezeu Tatăl să-l scoată din necaz și încurcătură și să ducă ordinele la bun sfârșit fiind conștient că are în spate viețile bieților soldați și se purta ca și cum ar fi avut în mașină propriile rude. Dar un singur lucru pe care îl țin minte cât oi trăi a fost o vorbă care ma cutremurat prin toată ființa mea de copil de adevărul pe care l-a spus atunci la masa îmbelșugată la care prticipam cu toții și ne distram de minune și ascultam ca vrăjiți povestile lui adevărate despre războiul de peste Don de la Odesa și alte localități prin care luptase. Acele vorbe care mi-au rămas în minte a fost când a spus cu toată credința lui că atunci când a plecat în război bătrnul lui tată, umblat și el prin război, i-a spus cu multă înțelepciune că atât cât va purta armă la el să nu tragă niciodată în dușmanii lui indiferent în ce situație se va afla să nu folosească arma să omoare oameni că și ei sunt tot ființe ca noi și mai ales că noi ne duceam peste ei nu noi am fost atacați de ei și au tot dreptul să se apare că își apără țara și familia și că noi am făcut la fel când am fost atacați de străini și aveam tot dreptul să tragem în dușmani să-i omorâm dar atâta timp cât noi suntem atacatori și le distrugem case și orașe nu avem dreptul să-i omorâm. Să facă totul, orice, dar să nu omoare oameni că sunt și ei oameni ca și noi. {i finu a spus cu glas răspicat că avea ocazia să tragă în ruși de sute de ori ba chiar pe unii sigur să-i omoare dar de fiecare dată lăsa arma în jos și întorcea spatele dușmanului și de nenumărate ori fie gloanțele rușilor treceau pe lăngă el ca niște muște moarte fie că rusul respectiv în semn de apreciere nu trăgea nici el și mergea mai departe pe drumul lui știind și el că este deasupra lor un Dumnezeu nu al rușilor sau al românilor ci un Dumenezeu al oamenilor. Așa că acum finul era sigur că Dumnezeu ca răsplată a principiului păstrat cu sfințenie de a nu trage în oameni îl adusese viu și nevătămat acasă la Cireșu. Finu era un om credincios și credea cu toată puterea sufletului lui în existența Lui Dumnezeu și orice făcea în viață făcea cu credința că toate sunt ordonate de Dumnezeu și că fără Dumnezeu nimic nu are un început sau un sfârșit. Cunoștea dictonul latin ”Nihil Sine Deo ! Nimic fără Dumnezeu” ce îl traducea cu multă emfază și credință în aceste vorbe înțelepte.

Dincolo de podul Grozăvești pe partea dreaptă în amonte se afla marea fabrică de pâine Herdan, policlinica cartierului, câteva garaje pentru mașinile mari de transport, apoi șoseaua o cotea spre dreapta unde ajungea la regie, aici un mare nod de linii CFR, iar de aici se ajungea în două direcții > una în calea Plevnei și de aici se ajungea la gara de nord cu tramvaiul 12 iar a doua direcție mergea spre stânga spre Guilești unde prima data ajungeam la podul Grand, la teatrul Giulești și mai departe în cartierul Giulești. La regie se afla cinematograful “Fumozan” unde apropape în fiecare duminică eu și fratele Gheorghe eram prezenți la toate filmele din săptămâna respectivă. De pe dealul pe care se ridica impunătoare casa de cultură “16 Februarie” se putea vedea până hăt departe toate împrejurimile. În spatele casei de cultură se intindea un hău mare o groapă imensă adâncă de cel puțin 40 metri și largă cam de 1,5 km rotundă în mare parte umplută cu grămezi mari de gunoi și moloz aduse de prin Bucureștiul în construcție apoi o pădurice către fabrica de tractoare Semănătoarea care de abia se vedea la marginea orizontului apoi cartierul nostru Grozăvești apoi lângă fabrica de tractoare și cartierul nostru se aflau câmpurile cultivate cu flori ale horticolei, de unde furam noi flori, care se intindea către dealurile din militari și hăt departe se mai vedea Podul de la Ciurel. În această groapă imensă cu cel puțin 20-30 ani mai înainte se aflau mai multe fabrici de cărămidă care produceau cărămidă pentru construcția Bucureștilor acum cu totul demolate. Tot pe acest maidan imens se aflau mai multe bălți și mlaștini pline de tot felul de scurgeri de la fabricile din apropriere. Tot aici se ascundeau și dormeau prin tot felul de boscheți diverși oameni fie certați cu legea fie care nu aveau unde să doarmă, așa zișii boschetari. Pe lăngă casa de cultură prin partea din spate pornea un drum, lung cam de 200 metri, care cobora încet și care înconjura dealul în semicerc și acest drum ajungea până în șoseaua care urca spre Leul. Pe acest deal în timpul iernii când nămeții erau mari aici cel puțin copiii din trei cartiere, Grozăvești, Regie, Giulesti veneau și se dădeau cu săniile unii cu schiurile sau patinele. Pornind apoi de la scoala 150 și în apropriere biserica cartierului imediat se afla centrul cartierului care era chiar la răscrucea formată de șoseaua care urca către leul și șoseaua care venea de la semănătoarea și chiar la pod se intersectau. Aici la pod se aflau două centre de pâine unul în stația de tramvai 13 sau 14 care venea de la Ciurel și alt centru de pâine pe partea cealaltă a străzii care ducea spre Leul fiind perfect opuse unul de celălalt la o depărtare de cel mult 50 metri. La cel de-al doilea centru de pâine se afla și stația de tramvaie 11 și 12 care veneau de la Leul și mergeau către centru. După primul centru de pâine urma imediat o stație de petrol apoi o farmacie apoi o alimentara, un centru de lapte, un magazin de fierărie, apoi trei curți de ale oamenilor apoi un chioșc de ziare și țigări, apoi curtea cu țigani care speriase tot cartierul iar pe colț față în față cu școala se afla frizeria. Peste drum se afla un aprozar tot față în față cu școala și apoi grădinița “Don Casimo” iar de aici cam o disatanță de 100 metri se aflau tot felul de case particulare până la baza dealului de la casa de cultură unde iarna ne dădeam cu săniile. Tot aici la baza dealului ultima casă era casa unde locuia familia unui coleg de-al nostru Popișteanu pe care l-am avut coleg atât la grădiniță cât și în cele 8 clase primare la școala 150. De fapt aici ședeau unii din bunicii lui ceilalți se aflau la Constanța iar aici se afla una din marile sere de flori din București proprietatea bunicilor lui Popișteanu până mult târziu aproape de anii 1970 deși știam că în statul socialist nu mai existau proprietății particulare. Din fața școlii pleca o stradă destul de largă Econom Atanasie Cezărescu care mergea până în dealurile de lângă casa de cultură unde domneau pletoase mai multe sălcii și unde se afla o uliță ingustă pe care se aflau mai multe cocioabe din paiantă pe o parte și pe alta a uliței unde locuia nea {ovu un bun prieten de-al lui tata din același sat cu mama din turcești. Din această fundătură pe partea dreaptă se întindeau câmpurile cu flori ale horticolei, de unde noi furam flori să le vindem, iar de aici dealurile se opreau în dealurile de unde mai târziu avea să pornească cartierul militari care la această dată când deapăn aceste amintiri, 1955-1957, încă nu fusese construit. Din strada Cezărescu pe partea dreaptă se desprindea strada Miorița care nu avea mai mult de 100 metri unde stătea unchiul Tomiță din sat cu mama, vatman la ITB, la tramvaie în București. Iar strada Miorița dădea direct în strada Econom Atanasie Stoicescu. Pe strada Cezărescu cred că pe la numărul 28 stătea fata pe care aveam să o port în suflet și în inimă toată viața cu mari regrete că la majorat nu fusesem în stare să mi-o fac soție, așa este soarta omului. Această fată pe care o chema Toma Victoria, și care cred că era evreică și pe care o cunoscusem pentru prima dată la grădinița din cartie la Don Casimo nu era o frumusețe mare dar de cănd am văzut-o inima mi-a bătut cu putere și în suflet s-a făcut un mare gol și o mare dragoste a înflorit pentru această fată. Deși în grupa în care eram erau fete mult mai frumoase ca Victoria cum ar fi Maricica tot de pe Cezărescu totuși inima rămăsese la această fată care m-a fermecat mai mult cu felul ei de a fi natural și voluntar și la care am observant că și ea răspundea într-un anumit fel deabia perceput la tot felul de avansuri copilărești pe care le făceam involuntar în baza dragostei ascunsă pe care o purtam pentru ea. Atât de mult îmi intrase la suflet și la inimă încăt la vârsta mea de copil de cinci și șase ani aveam unele vise erotice iar în timpul când visam cu ochi deschiși toate erau numai cu ea și despre ea. Tot la această grădiniță aveam să cunosc și pe Popișteanu ale cărui sere de flori dădeau în gard cu grădinița dar venea la grădiniță tot pe stradă adus de fiecare dată de bunica lui dar la care putea să vină și singur pe trotuar că avea numai aproape de 40 metri. Tot aici l-am cunoscut și pe Trifu care locuia chiar lângă grădiniță și a cărui soră era în grupa mică, apoi pe Crăciun care locuia în blocurile de la uzina de apă, fiu de inginer la uzina de apă și tot acolo locuia și surorile Pădureanu, din care cea mai mare avea săraca un defect în urma unui accident din copilărie când căzuse cu nasul pe trotuar și își spărsese nasul care acum arăta oribil cu nasul dublu și pe Alexandrina care locuia în singura vilă de lângă aceste blocuri vilă care era construită chiar în cadrul grădinii botanice și care avea o poartă prin care trecea în strada care ducea la uzina de apă tatăl ei fiind diplomat în cadrul guvernului. Tot în blocurile de la uzină mai locuia și Bichir un copil de turc sărit de pe fix care în școală avea să facă toate năzbâtiile posibile și imposibile. Tot la grădiniță aveam să-l cunosc și pe Ionescu fiu de evreu, a cărui mamă era vânzătoare la pâine și care tot timpul îi fugea ochii numai după bani și care făcea tot felul de afaceri cu pâinea statului mai ales cu țăranii de pe lângă București care veneau să cumpere pâine cu sacii și care plăteau ciubucuri mari și din cauza lor rămâneam noi cei din cartier fără pâine fiind nevoiți să așteptăm al doilea transport. Tot aici am întâlnit și alți copii cu care aveam să fim colegi atât în școala primară cât și la liceu. Sora noastră Silvia pe numelei adevărat de botez, Maria, era într-o grupă mai mare împreună cu Lizica vecina noastră și ea tot evreică și cu Gabriela care avea o soră mai mică pe Lucica, în grupă cu noi, și un frate mai mic Nelu mai mic decăt noi dar și el la grădiniță. Tot în grupă cu noi mai era și unul din frații Cozonac, o familie săracă de țigani dar oameni harnici și respectoși, ca și cei doi copii cuminți și respectoși care știau limitele bunului simț, cu demnitate în ei când cineva le încălca drepturile sau îi jignea, și pe care de multe ori îi luam cu noi prin peregrinările noastre de peste dealuri și mări din împrejurimile Bucureștiului și de multe ori ne spunea a doua zi ce bătaie mîncaseră și ei de la părinți că plecaseră împreună cu noi la tăiat frunză la câini și la un moment dat ne întreceam care mai decare să povestim și să ne lăudăm care fusese bătut mai tare de părinții noștrii. Dar cum se făcea că cu toată bătaia încasată tot nu ne învățam minte și a doua zi o luam iar de la capăt. Dar o dată m-am întâlnit cu tatăl lor pe stradă și acesta m-a cunoscut și m-a oprit din drum și m-a întrbat dacă eu sunt unul din frații Barbu gemenii și i-am răspuns cu oarecare teamă ne știind ce vrea de la mine că eu nu-l cunoșteam pe tatăl lui fiind mai toată ziua la muncă ca și tata. S-a recomandat ca fiind tatăl fraților Cozonac și m-a rugat frumos atât în vorbe cât și în atitudine nu faptul că-l luam cu noi pe toți coclaurii cât mai ales îi pârea bine că cei doi copii ai lui sunt în relație bună cu doi copii cum eram noi dar că mai bine decât să batem coclaurii aiurea mai bine am venii la el acasă să facem lecțiile împreună cu cei doi copii ai lui că știa că nu prea sunt buni la învățătură și că eu sunt bun la învățătură și să-i ajut și pe copiii lui că va fi și el recunoscător cu noi cei doi frați. I-am răspuns că nouă cei doi frați nu ne împrietenim cu oricine că avem prieteni cum sunt și copiii dânsului adică copii cu bună creștere și că pe unde mergem nu facem rău nu ne luăm la bătaie cu alții că respectăm vecinii și îi salutăm cu respect și că cei doi frați Cozonac ne sunt prieteni și noi ne ajutăm între noi ca prieteni. Dacă dânsul crede de cuviință să venim la dînsul acasă să facem lecțiile împreună noi cei doi frați gemeni nu avem nimic împotrivă. Că pe unde umblăm noi mai sunt anumiți oameni care nu le place țiganii și încep să ne jgnească apoi răspundem și noi la jignirile lor apoi tot ei se vaită că frații Barbu cu Cozonacii au făcut rău și gălăgie și altele dar nu am sărit la bătaie ba de multe ori o luam noi la fugă să nu mai fie ceartă dar noi nu jigneam și nu făceam rău. Tatăl celor doi Cozonaci erau un om uscățiv și mic de statură cred că avea 1,50 cm înălțime cu fața suptă și cu pielea întinsă pe maxilar și pe oasele feței de credeai că acum se rupe de întinsă ce era. Avea mărul lui adam proeminent și era un om tot timpul cu zâmbetul pe buze și avea cu el tot timpul un suflet blajin și bun. Nu cred că omul acesta jignise pe cineva în viața lui după felul cum vorbea. I-a părut bine de discuția avută cu mine și am simțit cum crește inima în el de bucurie că niște copii de români îi consideră pe copiii lui ca adevărați români și nu au un coportament discriminatoriu și mai ales că i-am promis că vom face lecțiile împreună și că notele celor doi frați vor fi mult mai bune în viitor. S-a despărțit de mine cu multă condescendență și respect poate chiar mai mult decât era nevoie și mi-a strâns mâna cu bucurie plecănd cu zâmbetul pe buze și cu bucurie în suflet. {i întra-devăr în săptămânile următoare și mai tot timpul în anii care au urmat mergeam de mai multe ori la ei acasă să facem lecțiile și după mai trăgeam și câte o joacă sau dam fuga pe coclauri să vedem dacă nu îi luaseră careva. De multe ori tatăl lor ca și mama lor o țigancă mică de statură dar tot așa de bună la suflet erau numai bucurie și fericire când vedea copii de români în casa lor de parcă le-ar fi intrat Iisus în casă. Tot pe strada Cezărescu mai locuia și Maricica o fată frumoasă dar atât de băiețoaică și de zvăpăiată mai abitir ca un băiat plină de energie și deșteaptă foc care mai tot timpul mergea cu băieții nu avea prietene ci numai prieteni și gagii cum îi numea ea și mai tot timpul se bătea cu băieții la modul real nu mimat și de cele mai multe ori îi bătea măr pe băieții care o călcau pe coadă. Eu eram în postura numai de prieten nu de gagiu deși mi-ar fi plăcut și mie să mă pup cu ea pe buze și să-mi permită și mie să o pipăi pe ici pe colo dar fiind prieten de bârfă nu mă considera bun de gagiu. Deși părea la prima vedere a fii parașută sau destrăbălată totuși era o fată cuminte și știa mai tot timpul până unde să mergă cu gagii ei. Pe strada Miorița locuia un coleg cu noi la grădiniță dar și la școală și ăsta parcă sărit din minți făcea boacăne de zece ori mai mari ca ale noastre. Lângă acesta pe partea cealaltă a străzi locuia o fată tot de vărstă cu noi Ceaușescu Florentina o fată tot frumoasă dar de mică făcută a fi damă de consumație și chiar în anii de școală medie își cam începuse viața de femeie umblând cu băieți mai mari ca ea prin tot felul de restaurante, cluburi și baruri. Intrând pe strada noastră Atanasie Stoicescu, din Miorița, și mergând spre dreapta, aveam pe colț o familie de bătâni care nu ieșau niciodată pe stradă iar în curte nu se putea vedea nimic. Apoi venea o familie cu o fată frumoasă dar și stilată care era la facultate, înaltă cu păr lung și castaniu, care nu avea tată fiind crescută de o mamaă planturoasă și chiar grasă și înaltă. Mai tot timpul noi copiii ne uitam la această fată care avea o privire încrezută și care mai toată iarna mergea la schi la munte cu tot felul de tineri studentți sau mai apoi profesori la facultate, dar deși ajunsese pe la vârsta de aproape 30 ani tot nu se măritase încă. Urma apoi o casă mai tot timpul părăsită la care din când în când mai venea o femeie în vărstă să mai jumulească iarba și pălămida din curte. Apoi urma casa lui Nea Ilie Croitorul împreună cu tanti Nușa și tanti Ghenții care avea o fată de o seamă cu Silvia adică pe Lizica și asta o fată zvăpăiată care mai tot timpul era cu ochii după băieți.  Când aveam noi copiii cam șapte ani tanti Nușa a născut un băiat pe Emil cu care noi copiii ne jucam mai tot timpul și ajunsese aproape ca un frate de-al nostru. Mergeam în casă la ei ca la noi acasă de multe ori intram în casă fără să mai batem la ușă dar nici tanti Nușa nici Nea Ilie nu ne-a certat vreodată că intrăm fără să cerem voie dar ne știa copii cuminți care nu fură și nu fac rău nimănui și mai ales că ne jucam cu Emil și atunci puteau să facă rochii și costume pentru clienți fără să mai aibe grije și de Emil care era acum pe mâini bune. Trebuie spus că tanti Nușa și tanti Ghenți erau evreice poloneze și că o dată cu prigoana dezlănțuită de Hitler împotriva evreilor acestea au avut posibilitatea de a emigra în România unde îl cunoscuse pe nea Ilie croitor cu care se și căsătorise. Mai trebuie spus că această familie era parcă pâinea lui Dumnezeu pentru noi copiii frații gemeni și Silvia? Că nu trecea zi în care tanti Ghenții cu papuci târșiți prin curte să nu ne aducă câte ceva de mâncare din ceea ce gătea dânsa pentru întreaga ei familie și slavă domnului că nu aducea un polonic de ciorbă sau vreo bucată de carne cu sos ci de cele mai multe ori venea cu castronul de ciorbă cu câte trei patru porți înăuntru cu bunătăți de mâncare cum numai la restaurant se putea mânca. Când făcea clătite sau gogoși parcă înadins aducea câte zece bucăți ca să se sature și băieții lui nea Barbu. Dumnezeu să-i ierte pe toți că acum cu toții sunt la dreapta domnului. Când făcea plăcinte cu mere sau cu brânză o tavă era pentru noi. Când Emil s-a mai mărit și avea și el cam cinci – șase ani și noi frații aveam aproape zece ani, atunci au început escpadele de duminică dimineața care se făceau cu precădere la parcul Herăstrău, unde nea Ilie cu zâmbetul mereu pe buze și cu inima largă împreună cu tanti Nușa cu Emil în frunte și urmat de Lizica apoi de fiecare dată urma să fim și noi frații gemeni prezenți la sindrofie iar alte dăți mergea Silvia și cu unul din noi frații dar niciodată nu plecau în promenadă fără să ia cu ei pe cineva din familia noastră. Bucurie mare când sâmbătă seara tanti Ghenții sau tanti Nușa ne anunța că mergem la lacul Herăstrău să ne dăm cu barca. Cum spunea tanti Genți “să dați hâța la barca”. De cele mai multe ori când ajungeam la lac nea Ilie cumpăra bilete la vaporaș pentru o plimbare de o oră cu vaporul apoi pe la ora 11 când ne dam jos din vapor mergeam la restaurant unde mâncam câte o friptură cu garnitureă de salate sau murături dar bine făcute și apoi mergeam în părculeț unde ne dădeam în leagăne noi copiii în timp ce tanti Nușa și nea Ilie stau pe bancă și admirau priveliștea din jur apoi după cam o jumătate de oră mergeam la cofetărie unde era un deliciu pentru noi copii care ne săturam de prăjituri. În alte duminici nea Ilie lua câte o barcă și ne urca pe noi copiii împreună cu el care trăgea la rame iar tanti Nușa ne aștepta pe bancă la debarcader până venea nea Ilie cu barca și noi copiii săream în sus de bucurie. Pe la ora două după amiază veneam cu toții acasă bucuroși că luasem parte la o petrcere la iarbă verde. De multe ori duminică seara ne anunța pe noi băieții că mergem la cinema la cotroceni că nea Ilie luase bilete la filmul din acea duminică și noi băieții eram de serviciu, aici nu se mai punea problema că mergem sau nu mergem, era musai să mergem împreună cu Emil astfel era mare supărare în familia lui nea Ilie așa că deși era mare bucurie și pentru noi trebuia musai să-l ducem pe Emil la film. Nea Ilie era român de-al nostrum de aici din județul Ialomița, un domn înalt, cam 1, 80 cm, și lucra la fabrica de confecții “Apaca” ca șef de tură, iar tanti Nușa era o femeie la 35 de ani, încă frumoasă, cu ochi migdalați și verzi albaștri de culoare, de statură medie cam 1,60 dar de talie mai rotundă și mai plinuță mai ales după ce îl născuse pe Emil. Cât despre tanti Ghenții specialista casei în bucătărie care nu ieșea din bucătărie decăt la w.c., sau să pună masa sau seara târziu să se culce, era o femeie pe la 60 de ani scundă și grasă cât cuprindea dar toți din această familie erau cu zâmbetul pe față mai tot timpul și parcă niciodată nu intrase în casa lor cearta sau supărarea. Tanti Nușa era mai tot timpul pe mașina de cusut, mai tot timpul veneau la dânșii tot felul de clienți de familii bune și comandau fie rochi, fie costume pentru bărbați fie taioare fie bluze și de multe ori ne găseau în casă cei ce veneau la probe. Casa lui nea Ilie nu era prea mare doar trei camera și o cameră în fundul curții unde era bucătărie și în mijlocul curții un fel de magazie rotundă unde în alte dăți burghezii stăteau la o cafea în acest cerdac făcut acum magazie de lemne pentru iarnă și butoi pentru varză murată, sanie, câteva paporniţe și alte nimicuri. Stăteau cu chirie de când îi știu și numai după revoluția din 1989 când a venit proprietarul și i-a scos afară din casă nu mai știu ce s-a mai întâmplat.