CARTEA PĂSĂRILOR MELE
ROMAN AUTOBIOGRAFIC
Cap.
8
Şoferul
fu primul care termină ţigarea şi se sculă voios de jos şi dădu ordinul de
plecare. Cu toţii ne ridicarăm şi năvălirăm la uşa de intrare căutând să ocupăm
locurile vechi sau poate ceva locuri pe scaune. Între timp şoferul lăsă jos
obloanele la motor verifică încă o dată situaţia cauciucurilor care nu arătau
prea bine. Puse găleata de apă sub scaunul lui iar când ultimul din călători
care fu miliţianul se aseză pe locul lui pe care nimeni nu îndrăznise să se aşeze,
şoferul porni motorul care se mai răcise între timp şi maşina se urni din loc
cu viteză. Mama se aşezase pe locul ei lângă cetăţeanul care îi oferise o parte
din loc şi o ţinea pe Silvia în braţe iar eu reuşisem să mă aşed pe o parte din
loc lânga o femeie îmbrăcată cu şoarţe negre cusute cu mărgele galbene şi roşi şi
albastre iar cămaşa şi ea frumos cusută tot cu mărgele frumos colorate era albă
din in topit. Gheorghe fratele meu şedea acum pe bagajul pe care stătusem eu
mai înainte. Nu după mult timp maşina ajungea în oraşul Horezu cu străzi
pietruite cu case văruite în alb strălucitor şi cu grădini frumoase de flori în
faţa caselor. Maşina se oprise în locul unde se opreau toate ratele pe o stradă
din centrul oraşului care avea case mici înghesuite una în alta şi care nu
aveau grădini de flori la intrarea în casă. Multe dintre ele aveau etaj dar la
fiecare geam se puteau vedea ghivece cu flori frumose, roşi şi galbene şi
albastre, printre care am recunoscut muşcatele. În oraşul Horezu au coborât mai
multe personae, printre care şi miliţianul, nu înainte de a-şi strange
porthartul, şi al închide bine şi a verifica încă o dată carnetul cu
însemnările făcute cu o importanţă vădită, apoi şi-apus puşca pe spate cu
atenţie şi a plecat fără să salute pe nimeni de şi mai mulţi ţărani l-au
salutat cu căciula în mână. Iar eu cu Gheorghe şi cu Silvia parcă înţeleşi între
noi ne-am urcat repede în maşină dar locul fusese déjà ocupat. Am vânat
scaunele care se mai eliberau şi am aşezat pe ele bagaje mici de-ale noastre ca
să putem apoi coborî şi noi jos. Sau mai urcat şi alte persoane în rată mai mulţi
ţărani care făcuseră anumite cumpărături de la oraş mulţi dintre ei aveau cumpărate
coase, sape, topoare. Un ţăran se urcase pe rată să dea bagajele jos pentru cei
ce coborâseră în oraş iar mama se uita de jos din stradă să vadă ca nu cumva să
se fure ceva din bagajele noastre. Şi Silvia a coborât după ce a fost sigură că
noii veniţi în maşină nu s-au asezat pe locurile ocupate de noi apoi am coborât
şi noi băieţii. Când ţăranul a coborât de pe maşină mama ne-a luat pe toţi
copiii şi a mers cu noi la o tonetă care vindea biscuiţi şi napolitane şi ne-a
cumpărat la toţi copiii câte o sticlă de suc galben care era un fel de apă
dulce colorată în galben şi care era foarte cald de ziceai că este ceai pe care
îl beam noi diminaţa la Bucureşti. Strada principală din Horezu era înţesată de
lume, majoritatea ţărani, din comunele şi satele din apropriere. Se mai puteau
zări pe ici pe colo câte un domn bine îmbrăcat de modă veche în special foşti învăţători
şi profesori sau slujbaşi pe le tribunal cu vorba măsurată şi bine gândită cu
gesturi domoale cu priviri blânde ce trădau un alt mod de viaţă sau se puteau
vedea noii tovarăşi comuniştii de nădejde ai partidului comunist îmbrăcaţi ca
la oraş, rumeni la faţă, dar care trădau tot mişcări de foşti ţărani mergând
parcă ţepeni în noile lor haine de la oraş cu cravate cu nodurile strâmb făcute
cu mers şi mişcări bruşte de ţărani scoşi de la sapă şi puşi să plimbe mapa cu
acte, plini de importanţă şi stângăcie. Când se întâlneau câte doi trei din
acesti noi tovarăşi pe stradă, se strigau şi vorbeau cu glas tare îşi strângeau
mâinile nefiresc de ostentativ, gesticulau cu gesturi largi, dorind să atragă
atenţia celor din jur, să vadă eventualii lor cunoscuţi sau vecini ce mari
ajunseseră ei acum sub conducerea partidului, ce domni ieşiseră din foştii ţărani.
Mulţi din ei, cu feţele nebărbierite, cu părul nepieptănat şi netuns, cu
hainele de oraş fie prea mari, fie prea mici, faţă de corpurile lor, mulţi purtând
costume şi teneşi în picioare. Era trecut de ora douăsprezece, aproape de unu şi
noi copiii, cu sticlele de suc în mînă, căscam ochii pe la diverse magazine de
pe strada principală ce avea case domneşti, cu parter şi etaj, cu curţi mici
dar pline de flori la geamurile din faţă iar pe partea cealaltă a străzi apăruseră
magazine şi tot felul de bufete şi un restaurant unde ţăranii beau bere şi ţuică
de mat care era rău mirositoare şi care le lua minţile de tare ce era mulţi
spunând că era făcută cu sodă caustică să-i dea tărie. Mulţi din ei beau triple
sec sau mastică, cu cinzeaca sau suta de grame, alţii beau vin sau vermut sau
coniac. În capul străzii ceva mai sus către biserica care se văzuse de pe deal
se afla Sfatul Popular al oraşului Horezu, într-o casă boierească cu parter înalt
şi cu etaj, tot înalt, cu o prispă cu arcade largi, cu geamuri înalte şi mari,
văruită toată în alb strălucitor. Deasupra arcadelor se afla o pancartă lată,
cam de 70 cm, şi lungă cât ţinea prispa, pe care scria cu litere albe de o şchioapă
pe fond albastru : "Sfatul Popular al Oraşului Horezu". Scara, care
urca la etaj, era în lateralul clădirii şi era din ciment cu o balustradă de
fier care se lustruise de atâtea frecături de mâini, ale celor ce urcaseră
aceste trepte. Pe treptele sfatului Popular se perindau tot felul de ţărani,
ungureni şi câţiva orăşeni, fiecare cu diverse probleme. Mulţi dintre ei erau
din comunele din apropriere care cărau cu ei diverse bagaje cu lucruri cumpărate
cu această ocazie şi intrau în cancelariile sfatului popular, mulţi din ei descălţîndu-se,
lasându-şi opincile sau papucii de cauciuc la intrarea în cancelarie, ca apoi
urgent să fie scoşi din birouri, cum se numeau acum, cu comunişti, aceste
cancelarii, mai mult împinşi cu forţa în afară şi obligaţi de funcţionari să se
încalţe urgent, că acum nu mai era ca pe timpul boierilor, când trebuiau să se
descalţe, că acum comuniştii respectau pe bieţii tărani şi că îi tratau ca pe
oameni şi că de acum înainte ţăranii nu mai trebuiau să se descalţe când intrau
în birourile sfatului popular, şi mai mult obligaţi să se încalţe, ţăranii nu înţelegeau
de ce nu erau lăsaţi să se descalţe la intrare fiind singura lor formă de a-şi
arăta respectul pentru “foncţionarii” sfatului. Mulţi dintre ei veneau la oraş
pe jos că nu aveau bani de rată şi desculţi, deoarece erau săraci şi nu aveau
bani nici pentru o pereche de papuci din cauciuc, şi se prezentau la biroul
sfatului popular, aşa desculţi, şi de multe ori “foncţionarul” îl scotea pe ţăran
până la uşă tot vorbindu-i ţăranului despre respectul pentru om că acum nu
trebuie să se mai descalţe, ca pă timpul boierilor, la uşile acestora, iar ţăranul
mirat, neştiind ce vrea de fapt "foncţioanrul", se pomenea uşor împins
până la uşa biroului şi când funcţionarul vedea că ţăranul nu avea de fapt nici
o pereche de opinci, înghiţea în sec şi-l invita din nou în birou, schimbând
repede vorba la problemele ce-l supărau pe ţăran. Pe peluza din faţa sfatului
popular mărginită de un strat de flori înalte, udate şi proaspăt săpate, se
afla un panou mare, din tablă, susţinut pe lateral de două ţevi, pe care scria
cu litere mari, albe, pe fond albastru,”Trăiască Republica Populară Romînă în
frunte cu Partidul Comunist Romîn”. “Trăiască lupta pentru pace”. Ceva mai sus,
pe strada principală, se afla şi şcoala din Horezu, de curând transformată în
liceu, care era înconjurată de o grădină cu pomi fructiferi, pruni şi meri, văruiţi
cu var alb ca şi şcoala dată cu var cam un metru de la sol. La intrarea în şcoală
se afla un panou asemănător cu cel de la sfatul popular cu chipul lui Vladimir
Ilici Lenin şi sub chipul luminos viu colorat scria mare “Învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi!
V.I.Lenin” iar dedesubt “Lumina vine de la Moscova” şi mai dedesubt “Trăiască
prietenia dintre Poprul Romîn şi Poporul Sovietic”. În linie cu tribunalul Oraşului
Horezu, pe frontispiciul căruia se afla lucrată în ipsos zeiţa dreptăţii, legată
la ochi şi cu balanţa ridicată în mâna stângă, se afla o clădire mică pe care
scria “Bancă”. Alături de ea se afla o altă clădire formată din mai multe
camere la parter cam şubrezite şi la poarta căreia scria sus, pe o plancartă, “Cooperativa
Meşteşugărească a raionului Horezu”. Vizavi de aceste clădiri se ridica impunător
clădirea cu parter şi două etaje a spitalului raional al oraşului Horezu iar
sus la intrarea în spital scria cu litere mari de o şchioapă “Spital Raional
oraşul Horezu”. În faţa spitalului se afla o zonă verde cultivată cu flori, viu
colorate şi bine întreţinute, iar de la drum la intrarea impunătoare era o alee
cu pietriş. De o parte şi de alta a aleii se aflau două panouri mari. Pe cel
din dreapta scria mare “Prin grija Partidului Comunist Romîn oameni de la oraşe
şi sate beneficiază de asistenţă medicală gratuită. Trăiască şi înflorească
Partidul Comunist, Partidul Clasei Muncitoare”. Pe panoul din stînga se afla
chipul unei muncitoare legată la cap cu un batic albastru, cu mîna stângă
suflecată până la cot, iar alături o femeie în halat alb care, cu o siringă
groasă cât braţul femei, îi recolta sânge. Iar dedesubt scria “Fiecare picătură
de sânge donată va salva vieţile tovarăşilor voştri”. La ferestrele de la
etajul unu ale spitalului se aflau mai multe capete de ţărani, tunsi la zero,
aplecate în afară cu feţele slăbite şi ne rase care vorbeau cu rudele ce se
aflau pe alee sau pe trotuarul din faţa spitalului fiindcă la acea oră şi în
acea zi nu era zi de vizită. În oraşul Horezu forfota mare era numai în timpul
dimineţii când toţi funcţionari de pe la toate instituţiile de stat îşi făceau
cumpărăturile şi-şi rezolvau propriile probleme, în acelaşi timp cu sarcinile
de serviciu, iar aproape de ora unu, a prânzului, toate activităţile cam încetau,
majoritatea, părăsind serviciile, rămânând în instituţie numai doi, trei mici
funcţionari, uneori numai portarul sau omul de serviciu care şi aceştia, după
ce plecau şefii cei mari, cam la o oră plecau şi ei pe la casele lor. Rare ori
se întâmpla ca toţi funcţionarii mari, cu şefi lor, să rămână peste ora prânzului
dar asta când şefii de la Vîlcea anunţau vreo inspecţie. Noi copiii şi cu mama ne-am plimbat pe strada principală
şi pe încă pe vreo două străzi centrale din apropriere ştiind că rata stătea
mai mult timp în oraş şi nu după mult timp, cam zece minute, cât a durat
plimbarea noastră scurtă, ne-am înapoiat la staţia auto, unde şoferul făcea
ultimile pregătiri şi verificări ale motorului şi roţilor. Noi am văzut că
bagajele noastre erau în ordine şi noi copiii ne-am aşezat pe scaunele noastre
iar mama a mai rămas puţin jos să discute cu un om din satul Cireşu care aştepta
şi el rata de Lăpuşata care să-l ducă în sat dar care nu venise încă iar mama îi
dădea nişte instrucţiuni privitoare la ceeace avea acest om să rezolve în legătură
cu lucratul pământului cu copăitul şi prăşitul porumbilor de la locul numit
Cerna iar acest om răspundea scurt şi cu respect în glas “Da cucoană”, “Ştiu cucoană”, “Am înţeles cucoană”. În sfârşit şoferul
anunţă plecarea ratei şi toţi călătorii se buluciră la intrarea în rată, mulţi
din ei noi, care doreau să mergă în diverse comune din aproprierea oraşului
Horezu şi chiar câţiva în comuna Mateeşti şi chiar la Berbeşti unde locuia sora
lui mama, tanti Lena. Mama a apucat şi ea un loc singură cu bagajele strânse pe
lângă ea şi privea la noi cu dragoste şi mândrie că avea o fată frumoasă în
clasa a patra şi doi băieţi chipeşi, trecuţi în clasa a doua primară. Afară
soarele ardea pământul şi sufla un vânt cald, dogoritor. Maşina pornise cu
viteză şi mergea cu atenţie printre căruţele sătenilor veniţi cu marfă la oraş
care acum se retrăgeau către casele lor în căruţele trase de cai. După câteva
sute de metri părăsirăm oraşul şi ultima clădire era cea a abatorului de la
IRIC mai multe case lungi sub formă de hală acoperite cu ţiglă roşie care avea
o curte largă unde stăteau mai multe zeci de vaci şi boi care îşi asteptau rândul
la tăiere. Cum ne-am apropriat, un miros de mortăcină a pătruns în maşină,
stricând şi puţinul aer care mai era. Apoi maşina a luat pieptiş un deal abrupt
cu viteză scăzută cu motorul în trepidaţi atât de ascuţite încât începuse să ne
gâdile în urechi iar zgomotul ne făcea vocea tremurătoare ca un zumzet de albină.
În maşină oameni la început mai timizi dar apoi din ce în ce mai vorbăreţi începură
tot felul de glume unii pe socoteala altora iar la un moment dat o femeie tânără,
dată cu roşu în obraji, la rugăminţile mai multor săteni, care o cunoşteau, a început
să cânte doine şi cântece olteneşti. Stătea cu un scaun mai în faţa mea şi un ţăran,
mai cu bun simţ, care părea să o cunoască îi oferise scaunul, de cum urcase, în
oraşul Horezu. Glasul plăcut melodios, ca o curgere de izvor, cu vorbele frumos
meşteşugite, cu adânc iz de jale şi deznădejde adâncă, cu triluri de
privighetoare tristă, cu o voce caldă şi plăcută, cu o intonaţie largă şi
cuprinzătoare în care simţeai mirosul fânului proaspăt cosit, vântul răcoritor
al pădurii, apa rece de izvor, într-o amiază dogoritoare, făcea ca dragostea
simplă şi ne împlinită a unui copil ce eram, ce începuse să simtă sufletul
fetelor dragi, să viseze la întinderea aripilor peste ţara de bazm a unei lumi
atât de simplu povestite de cântec şi trăită aidoma de sufletul meu neîntinat, şi
care îmi vrăjise inima şi-mi mângâiase auzul, iar gândul zbura spre zările
necuprinse ale unei fericiri înţelese numai de mine. Cât de aproape era Dumnezu
de noi! Pentru mine în acele momente, Dumnezeu era chiar acea femeie simplă, cu
glas de aur şi cântece minunate. Era îmbrăcată cu şoarţe negre care în razele
soarelui sclipeau în mii de culori de la mărgelele colorate cusute în formă de
flori, o cămaşe cusută cu aţe viu colorate, cu paiete galbene şi rosii, cu mărgele
albastre şi verzi în formă de trandafiri şi bujori de o frumuseţe rară. Frumuseţea
femei cu părul negru, ca pana corbului, cu fata-i alba, ca laptele, cu ochii ca
două albăstrele în razele soarelui, cu
veşmintele de zână, cu cântecul ce-ţi răscolea întreg sufletul, crease în
acea maşină o mică gură de rai. Au urmat multe cântece cu vorbe şi înţelesuri
atât de simple încât inimile oamenilor vibrau de atâta sensibilitate şi
armonie. Cântau cu această femei munţi cu crestele albe şi brumării, cântau
dealurile dimprejur cu pădurile dese şi răcoroase, cântau pajiştile arse de
soare, cântau livezile de pomi, râurile repezi şi limpezi ca cristalul, cântau
păsările cerului, cântau toate despre dragostea neîmplinită a îndrăgostiţilor.
Mulţi ani mai tărziu când deja devenisem un tânăr trecut de adolescenţă aveam să
înţeleg că acea femeie ce făcuse să-mi vibreze sufletul şi inima, de atâta
dragoste şi duioşie, cu cântul ei de privighetoare, în acea maşină veche şi
uzată, nu era alta decât Maria Lătăreţu, pe care aveam să o ascult, ulterior,
la difuzor, apoi la radio şi apoi pe discuri şi nu mă mai săturam să tot beau
din izvorul fără de margini ale unui glas ce va dăinui în sufletele oamenilor
peste veacuri. În acea oră petrecută în
maşina prăfuită şi hurducăitoare l-am întâlnit pe Dumnezeu în toată măreţia sa
de simplitate şi de adevăr. A fost poate una din puţinele ore de aur ale
existenţei mele pe care am trăit-o, vibrând întru Dumnezeu, cu sufletul şi
inima mea de copil. De multe ori mult mai tărziu mi-am propus să o vizitez pe
această femeie minunată a cântecului popular românesc dar de fiecare dată, viaţa
tumultoasă pe care am dus-o m-a împiedicat să ajung până la dânsa să-i mulţumesc
personal pentru oceanele de dragoste pe care le-a revărsat în sufletul meu iar într-un
târziu, când cu tristeţe şi regret, am aflat că se stinsese una din
privighetorile româniei era prea târziu pentru gândul nobil pe care mi-l
propusesem şi n-aveam să-mi iert niciodată că nu-l dusesem la bun sfârşit. Maşina
trecea acum prin comuna Măldăreşti, lăsând în urma sa nori cenuşi de praf, săltând
din piatră în piatră şi din groapă în groapă, plină cu căldura ca de cuptor ce
se strânsese înăuntru cu mirosurile de transpiratie şi benzină ca şi danfurile
de băutură din nasurile ţăranilor care îşi luaseră porţia de băutură înainte de
urcarea în rată. Şi cu toate acestea, nimic nu mai simţeam de când Maria Lătăreţu
cânta, cu suflet şi patimă, viaţa şi drasgostea omului simplu de la ţară, plină
de atâtea sensuri, ale omeniei şi bunului simţ, şi de o înţelepciune a unei
suferinţe îndelungate. Şoferul un om cu patima cântecului se prinsese în jocul
femei care cânta şi cânta şi el mai mult cu sufletul şi cu gândul ne vrând să
tulbure cu glasul său trilul de privighetoare al Marie Lătăreţu şi conducea maşina
de parcă zburam cu ea. Discuţiile între oameni încetaseră şi toţi ascultau cu
sufletul la gură cântecele olteneşti care le mergeau direct la suflet şi câţiva
îngânau şi ei în surdină înpreună cu femeia minunată ce parcă Dumnezeu o
adusese în maşina noastră. Când am ajuns la Slătioara şuşeaua se bifurca în două
direcţi. Mama ne-a făcut semn şi ne-a arătat la noi copiii că pe drumul ce
cobora în jos, în stânga, ajungeam la Cireşu, satul unde se născuse tata şi
unde aveam o casă mare, ca o vilă, dar că acum mergeam direct la bunica şi
mergeam pe altă şuşea în comuna Mateeşti. La această rascruce rata a oprit, uşa
s-a deschis, şi câţiva călători au coborât fără să mai urce nimeni şi mi-a fost
frică puţin ca să nu fi coborât această
minunată femeie. În staţie oamenii s-au mai aşezat pe locurile rămase libere
iar Maria Lătăreţu s-a oprit din cânt. Un tânăr înalt şi vânjos s-a urcat
repede pe maşină şi a coborât jos câteva bagaje iar mama l-a rugat să ne dea şi
nouă două bagaje jos pe care le-a băgat pe intervalul dintre scaune acum când
maşina se mai golise de bagaje şi călători. Soarele ajunsese la conacul de
amiază iar pe şuşea oameni începuseră să iese cu animalele la păscut. În scurta
pauză pe care Maria Lătăreţu o făcuse la oprirea în staţie, oamenii începuseră
din nou să vorbească tare, cu vorbele lor pline de ironie, unii faţă de alţii,
cu vorbe blânde şi dulci dar cu un respect pentru aproapele său. După ce şi
ultimul om, un ţăran grăsun şi roşu la faţă, şi-a coborât bagajele, un ţăran
mic şi îndesat, din spate, cu ochii în fundul capului, îmbrăcat ca de sărbătoare,
cu opinci şi cu ciorapi de lână în picioare, un cunoscut de-al celui care coborâse
şi care mergea mai departe, îi strigă din fundul maşini : “Bă nea Gheorghe stai
o ţâră că uitaşi un bagaj”. Ţăranul se auzi strigat şi din uşe strigă la cel care-i
vorbise : “Ce zisăşi mă Dorică ?”, “Bă, nea Gheorghe, zisăi că uitaşi să-ţi iei
năravul cu matale” strigă mai tare Dorică, să-l audă cei din maşină ca şi nea
Gheorghe, care avea un rânjet până la urechi şi un nas roşu de atâta băutură. Când
nea Gheorghe înţelese despre ce este vorba îi pieri rânjetul şi zise “Bă, ţi
l-am lăsat ţie să-l duci acasă să vă procopsiţi cu el” şi apoi coborâ din rată închizând
uşa cu putere. Iar altul din maşină completă şi el “Bă Dorică dacă nu-ţi ajunge
îţi mai dau şi eu unu şi fără bani. Ţi-l dau gratis bă”. Iar Dorică roşu de
necaz “Ba să îl dai lui mumăta că ea ţi l-a dat”. Maşina porni din nou şi curând
trecu peste un pod de lemn care hodorogi ca un butoi gol când maşina grea trecu
peste el iar în razele soarelui apa râului Cerna arunca sclipiri de pe pietrele
albe ale prundului. În maşină la rugăminţile oamenilor Maria Lătăreţu începu să
cânte din nou şi acum auzeam pentru prima oară cântece ca “Oltule, Olteţule”,
“Radu mami Radule”, “Bistriţă apă zglobie” şi multe alte cântece ce-mi răscolise
sufletul. Maşina urca dealuri şi văi, trecea pe lângă case de gospodari şi doar
motorul ce duduia sacadat îngâna vocea plăcută a cântăreţei. Nu după mult timp
să fi trecut ca o jumătate de oră ne-am apropriat de comuna Milostea unde şuşeaua
se bifurca din nou în două şi unde neântrecuta cântăreaţă de cântece populare
se pregătea să coboare. Ajunsă în statie maşina opri uşor şi şoferul cu cămaşa
transpirată în spate aruncând şapca de şofer de rată pe roata volanului se
ridică repede de pe locul lui şi apucă de valiza frumoasă ca de orăşan a Mariei
Lătăreţu o săltă ca pe un fulg deschise uşa repede şi cu gesturi ce trădau
respectul şi admiraţia o ajută să coboare pe cea ce ne bucurase inimile cu
vorbele înţelepte şi melodiile duioase ale cântului popular mai bine de o oră.
Femeia mulţumi simplu şoferului ce o ajutase să coboare şi după ce puse valiza în
marginea şuşelii nu se putu stăpâni şi se repezii şi, cu gesturi stângace îi
apucă mâna dreaptă cu ambele sale mâini şi roşu tot de emoţie se aplecă până la
mâna ei i-o sărută cu respect şi mulţumind pentru cântecele cu care ne desfătase
în această călătorie se urcă în maşină şi schimbând viteza plecarăm mai departe
lăsând-o pe Maria Lătăreţu în marginea drumului să aştepete maşina de Gorj. După
plecarea maşinii toţi tăranii nu mai conteneau cu vorbe de admiraţie şi laudă
la adresa acestei femei dar eu nu mai eram atent la ce se vorbea ci visam mai
departe cu ochii deschişi. Maşina aluneca la vale printre dealurile cu fâneţe şi
livezi de pomi şi locuri semănate cu porumbi. Soarele atârna pe dealurile de la
apus aruncând asupra pământului valuri de căldură. Maşina trecea pe lângă case
vechi ţărăneşti cu prispe cu fânării cu şoproane şi pătule. Casele erau pusti căci
oamenii erau la muncă pe dealuri. Pe alocurea şuşeaua se intersecta cu râul Tărâia
peste care trecea pe poduri de lemn vechi şi şubrezite. Pe şuşea rata mai întâlnea
din când în când câte o căruţă trasă de boi. Am juns în centrul comunei
Milostea unde se afla sfatul popular, miliţia, şcoala, dispensarul şi magazinul
sătesc mixt care acum era închis. Nu se
vedea nici ţipenie de funcţionari şi toate căzuseră într-o tăcere adâncă păzită
de nucii înalţi de un verde crud din apropriere şi de soarele care ardea totul.
Toate clădirile erau văruite proaspăt şi acoperite cu ţigle roşii. Pe clădirile
oficiale erau agăţate sus sub streaşină diverse pancarte ce aminteau destinaţia
clădiri “Sfatul popular al com. Milostea”,”Miliţia” etc. iar în faţa acestor clădiri
se ridicau impunătoare panouri cu diverse lozinci “Trăiască R.P.R. în frunte cu
Partidul Muncitoresc Romîn”, “Muncitori şi ţarani luptaţi pentru demascarea
dujmanilor poporului “. Aici rata a oprit câteva secunde şi în praful ce se
ridicase în urma şi în jurul maşinii câţiva
ţărani au cobort bucuroşi cu poftă de vorbă şi puşi pe glume ducând către
casele lor trăiştile cu diversele mărfuri pe care le cumpăraseră de la Horezu.
Din staţia de rată au mai urcat doi săteni care mergeau până la şcoala din
Turceşti unde urma să coborâm şi noi. Uşa maşinii a fost închisă şi cei doi au înaintat
pe culoarul ceva mai liber aşezându-se pe locurile rămase libere. Mama l-a
cunoscut pe unul din ei care locuia chiar în Irişte lângă bătrâna şi au intrat în
vorbă despre diverse probleme legate de agricultură. Ne-a arătat şi pe noi
copiii spunându-i că ne-a adus la Miţa din Irişte, bunica, Bătrâna, să petrecem
vacanţa de vară la dânsa iar ţăranu ne-a mângiat pe capetele noastre tunse cu
breton cu o mână aspră plină de crăpături de la diversele munci agricole cu un
zâmbet larg pe faţa sa arsă de soare rasă proaspăt cu mici tăieturi de brici pe
alocuri. “A, Ion şi Gheorghe”se miră dânsul şi ne mângâie cu mâna aspră schimbându-ne
numele “Nu, el e Ion, cel brunet” zise mama. “A uite la Gheorghe e nea Ghiorghiţă
întreg. Iar Ion ăsta e bucată ruptă din mata cucoană” se minună ţăranu cu faţa
lăbărţată de un zâmbet cald. Mama zâmbi şi ea cu plăcere şi mândrie. Pe ţăran
am aflat că îl chema Lie şi locuia lângă biserica din Irişte ceva mai jos de
casa Bătrânii lângă pârâul care venea de pe Valea Câinelui. Rata ajunsese deja în
staţia comunei Mateeşti şi opri în faţa şcoli o clădire veche lungă ca un grajd
cu o uşă mare şi cam hodorogită şi cu ferestre zăbrelite cu drugi de fier. Alături
se afla sfatul popular iar peste drum în fundul unei livezi de pruni şi meri se
afla poşta iar alături magazinul mixt cu un bufet cu o săliţă unde se aflau câteva
mese şi scaune din lemn. Praful ridicat de maşină fu luat de o adiere de vânt şi
dus în livada de pomi din faţa poştei. Coborâră mai mulţi ţărani cu bagaje
multe. O ţărancă puse o desagă plină cu diverse pachete pe creştetul capului luă
alte două pachete în câte o mână şi plecă repede după grupul de ţărani care
plecaseră pe uliţa ce urca la deal pe lângă sfatul popular. M-am uitat cu atenţie
şi mă miram cum stătea acea desagă pe creştetul capului într-o poziţie de
echilibru perfectă fără să cadă jos. Şi încă femeia mergea cu oarecare viteză să-i
ajungă pe ceilalţi din urmă. Era trecut ceva de amiaza cea mare şi casele din
jur păreau adormite într-un soare dogoritor. Nimic nu se mişca, totul era încremenit.
În zarea încinsă se profilau tremurânde pe dealurile din depărtare toate noanţele
de verde iar pe acestea se prelingeau turme de oi şi cirezi de vaci şi boi păzite
de copii ce se jucau împreună. În atmosfera încinsă zumzăiau continu şi uniform
mii de bondari de muşte, albine, viespi şi tăuni. Deabia aşteptam ca a doua zi
când ajungeam la Bătrâna să plecăm cu oile la păscut cu toţi copiii satului. Uşa
maşinii se închise cu putere şi şoferul după ce pusese încă o dată apă în
radiator porni motorul şi plecă din staţie ridicând nori mari de praf în urma
maşinii. Mama ajutată de nea Lie începuse să tragă bagajele către uşa maşinii şi
ne-a făcut şi nouă semn iar noi copiii cu bagajele pe care le aveam fiecare
ne-am tras către uşă pregătiţi de coborâre cu bucurie în suflet şi nerăbdare de
a părăsi maşina-iad în care călătorisem. Deja începuserăm să recunoaştem
locurile cu dealurile şi casele pe lângă care treceam. La un moment dat după un
deal mic pe lângă care trecuserăm pe partea stângă a drumului a apărut în toată
măreţia sa undeva în înaltul zării în depărtare dealul Copăcişului în mijocul câruia
se vedea de la mare depărtare o pată galbenă de forma unui u întors cu gura în
jos râpa Copăcişului iar la baza acestei râpe pe un deal mic ştiam şi simţeam că
există casa cea mai dragă din lume casa Bătrânii. Pe geamul murdar de praf al
maşinii se vedeau în faţă şcoala din satul Turceşti pe stânga străjuită de un
brad vechi şi înalt iar în dreapta peste şuşea se afla cooperativa sătească şi încă
câteva clădiri ceva mai înalte ale Mat-ului cu un coş de fum înalt ce se înfigea
în cer unde duceau oamenii fructele vara. Pe lângă şcoala veche acoperită cu ţiglă
şi văruită cu var alb de-ţi lua ochii
urca o uliţă către Mea şi Valea Podului. De la şcoală şi de la magazinul mixt sătesc
şuşeaua cobora puţin la vale şi preţ cam de vreo jumătate de kilometru mergea către
Berbeşti, treceam pe lângă case vechi de ţărani mai înstăriţi şi pe lângă casa
lui Vicenţiu şi Veronicăi şi aici şuşeau o cotigea puţin către dreapta şi cam
la cincizeci de metrii trecea peste râul Tărâia pe un pod de lemn şubrezit. La această
cotitură se desprindea din şuşea un drum de ţară prăfuit şi plin de pietre şi
de bolovani care ducea către satul Turceşti cătunul Iriştea. Rata nu a oprit în
faţa şcolii, cum era staţia stabilită şi cum nu cobora nimeni la şcoală mama cu
nea Lie l-a rugat pe şofer să oprească la celălalt drum ce ducea către Irişte
şi Copăcişi. Şoferul care o plăcea pe mama a făcut cu ochiul zâmbind semn că era bucuros să o
servească iar când a ajuns la locul indicat a pus o frână puternică ridicând
nori de praf în jur iar nea Lie deschise uşa şi coborî primul apoi o ajută pe
mama să coboare bagajele mari şi apoi coborârăm şi noi copiii ajutaţi de nea
Lie cel cu zâmbetul lipit pe faţă şi după ce mama mulţumii şoferului iar nea
Lie trânti uşa maşinii la care şoferul strigă făcându-se supărat “Ho mă că
hurui maşina şi te pui s-o plăteşti” maşina se urni din loc plecând în viteză
la vale către satul Berbeşti unde ştiam că se află tanti Lena sora mamii. ”Ho să-i
zici lu măta bă” zise înciudat nea Lie când şoferul nu-l mai putea auzi. Mama
ajutată de nea Lie care îi luase două mari bagaje se urnise din loc cu noi
copii în faţă care mergeam cu picioarele amorţite de atâta stat în rată dar cu
mare bucurie bucurându-ne cu fiecare clipă cu care ne apropriam de casa
Bunicii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu