GURU BARBU SIMION-CAP7CARTEA PĂSĂRILOR MELE-CAP.7

                          
            

Stima]i rom=ni din ]ar\ [i din diaspora !

Cu deosebit\ stim\ [i cu sufletul ;nc\rcat de o mare remu[care prin faptul c\ am ajuns ;n situa]ia de a cere ajutor la rom=ni care au avut noroc ;n via]\ [i au putut agonisi ceva bun\stare [i care vor avea bun\ voin]\ de a ajuta prin sponsorizare un ne=nsemnat poet, romancier, scenarist, pamfletar [i altele ca pe viitor s\ am minima posibilitate de a mai scrie pe blog diverse, actualmente nemai av=nd bani de a pl\ti abonamentul la cablu [i la internet, ba de multe ori neav=nd bani nici pentru o p=ine. Actualmente fata mea care de 11 ani a fost ;mboln\vit\ de contele incapuciato, care actualmente este diavolul pe p\m=nt, [i care dup\ o colaborare de peste 10 ani, mi-am dat seama c\ este [eful diavolilor pe Terra, trimis special la Bucure[ti, Rom=nia, unde foarte cur=nd va avea loc cea mai mare b\t\lie ;n astral [i paranormal, pentru refacerea Gr\dinii Maicii Domnului. Acest diavol homosexual c=nd am rupt leg\tura cu el mi-a ;mboln\vit fata transfer=nd ;n spiritul [i trupul ei mai mul]i diavoli foarte periculo[i, de atunci ;n casa noastr\ nu mai exist\ pace [i lini[te, [i lipsa acut\ de bani nu ne permite s\ pl\tim exorcizarea la preo]ii care se pricep s\ fac\ asemenea slujbe. :n consecin]\ cine are bun\voin]\ de a m\ sponsoriza de a mai putea s\ public ;n viitor diverse scrieri, v\ rog s\ trimite]i ajutorul DVS ;n contul> BARBU SIMION, CONT IBAN> RO04CARP041900804251RO01 deschis la CARP  BUCURE{TI  ALBA  IULIA, sau ON  LINE la OFICIUL PO{TAL 4, PE NUMELE BARBU SIMION dar anun]=ndu-m\ prin telefon >0727719196 c\ mi s-a trimis o sum\ de lei la po[ta 4. V\ mul]umesc anticipat iar pentru cei ce au voin]a de a m\ ajuta voi scrie diverse poezi sau altele [i voi putea s\ dau anumite sfaturi ;n diverse probleme legate de familie, societate, [coal\, s\n\tate, etc [i voi face diverse rug\ciuni, mantre [i yantre pentru a aduce ;n familiile DVS bog\]ie [i fericire [i multe alte practici benefice la momentul solicit\rii. Cu stim\ [i respect ! Dumnezeu s\ v\ bine cuv=nteze ! GURU BARBU SIMION.

 CARTEA PĂSĂRILOR MELE

                   ROMAN AUTOBIOGRAFIC

                                      Cap. 7

Era trecut de două noaptea şi pe peron era linişte şi cele câteva persoane care coborâseră în gară dispăruseră în oraş iar altele intraseră în sala de aşteptare de la clasa a doua căci la clasa întâi nu intra oricine. Noi hotărâserăm să rămânem afară pe peron până dimineaţa căci era mai mult aer proaspăt şi plăcut. Câţiva impegaţi şi angajaţi ai căii ferate lucrau la nişte vagoane mult mai departe de gară într-un triaj dar nu se auzeau nici un fel de zgomot. Totul era în jur încremenit tăcut şi rece. Rar din când în când se mai auzea câte un pufăit de locomotivă sau câte un şuerat undeva departe în noapte sau câte un câine ce lătra în noapte la luna de pe cer care nu apăruse încă sau câte un glas de cucuvaie şi atunci gândeam că acestea aduc ghinion. Mama ne mai dăduse pe noi nişte hăinuţe nu prea groase dar care ne ţinea mai bine de cald şi uşor ne-am obişnuit cu răcoarea nopţii şi cu întunericul, începând să desluşim mai bine împrejurimile gării. Se vedeau liniile lucioase în bătaia celor câteva becuri ale gării se vedea în depărtare podul peste care trecusem mai devreme şi acum îmi părea ca un animal adormit. Noi băieţii neastâmpăraţi ne foiam de ici colo prin gară pe toate uşile pe la toate clădirile şi vedeam ce s-a mai schimbat de anul trecut prin gară, ce mai era nou. Am iesit şi din gară şi am nimerit în strada gării unde nu era nimeni, strada pustie iar vizavi peste drum casele oraşelor de provincie ce aveau un farmec aparte cu un uşor iz burghez pe care puterea comunistă nu apucase încă să-l distrugă, erau acum coborâte în noapte şi în linişte. Ici colo de prin curţi începuseră să cânte cocoşi. Era momentul când diavolii speriaţi de moarte fugeau ca şi curcile de ploaie în fundul pământului de frică să nu-i prindă îngerii care căpătau putere la cântatul cocoşilor, îmi spusese bunica odată când stăteam în serile de vară pe patul de pe prispă aşteptând să ne fure somnul. Din când în când mai lătra câte un câine şi ecoul lui se izbea în bezna nopţii. Ni s-a făcut sete şi ne-am dus la cişmeaua de pe peron care curgea într-una pe mai multe ţevi de fier dar care avea o apă proaspătă şi rece de-ţi îngheţau dinţii venită din fundul pământului şi nu ca la Bucureşti venită pe ţeava de plumb, coclită şi caldă. Ne-am uitat de a nu ştiu a câta oară la ceasul de pe peron mare cât roata de car care acum arăta ora patru şi zece minute şi ne făceam socoteala câte ore mai rămăseseră până la plecarea ratei către Horezu şi apoi către Turceşti. Rata pleca la ora opt dimineaţa de undeva din centrul oraşului de pe malul râului Olteţ. Între timp mama şi cu sora noastră Silvia trăseseră bagajele lângă o bancă masivă din lemn cu braţe groase forjate din fier pe care se întinseseră şi se acoperiseră cu haine lungi de ploaie. Fratele meu s-a dus la mama iar eu am intrat în gară. Pe jos podeaua era cimentuită iar în sala mare unde se aflau casele de bilete cu gemuri cu gratii în centrul sălii se afla desenată în ciment cu ciment de altă culoare, grena, o stea în cinci colţuri. în faţa caselor de bilete, la o depărtare cam cât să treacă un om, se aflau montate în ciment câte o bară groasă de fier pe care îmi plăcea să mă dau uţa prinzându-mă cu mîinile de ea. Opusă culoarului pe care venisem se afla o uşă masivă din fier care dădea tot în strada pe care fusesem mai înainte cu câteva minute. Am tras de uşă cu forţă şi am ieşit din nou în stradă. Nu departre de uşă am observat o trăsură masivă de culoare neagră cu un cal cu o pată albă în frunte. Când uşa s-a închis cu zgomot birjarul care dormea în trăsurta a tresărit s-a uitat o clipă cu atenţie la mine crezând că aş fi putut fi un eventual călător pe care putea sa-l ducă cu trăsura dar când a văzut că era doar un copil s-a întors pe partea cealaltă şi s-a culcat mai departe. Eu curios, am dat roată trăsurii uitându-mă cu atenţie mai mult la cal care când am fost suficient de aproapre de el şi tocmai când încercam să-l mângâi a întors brusc capul către mine şi cu gura căscată într-un rânjet cu dinţi puternici a dat cu iuţeală să mă muşte de mână. În ultima clipă am ferit mâna iar gura s-a închis cu dinţii clănţănind puternic la numai câţiva centimetri. In mişcarea bruscă de întoarcere a capului, calul a mişcat şi trasura din loc făcându-l pe birjar să tresară din somn care văzându-mă să strige nervos la mine care speriat şi de ţipătul birjarului am fugit repede către aleea care ducea pe peron ne mai intrând pe uşa pe care ieşisem mai înainte. Undeva către răsărit începuse încet să se lumineze. M-am apropiat de mama şi de sora mea care moţăiau pe bancă. Fratele meu era şi el aşezat pe bancă cu un bagaj mic pus sub cap dar nu  dormea. L-am luat şi ne-am dus repede în sala de aşteptare. Când am intrat ne-a izbit un puternic miros de aer închis ceva între lapte de mamă, picioare nespălate şi urină de oameni beţi care au făcut pe ei. Sala de aşteptare era o cameră de vreo cinci metri pe vreo opt, cu bănci de lemn pe care diverşi ţărani cu paporniţe şi tot felul de bagaje puse pe jos şi pe bănci dădeau un aspect de mizerie. Uni din ţărani se întinseseră pe cîte o bancă ocupând-o toată iar alţii se înghesuiau câte cinci şase pe una. Erau şi câţiva ungureni cu clopuri pe cap cu cojoace de oi pe ei rezemaţi în ciomege mari şi noduroase cu desagi puşi pe jos. Locuri nu mai erau pe bănci iar unii ţărani se întinseseră şi pe jos ca să doarmă. Într-un colţ se afla şi un câine pripăşit pe acolo care dormea lângă un om care se întinsese cu picioarele p-nă în burta animalului dar acesta dormea mai departe nepăsându-i de ţăran ca şi cum era ceva obişnuit. Mulţi din ei în liniştea care era acolo se auzeau sforăind cu gurile căscate cu feţele nerase cu cămăşi înegrite le gât şi cu ele atât de uzate încât se vedeau pe la mâneci zderenţuite. Deodată s-a auzit foarte aproape pe peron un şuierat puternic de locomotivă care-şi anunţa intrarea în gară şi repede am ieşit pe peron să vedem locomotiva cu roţile uriaşe. Un tren cu multe vagoane oprise în gară şi câţiva călători grăbiţi au coborât iar alţi au urcat şi după aproape un minut locomotiva a ţipat scurt şi încet s-a pus uşor în mişcare părăsind gara. Afară se luminase ceva mai mult şi acum se puteau distinge mai bine figurile oamenilor care începuseră să apară tot mai mulţi pe peron. Câteva magazine începuseră să-şi deschidă obloanele. Mama şi sora mea se treziseră şi ne făceau semne să ne ducem la bagaje. Ne-am dus şi acolo mama ne-a dat fiecăruia bagajele pe care trebuia fiecare să le transportăm şi ne-a spus că e timpul să mergem către autogară. Ceasul arăta cinci şi douăzeci şi până la ora opt când pleca rata trebuia să parcurgem ceva distanţă pe jos fiindcă mama nu avea bani să luăm o trăsură până la autogară. Am părăsit gara şi pe străzile înguste şi curate pe care ne deplasam am observat că deja localnicii se sculau şi umblau prin curţi, alţii ieşeau grăbiţi către servici, alţi cu sacoşe se duceau la piaţă iar alţii se întorceau deja de la piaţă cu sacoşele pline cu sticle de lapte, pâine, zarzavaturi. Din când în când ne opream să ne mai tragem sufletele şi admiram casele frumoase şi specifice zonei olteneşti în care ne aflam, cu oameni plăcuţi şi glumeţi, bine crescuţi, cu bune maniere. Soarele care răsărise împrăştia în jur căldură şi parfumurile din curţile frumoase şi pline de flori ale oltenilor îţi umpleau plămâmii de miresme încăntătoare. Se năştea în sufletele noastre dorul de meleagurile dragi ale Turceştilor şi ale dealului Copăcişi, dorul după Costică al Floarei, Ion al Netii, moaşa care ne moşise când ne născuserăm, Gheorghe al lui Burtică, Iulică, Dan al lui Nae Mânătorul, marele învăţător din comuna Mateeşti care se spune că îşi lăsase postul de ministru al învăţământului la Bucureşti şi la catedra de la Univeritatea din Bucureşti pentru a veni într-un sat uitat de Dumnezeu aducând şi aici învăţătura şi iluminarea atât de necesare copiilor de ţărani care dea lungul anilor deveniseră prin marile capitale ale lumii cărturarii ce duseseră faima Romaniei în lumea întreagă. Aveam cât de curând să ne întâlnim cu Dumitru, cu Maria şi cu Gheorghe, verii noştri, copiii sorii lui mama, Lena lui Vică din Berbeşti, fapt ce ne bucura nespus de mult. Aveam în sfârşit să o vedem din nou pe buna şi iubitoarea noastră Bătrână cum îi spuneam noi copiii, pe bunica noastră cea mai dragă, de fapt şi singura deoarece bunica din partea tatei se prăpădise chiar la naşterea lui tata în anul 1910. Oraşul Râmnicul Vâlcei al anului 1958 când noi copii însoţiţi de mama ne duceam spre satul Turceşti era un oraş de munte situat pe malul drept al Oltului, plin de olteni gălăgioşi şi slabi, cu haine ponosite şi veşnic nebărbieriţi, majoritatea din ei oacheşi sau mai bine zis negricioşi, mereu puşi pe glume şi cu un simţ al umorului dezvoltat fiind gata totdeauna de a se lua peste picior unii pe alţii dar mai ales autocritici într-un fel glumeţ cu ei înşişi făcând haz de necaz dându-şi cu mâna peste frunte de câte ori îşi dădeau seama că fuseseră păcăliţi sau cât de proşti fuseseră că nu observaseră mai devreme un anumit lucru sau scăpaseră vreo afacere bună tocmai din cauza lor. În rest oameni buni la suflet cu străinii şi răi şi duşmănoşi şi invidioşi cu vecinii şi rudele lor, gata puşi pe harţă din te miri ce. Oraşul era plin de ţărani veniţi dis de dimineaţă din comunele apropriate cu desagi plini de tot felul de produse agricole pe care le vindeau pe pieţele oraşului. La tot pasul întâlneam oameni în costume populare şi încălţaţi în opinci iar cei mai mulţi cu picioarele goale cărând tot felul de legume şi zarzavaturi, alţi cu lapte şi brânzeturi colindau dis de dimineaţă pe străzile abia deşteptate dintr-o noapte adormită, bătând în porţile orăşenilor la care aduceau ouă şi lapte şi zarzavaturi cărate cu copiliţa. Orăşeni şi mai ales bătrânele doamne îmbrăcate cu haine aduse de prin alte ţări, fiice şi soţii ale unei clase pe cale de dispariţie adică foştii moşieri şi boieri ai satelor ca şi clasele de mijolc ale unor oraşe burgheze persistau încă deşi puterea populară instalată de comunişti în toată ţara căutau pe orice cale de a distruge un mod de viaţa viabil şi plin de bun simţ si respect pentru omul nou cu noile precepte ale unui comunism inuman, lipsit de omenie şi înţelegere şi căutând să instaureze legea celui mai puternic a celui ce ştie că forţa brută poate înlocui pe moment omenia, inteligenţa şi bunul şimţ şi că oameni pot fi exploataţi, jefuiţi şi deposedaţi de bunurile lor chiar de ei, comuniştii, care invocau lupta contra asupririi, a jafului şi a hoţiei practicată de o clasă aşa zis burghezo-moşierească care prin propaganda comunistă se căuta să se asmută împotriva acesteia, masele de ţărani şi muncitori. Copil fiind totuşi am observat că de-a lungul anilor ce treceau şi eu creşteam tot mai mare şi înţelegeam tot mai bine ce se întâmplă în jurul meu, înţelegeam că uşor uşor se înlocuia un mod de viaţă liniştită, aşezată bătrâneşte pe o temelie de înţelepciune, de adevăr, de omenie, învăluită într-o vrajă de Dumnezeire, cu o viaţă plină de ură, de vrajbă între oameni, bazată pe hoţie şi înşelăciune, care erau consfinţite prin legea comunistă în care Bietul Dumnezeu ca şi morala familiei, fuseseră aruncate la haznaua istoriei, categorisite ca elemente dezumanizante pentru om cu care burghezo-moşierimea exploatase de-a lungul istoriei masele largi de oameni ai munci treziţi acum la realitate de puterea bolşevică şi comunistă care nu mai îngăduia acum aceste lucruri că exploatarea omului de către om dispăruse pentru totdeauna şi că toate fuseseră acum puse pe noi temeli şi numai oamenii inteligenţi descoperiseră că de fapt nimic nu se schimbase că exploatarea omului de către om acum se instalase cu adevărat dar dacă cineva ar fi îndrăznit să constate cu voce tare acest lucru ar fi murit în beciurile securităţi sau la canalul Dunării unde erau duşi aşa zişii duşmani ai poporului adică toată intelecualitatea şi tot ce avusese ţara noastră mai de preţ, valorile umane ale unei istorii pline de virtute şi umanism şi unde erau exterminaţi în cele mai crunte metode, inventate de noua ordine diavolească, comunismul, care se întindea pe zi ce trecea tot mai mult pe suprafaţa pământului. Cu cât înaintam spre centrul oraşului cu atât descopeream o lume a unui mic paradis binecuvântat de Dumenzeu unde domni cu pălări cum văzusem în filmele franţuzeşti şi americane la tata la Bucureşti se salutau cu strimă şi respect pe străzile pe care circulau acum tot felul de trăsuri şi căruţe de ţărani pline de produse,  cu maşini mici, cu camioane, cu cucoane cum văzusem în sat la noi pe cucoana Matilda venită din Germania, cochete şi pline de farmec, floarea unei epoci care curând avea să apună pentru totdeauna din oraşele noastre pline de farmec lasând locul mizeriei, corupţiei şi apariţiei unei vieţi noi, bazată pe minciună şi dujmănie. Atâta bucurie creştea în sufletul meu de copil cu fiecare pas pe care-l făceam pe străzile orşului Râmnicului, atâta soare îmi învăluia fiinţa plapândă dar întărită de un Dumnezeru al celor umili şi plini de inocenţă fiindcă în acele momente simţeam că toţi oameni din lume erau inocenţi şi plini de Dumnezeu încât parcă pluteam într-o beatitudine şi frumuseţe divină pe care nu o explicam ci doar o trăiam cu toată fiinţa şi sufletul meu. Fiecare ţăran pe lângă care treceam, fiecare domn pe care-l vedeam, fiecare doamnă pe care o priveam cu admiraţie simţeam că încă nu fuseseră pângăriţi şi pângarite de virusul distrugător al comunismului, al minciuni,  al hoţiei şi dujmăniei, că sufletele lor dăinuiau încă în darul divin al omeniei, al bunătăţii şi firescului. Privind casele frumos îngrijite cu o arhitectură ce se încadra armonios în peisajul străzilor fiecare casă având la intrarea în curte câte o frumoasă grădină plină cu florile cele mai frumoase pe care le văzusem până acum, că parcă era o întreagă întrecere între gospodarii acelor case ca să întreţină şi să crească care mai de care cele mai încântătoare flori, că acel oraş prin care treceam acum plin de admiraţie era un oraş al grădinilor de flori ca un mic paradis uitat de Dumnezeu, mi-am dat seama că mama mă striga şi eram aşteptat de fraţi la colţul străzii. Trezit pentru un moment din acel farmec am mărit pasul şi i-am ajuns pe ai mei dar cu o mică parere de rău că nu mă săturasem încă de admirat acel colţ plin de frumuseţe şi duioşie. Mai aveam puţin şi ajungeam în centrul oraşului unde se afla şi autogara iar nu după mult timp am ajuns la podul care trecea peste râul Olteţ iar ceva mai sus cam la cincizeci de metri se afla o clădire mică unde o grămadă de oameni aşteptau să se deschidă casa şi să apară ratele. La pod se întretăiau două şuşele mari una care trecea peste pod iar alta care mergea de-a lungul râului Olteţ. La această intersecţie se aflau mai multe clădiri administrative un fel de centru unde se îngrămădeau tot felul de case nu aşa de frumoase ca cele pe lângă care trecusem mai înainte dar care aveau farmecul lor totuşi prin forfota oltenilor pe aceste străzi pline de magazine de birouri de restaurante şi bodegi şi bufete în care uşor se instaura mizeria şi prostul gust fiindcă proprietarii fuseseră înlocuiţi cu lucrători comerciali care administrau aceste magazine devenite acum proprietatea statului iar mici proprietari de magazine, de fabrici, de ateliere dispăruseră şi fuseseră puşi, marea majoritate din ei prin puşcări sau prin azile de nebuni sau pur şi simplu muriseră de inimă rea când au văzut că munca lor de o viaţă dispăruse aşa deodată. Mama cu noi copiii am ajuns în sfârşit la autogară unde o mulţime de ţărani cu bagaje aşteptau să se deschidă casa de bilete. Se formase deja o coadă unde oltenii gălăgioşi şi puşi mereu pe glume strigau unii la alţii, se agitau se împingeau şi căutau cu tot dinadinsul să ajungă primii la casa de bilete. În curtea autăgării deja intraseră câteva maşini mari, ratele, care erau vechi şi prâfuite cu un motor ieşit în afară din care ieşeau aburi şi duduiau aşa tare că trebuia să zbieri ca să poţi auzii pe cineva din apropriere. O maşină avea o plăcuţă pe ea pusă în partea draptă a şoferului pe care scria" Rm. Vîlcea - Mariţa" pe altă maşină scria "Rm. Vâlcea - Cernişoara" apoi a întrat şi maşina cu plăcuţa "Rm.Vîlcea- Horezu". Maşina noastră, “Rm. Vâlcea-Gradiştea”, nu venise încă. Casa de bilete s-a deschis la ora şapte fix şi olteni şi orăşenii au năvălit înăuntru buluc unii peste alţii ne mai respectând rândul care se formase deja afară, se călcau în picioare, bătrânele ţipau, drăcuiau, ţăranii înjurau şi se certau unii cu alţii, transpiraţi cu desagi şi paporniţe trase după ei încurcând şi mai mult dezordinea formată din nou acum înăuntru şi nu ştiu cum mama săraca se pomenise printre primii la casa de bilete dusă mai mult pe sus de nişte ţărani care se împinseseră cu forţă şi o duseseră mai mult cu forţa în aproprierea casei de bilete. Noi copii stam cuminţi lîngă bagaje cu ochii în patru că ştiam că se furau bagaje prin gări de către ţigani care deja se foiau printre olteni cu ochii după “ciordit” adică să fure. Eu mă agitam mai mult pe lângă coadă aproape de mama că dacă ar fi avut nevoie de ceva să nu părăsească coada că nu mai putea intra la loc. Încăperea unde era ghişeul nu era ceva mai mare ca o cameră de locuit cu duşumele date cu motorină şi care miroseau de te înăbuşea. La ghişeu era o femeie tânără brunetă care ţipa la oameni să nu se mai împingă că sunt locuri pentru toţi în maşini dar adevărul era că erau mai mulţi călători decât locuri şi apucau bilete şi apoi locuri cei ce erau mai puternici şi puteau să ia bilete. În faţa ferestruici prin care femeia dădea bilete erau o pădure de braţe care ţineau în pomnii strânşi banii necesari pentru călătorie şi toţi deodată strigau localitatea comuna sau satul unde vroiau să ajungă. Femeia de la ghişeu apuca câte o mână din cele întinse iar cetăţeanul dădea drumul la bani strigând cu glas tare ca să fie auzit din marea gălăgie localitatea unde vroia să ajungă. Femeia îi tăia repede tichet şi îl dădea cetăţeanului care de cele mai multe ori striga că nu primise restul dar femeia de la ghişeu nici nu-l mai băga în seamă tăind mai departe tichete la alţi călători iar cei ce nu luaseră încă bilete strigau la cel ce solicita restul că dacă a fost prost de ce nu dăduse un ban de zece lei să fi pierdut mai mult, ce el nu ştia că aici la coada asta nu se mai dă rest că trebuia să vină cu bani gata pregătiţi exact pentru bilet, şi-l împingeau cu forţa afară din rând şi-i spuneau că să fie mulţumit că apucase bilet că alţi nu se ştie dacă apucau. Câteva ţărănci bătrâne cu mâinile arse de soare de la munca câmpului şi cu ele aşa de uscate încât credeam că la casa de bilete erau un fel de creci din copaci erau gata gata să leşine de atâta înghesuială. Când câte un cetăţean reuşea să ia bilet era o altă bătălie dată de acesta de a ieşi din rând fiindcă dacă ieşea trebuia să-l dea pe cel de pe margine la o parte şi acesta putea să piardă locul avantajos pe care îl avea faţă de ghişeu şi nu-i dădea voie acestuia să iasă din rând iar cetăţeanul cu biletul luat trebuia să împingă acum din răsputeri să iasă afară. O dată ieşit bietul sau biata de ea se închina cu ambele mîini şi-i multumea lui Iisus Cristos că scăpase din aşa urgie şi repede apoi se repezea la maşină să apuce să se urce în ea că de multe ori chiar dacă luai bilet totuşi puteai să nu te urci în maşină fiindcă fata de la ghişeu tăia bilete în prostie fără să ştie câţi intrau în maşină şi fără să ţină o anume socoteală. N-a trecut mult timp şi mama încet se apropriase tot mai mult de ghişeu iar printr-o mişcare fericită a unui cetăţean care supărat pe cei de la rând că nu-i dădeau voie să iasă din rând după ce cumpărase bilet s-a opintit supărat şi împingând cu putere a reuşit să dea câteva persoane din rând la o parte ieşind cu hainele de pe el şifonate şi din această busculadă mama s-a trezit chiar lângă geamul ghişeului şi n-a durat câteva minute şi mama luase bilete pentru satul Turceşti la rata de Grădiştea. Noi copiii eram îngrijoraţi dacă mama putea să ia bilete şi când am văzut-o palidă la faţă şi transpirată dar cu biletele de rată în mâmă ne-am bucurat şi am sărit să o pupăm. De fiecare dată când în fiecare an mergeam la ţară la bunica acest moment al cumpărării biletelor de rată era cel mai dificil şi noi copii ne gândeam cu groază la acest moment de patimă şi chin. Bucuroşi am luat bagajele şi fuga am alergat în curte să ne urcăm în rată. Rata pe care scria "Rm. Vâlcea- Grădiştea" sosise în curtea autogării şi la intrarea în maşină se făcuse un ciorchine de ţărani şi tărănci ceva domni de la oraş precupeţi muncitori ungureni cu clopurile lor şi cu cojoacele lor de oaie femei şi câţiva copii ca noi. Sus pe maşină se urcase un ţăran voinic care lua bagajele grele pe care i le dădeau oamenii de jos şi le aranja pe un grătar de fier. Şapte opt inşi cu bagajele ridicate în mâini strigau la cetăţeanul de pe maşină să le ia bagajele iar acesta lua bagajele mai întâi la cunoscuţi sau rudele lui ignorând pe cei de lângă rată. Era o gălăgie imensă iar soarele care se ridicase deasupra caselor, căldura degajată, praful ridicat de agitaţia oamenilor, vorbele de ocară care se spuneau, înjurăturile, figurile crispate ale oamenilor nervoşi şi animalici dădeau imaginea unui tablou de turnu Babel. Când am văzut ce era la intrarea în rată că trebuia să ai forţă nu glumă să poţi urca noi copiii am rămas îngroziţi. Dar mama care nimic nu o putea abate de la ceea ce vroia să facă ne-a îndemnat imediat să ne urcăm în rată mai întâi noi copiii strecurându-ne printre oamenii mari mai mult pe sub picioarele lor şi în momentul când unul din noi băieţii ajungeam la uşe şi urcam să strigăm la mama şi la sora noastră care începeau să ne arunce bagajele. Aceasta era o tactică pe care mama ne învăţase cum să ajungem în rată căci astfel rămâneam pe jos şi nu aveam unde să înoptăm şi ar fi însemnat să mai dormim încă o noapte în gară. Imediat eu şi Gheorghe ne-am băgat pe dedesupt pe lângă picioarele oamenilor şi femeilor şi mai pe împinselea mai împingând am reuşit amândoi să ajungem la intrarea în rată fiecare cărând după el câte un bagaj mic. Când am dat să intrăm bucuroşi în maşină tocmai atunci şoferul supărat că lumea se înrăise aşa de mult şi nu mai avea nici un Dumnezeu a venit în uşă şi a început să împingă oameni jos din maşină şi pe noi cu aceştia urlînd la cetăţeni să facă ordine şi să urce civilizat în maşină. După ce lumea s-a mai potolit puţin, soferul şi-a scos cascheta de sofer de rată şi şi-a şters liniştit sudoarea de pe faţă şi de pe frunte şi apoi a început să dea voie la urcarea în maşină. După vreo două persoane eu am reuşit să urc pe prima treaptă dar atunci soferul m-a întrebat dacă am bilete de călătorie iar eu i-am răspuns că sunt la mama care era jos. " unde-i mă-ta mă piciule ia s-o văd " Uite colo nenea şoferu" şi i-am arătat-o pe mama care ne văzuse şi care văzând că şoferu întreabă de mama copiilor striga la şofer "eu sunt mama lor!". Atunci şoferul văzând că este vorba de o femeie frumoasă a strigat la oameni să se dea la o parte ca mama să poată trece ne-a luat pe noi copii pe mine şi pe Gheorghe de câte o aripă şi ne-a azvârlit pe culoar în rată iar imediat în urma noastră s-a urcat şi mama cu Silvia, mama mulţumind şoferului pentru amabilitatea lui. Toate scaunele din rată am observat că erau deja ocupate de tot felul de ţărani, de femei, de orăşeni ca noi care ţineau în braţe tot felul de bagaje multe şi mari fiecare cărând pe la casele lor tot felul de mărfuri pe care le cumpăraseră de la oraş dar în special fiecare cetăţean avea câteo desagă plină cu pâine neagră şi câteva franzele pe care le duceau acasă şi pe care le numeau cozonaci. Noi copii păşind printre bagaje, paporniţe, rucsaci, geamantane, plase, pachete peste pachete dacă am reuşit cu chiu cu vai să mai inaintăm pe culoar nu mai mult de un metru şi ne şi găseam în picioare mai mult de zece persoane în faţa noastră şi alte şase şapte în spatele nostru băgate unele în altele cu nasul în ceafa vecinului care unii miroseau a transpiraţie alţii a gaz dat pe cap contra purecilor, alţii mirosind a usturoi şi a ceapă iar de la majoritatea se simţea mirosul de picioare transpirate şi nespălate. Stând cu picioarele printre bagaje în poziţii de echilibru chinuit cu ţarani care se sprijineau cu coatele de umerii noştri cu mama alături de noi cu aerul care se incinsese în maşină şi chiar se simţea lipsa lui urma să călătorim mai mult de trei patru ore în asemenea calvar. Când maşina a fost plină ochi de nu mai încăpea înăuntru nici un băţ de chibrit şoferul spre bucuria noastră a închis singura uşă a maşini, cea pe care urcasem, şi-a aranjat lucrurile la volan umblând şi el printre tot felul de bagaje, aranjându-le ca să mai facă ceva loc, să poată conduce cum trebiue maşina înţesată cu ţărani şi femei clae peste grămadă, ciorchine chiar peste locul şoferului care le simţea respiraţia groaie în ceafa sa şi care a trebuit să strige la o babă să se lase mai jos puţin să poată să se uite în oglinda retrovizoare după câteva momente avea să pornească motorul şi să părăsim autogara, toată lume răsuflând uşurată şi bucuroasă că în sfârsit plecam către casă. Cel mai mult ne bucuram noi copii care deşi stând în poziţi incomode şi chiar chinuite ne gândeam că foarte curând aveam să ajungem la bătrâna cea mult dorită şi iubită. Acum gândul meu şi al lui Gheorghe, că ne şi vorbisem între noi, era să ne rugăm la Dumnezeu ca rata să nu facă pană de motor sau de roată că atunci era altă chinuială şi mai şi. O dată pornit motorul, în maşina veche de când lumea un ford de pe vremea lui pazvante chioru, a început în partea din spate a maşinii să între fum de la ţeava de eşapament iar în faţă de la motor intra mult miros de benzină iar faptul că geamurile erau mici şi închise ermetic să nu poată fi deschise de la bun inceput se crase o lipsă acută de aer şi o căldură imensă se degaja de la acoperişul din tablă al masinii. Fără exagerare se crease o veritabilă baie de aburi şi de fum şi miros de benzină că eu eram aproape sigur cum se întâmplase şi anul trecut când mersesem cu rata că vor fi câteva persoane care vor leşina şi altele care vor vomita peste bagaje şi peste "fericiţii" care s-ar fi aflat în aproprierea acestora. Maşina s-a urnit cu greu după ce stătuse câteva minute cu motorul pornit până ce şoferul primise pe geamul din stânga lui care se putea deschide nişte acte. Am părăsit curtea autogării şi am intrat pe strada pricipală care era pietruită iar după câteva momente aveam să trecem podul peste râul Olteţ, un pod din ciment vechi pe alocuri cu cimentul crăpat şi din care curgea pietrişul. Am mai călătorit puţin printre case frumoase cu grădini de flori în faţa lor apoi drumul s-a transformat într-o şuşea de ţară cu mult praf şi acoperită pe alocuri cu pietriş. In urma ratei se ridica un nor imens de praf. Pe partea dreaptă a maşinii se puteau vedea dealurile acoperite cu livezi de pomi şi fâneţe cu case ţărăneşti acoperite cu şindrilă foarte puţine din ele acoperite cu ţiglă arătând faptul că acolo locuia un om mai înstărit. Pe vârfurile dealurilor se puteau vedea păduri întinse de stejari, goruni, fagi, mesteceni şi alti copaci. Ţăranii erau la munca câmpului, la copăit şi prăşit de porumbi, alţii păşteau vitele pe poiene. Casele în stil oltenesc cu prispă în faţa casei, cu cerdac, unele din ele, cu fânare mari, cu şopruri în care îşi ţineau buţiile pentru prune şi ţuică, cu pătule în care toamna îşi puneau porumbul cules îmi încântau ochii şi mă fascinau prin pitorescul peisajului şi prin diveritatea tipurilor de construcţii. Casele parcă erau fiinţe vii care povesteau istoria acestor ţărani care dăinuiau aici de secole cu necazurile şi bucuriile lor într-o credinţă sădită adânc în sufletele lor şi transmisă din tată în fiu care acum cu noua putere populară instaurată în toată ţara trebuia îndepărtată din casele şi din sufletele lor şi trebuiau să se conformeze noilor legi comuniste în care Dumnezeul lor cel de veacuri crescut o dată cu familiile lor şi casele lor trebuia răstignit şi îngropat de către ei înşişi căci astfel nu mai puteau obţine alimente sau lucrurile necesare gospodăriei, nu mai puteau să-şi trimită copii la şcoală s-au să obţină actele necesare diverselor trebuinţe administrative dacă erau încondeiaţi de activiştii de partid ca famili credincioase în Dumnezeu şi atunci oamenii erau nevoiţi cel puţin formal să renunţe la credinţa lor milenară în Dumnezeul lor iubit şi să înlocuiască această credinţă cu credinţa într-un partid al oamenilor muncii al puterii populare care le dădea cele necesare traiului dacă renunţau la credinţa în Dumnezeu şi îşi plăteau dările către putera populară şi îşi arătau pe faţă dragostea lor nestrămutată către partidul comunist tânăr şi nou înfiinţat. Pe partea stângă a drumului ce ducea către oraşul Horezu se vedea o câmpie întinsă ce ducea până în malurile Oltului şi hăt deparet aproape de curba orizontului se vedeau aproape în miniatură culmile de un brun închis ale dealului negru. Maşina ne hurducăia şi ne arunca unii peste alţii când trecea peste gropi sau peste pietroaie iar înăuntru era o arşiţă cumplită amestecată cu mirosuri puternice de benzină, transpiratie, miros de picioare nespălate aer închis neventilat. Eu şi Gheorghe stăteam în picioare răzemaţi de bara de fier a unui scaun şi din când în când ne mai aşezam pe câte un bagaj care era mai mare şi care nu avea lucruri care să se spargă. Maşina care mergea cu viteza de 40 km pe oră trece pe lângă case ţărăneşti, ogoare semănate cu porumb care se ridica cam la 20-25 cm deasupra pământului şi pe multe locuri se vedeau ţărani cu sapa în mână prăşind la ei. Când ajungeam în centru câte unei comune puteam să vedem Sfatul Popular care de fiecare dată era instalat în câte vreo casă de fost moşier sau chiabur falnică şi impunătoare la care fâlfâiau în bătaia soarelui şi a vântului câte două steaguri tricolore cu stema ţării pe culoarea galbenă iar deasupra clădirii sub streaşină atârna o plancardă mare din tablă pe care scria cu litere mari de-o şchioapă albe pe fond albastru "Republica Populară Romînia" iar dedesubt cu litere ceva mai mici "Sfatul Popular". Tot aici în centru satului se mai găsea şi o plăcuţă pe care scria tot mare "Miliţia" în faţa câte unei case tot ceva mai răsărite ca celelalte. Pe o altă casă scria "Dispensar" iar peste drum pe fruntea altei case scria "Magazin Mixt" sau în alte comune scria "Magazin Popular " iar în altele scria "Coperativă" şi aveau geamurile zăbrelite cu plase făcute din drugi de fier unde săteni puteau găsi dar numai pe bază de cartelă sare, gaz, untdelemn, chibrituri, papuci din cauciuc, cuie de o singură mărime, sticle de lampă, cu care luminau casele şi încă câteva produse care pe lângă faptul că se găseau în cantităţi mici mai erau şi de proastă calitate iar vânzătorul mai trăgea şi la cântar să-şi facă şi lui porţie şi neamurilor lui. Pe băncile de lemn ale maşinii stăteau ţăranii îmbrăcaţi în frumoase haine populare care înaite de a pleca în călătorie fuseseră curate dar acum cămăşile cusute cu tot felul de motive populare atât le femei cât şi  la bărbaţi erau acum murdare de jeg pe la gât şi pe la mâneci, ude în spate de transpiraţie, iar pantalonii făcuţi din dimie sau din pânză albă la alţi tărani erau murdari de praf şi înegriţi. Mulţi dintre bărbaţi purtau pălării negre pe cap care se udaseră şi ele de atâta transpiraţie care se prelingea pe gâturile oamenilor cu feţele slabe şi arse de atâta soare de la muncile câmpului cu braţe vânjoase şi pline de muşchi tari ca piatra.  Mulţi dintre ei aveau întipărite pe feţe o umbră de tristeţe iar frunţile le erau brăzdate de riduri adânci parcă săpate acolo de mii de ani. Toţi ţărani erau slabi, nu văzusem nici unu ceva mai împlinit şi nici pe departe gras cum erau unii oameni pe la Bucureşti, şi aveau ochii în fundul capului. Multe ţărănci deşi ca vărstă destul de tinere arătau deja bătrâne pe la vârsta de 25 de ani din cauza muncilor grele de la câmp duse cot la cot cu bărbaţii ca şi a supărărilor şi a copiilor mulţi pe care îi aveau de hrănit. Mama îşi făcuse loc lângă un domn ceva mai bine îmbrăcat ca ceilalţi ţărani şi după faţa lui ceva mai spălată şi ceva parcă mai puţin încruntată şi mai blajină părea să fi fost vreun învăţător pe la sate care deobicei erau stimaţi şi respectaţi de oamenii din sat. Mama discuta cu acest domn care şedea foarte aproape de el deoarece stătea pe o jumătate de scaun pe care i-o oferise acesta şi o ţinea pe sora noastră în braţe care se pare că adormise cu capul pe mâini cu care se ţinea de bara de fier a scaunului din faţă. Uni ţărani discutau cu voce tare ca să acopere zgomotul motorului şi ca să arate la ceilalţi cât de deştepţi erau ei şi ce glume bune făceau pe seama celorlalţi pe care îi credeau ceva mai înapoiaţi şi din când în când se iscau discuţii aprinse piperate cu multe glume pline de farmec şi cu vorbe ticluite înţelept de mintea olteanului care era proverbial de prost cu el însuşi şi ne mai pomenit de deştept şi plin de şmecherie ieftină când era vorba de ceilalţi. Dar cei mai mulţi ca să nu supere pe alţii făceau glume chiar pe socoteala lor cu referire la persoana lor la casa lor sau la familia lor din care reieşea că pe atât de prost ce era în anumite situaţi prin care trecuse, tot el în cele din urmă fusese păcălitorul şi nu cel păcălit şi poveştile şi glumele spuse aveau un farmec minunat şi se putea desprinde uşor din acestea de fapt omenia şi bunătatea şi frica de Dumnezeu ce sălăşuia în sufletele celor săraci cu duhul dar plini de înţelepciunea simplităţii şi de bogăţia sufletească a omului ce trudise toată viaţa la munca grea şi istovitoare a pământului. Prima oprire a ratei a fost în comuna Govora care de curând începuse să fie numit oraş deoarece aici se afla o staţiune balneo climaterică unde se spunea că însuşi tovarăsul Gh.Gh. Dej Preşedintele ţării ca şi presedintele partidului comunist şi-ar fi construit o vilă unde îşi petrecea o parte din concediu. Când s-a deschis uşa maşinii şi câţiva călători au coborât iar alţi au urcat a şi pătruns un aer proaspăt în maşină făcîndu-ne să tragem aer în piept cu nesaţ şi răcorind puţin maşina. Aici s-a urcat un domn miliţian îmbrăcat în uniformă curată şi frumos călcată cu o puşcă mare, un ZB, frumos lustruită, pe care o ţinea în mâmă cu un port hart din piele pus pe şold cu o caschetă trasă pe ochi cu faţa rumenă, odihnită şi grăsuţă cu o privire dură şi impersonală dată de puterea pe care i-o conferea uniforma de miliţian în slujba statului cu mişcări sigure pe el s-a urcat fără să plătească bilet şi mai toţi ţăranii din maşină cunoscuţi sau necunoscuţi îl salutară cu respect iar şoferul maşinii ca să-şi dea importanţă vorbea ca de la egal la egal cu tovarăşul miliţian dar în vorbă se simţea totuşi un respect şi oarecare condescendenţă. Miliţianul s-a urcat primul în rată şi de pe treptele maşinii s-a uitat la ţăranul care stătea pe cel mai bun loc din maşină cel de lângă uşă iar acesta pricepând despre ce este vorba s-a sculat fără să zică o vorbă şi i-a oferit scaunul miliţianului care s-a asezat imediat pe loc fără să mulţumească de loc ca şi cum asta era ceva normal iar ţăranul care putea să-i fie chiar bunic s-a dat mai în spate pe culoar îngrămădindu-se cu ceilalţi ce stăteau în picioare chinuiţi. Cum cizmele frumos lustruite nu aveau loc de bagajele bătrânului ce se sculase de pe scaun tovarăşul miliţian cu oarecare silă s-a aplecat şi a mutat mai în spate cele două trăişti ale bătrânului asezându-se mai comod pe scaun cu picioarele întinse şi cu puşca între ele şi pe care o ţinea cu ambele mâini de ţeavă. "Na beleaua dracului nea Gheorghe ce făcuşi pierduşi scaunu." zise un cunoscut cu un fals năduf în voce ca şi cum el ar fi pierdut scaunul. Şi apoi tot el completă spre satisfacţia celorlalţi care râdeau pe sub mustăţi. "Da lasă nea Gheorghe că-ţi dă mătuşa altul când ajungi acasă" şi apoi cu ironie"ţi-l pune taman în cap când o afla că ai cheltuit toţi bani cu amanta mata de aci din râmnic şi că nu i-ai dus sare să dea la vacă." Iar nea Gheorghe care şi supărat de locul pierdut şi când văzu că fu luat în colimator de vecinul său din sat, aranjându-şi saci aruncaţi de miliţian răspunse" Ba bă Neculai te-nşeli, cu amanta ta i-am cheltuit şi când am plecat azi dimineaţă de la ea te-a dat dracului şi a zis că nu mai eşti bun de nimic şi a zis că mă opreşte pe mine în locul tău." zise moşul cu zâmbet larg pe faţa lui, satisfăcut, în timp ce toţi oamnenii râdeau cu gura până la urechi de felul cum îi întorsese moş Gheorghe vorba înapoi lui Neculai al Stanei din Măldăreşti. După ce miliţianul s-a aşezt confortasbil pe loc în urma sa s-a urcat un bărbat care mergea până într-o comună apropriată a plătit biletul iar şoferul i-a tăiat tichet acum deoarece era de faţă omul legii miliţianul că de cele mai multe ori la distanţe mici banii de la călători îi punea în buzunarul său şi nu mai tăia tichete. Bărbatul, un ţăran tânăr a încercat să urce mai sus deoarece jos mai aştepta o femeie să urce dar nu mai avea loc unde. Femeia a urcat şi ea pe prima teaptă a maşini şi apoi cu mişcări încete calculate a băgat mâna în sân şi a scos de acolo o batistă a despăturit-o cu atenţie iar în acest timp şoferul se uita intrigat la această femeie şi văzând că ţine maşina în loc până scoate aceasta banii a strigat la ea "Mişcă mătuşă mai repede că scapătă soarele până scoţi mata banii să plăteşti." Femeia în jur de 45-50 de ani simţindu-se puţin jignită de cuvântul mătuşă s-a roşit puţin în obraji şi întinzând banii şoferului răspunse înţepat "Mătuşă e gagica mata domnu şofer. Eu am gagic pe fiul matale şi nu ştiu dacă gagica mata arată aşa frumoasă şi tânără ca mine." zise femeia înciudată şi voit supărată care luă biletul şi închise uşa maşinii rămânând mai departe pe ultima treaptă cu un zâmbet fâstâcit pe faţă. Şoferul porni motorul care făcu să tremure din balamale toată maşina şi zise cu un zâmbet ironic pe faţă. "Păi gagicu ăla care zici că era fiu meu nu era el eram eu dar n-ai văzut că te-am prins pe la spate şi te-am băgat cu capu în sobă" Maşina porni cu viteză lăsând un nor de praf în urma sa. Se auziră mai multe râsete în maşină câţiva îşi făcură semn cu cotul arătând către femeie iar aceasta răspunse" bă firar al iacacui, mi-a zis mie mama că a prins-o unu şi a băgat-o cu capul în sobă şi aştepta şi ea cu bucurie să se întâmple ceva dar spunea că cetăţeanului i s-a muiat levieru chiar la intrare." zise femeia cu glas ridicat să acopere zgomotul motorului zâmbind fericită că îi pusese capac şoferului care se vedea că o cunoaştea mai de demult pe femeie. Şoferul răspunse înciudat zâmbind şi el de gluma femei "Firai tu a iacacui, bă Marie, că te iau cu mine deseară la cap de linie şi să-mi arăţi tu cât eşti de bună şi de tânără că de gură văd că eşti" Lumea râdea în maşină şi ceilalţi adăugau şi ei câte ceva la cele spuse de femeie şi de şofer şi se râdea cu poftă şi uşor uşor voia bună lua locul supărării şi oboselii. Maşina urca acum un deal abrubt cu viteză aşa de mică încât un om ar fi putut merge la pas pe lângă maşină şi zogomotul motorului era aşa de puternic încât până şi vorbele oamenilor se auzeau înfundat şi zbârnâite ca un zumzăit de albină. In faţa maşini apăru dintr-o curte câteva gâşte şi şoferul clacsonă nervos pe butonul mare din mijlocul volanului şi gâştele speriate fugiră în şanţul şuşelii. Ajuns în vârful dealului şoferul schimbă viteza şi acum zgomotul motorului se reduse mult şi oameni puteau iar să discute şi să fie auziţi. Deodată prin geamul din faţă şi geamurile laterale ale maşinii se vedeau până hăt departe văile şi dealurile împădurite care se opreau în munţi cafeni cu vârfurile albe de zăpadă. Undeva jos într-o vale largă un ţăran arătă cu mâna către altul oraşul Horezu din care se vedea doar turlele albe ale unei biserici şi câteva case în jurul ei. Acesta să fi fost oraşul Horezu!? Parcă îl ştiam mult mai mare ! Sau atunci când te plimbi prin el ţi se pare mult mai mare decât văzut din depărtare. Cert era că ne apropriam încet de comuna Mateeşti unde aveam să o revedem pe scumpa noastră bătrână şi copiii din satul natal Turceşti. Din vârful dealului maşina o porni la vale cu mare viteză, lasând în urma sa trombe de praf, săltând peste pietrele şi hârtoapele drumului, care şerpuia printre case şi râpe, şi după mai multe curbe periculoase, şi pe stânga şi pe dreapta, maşina ajunse undeva în fundul văii, şuşeaua intră în linie dreaptă, se mai linişti puţin, iar şoferul opri motorul şi maşina se opri singură la poarta unui gospodar, care avea la marginea drumului un ştiubei, cu o cumpănă înaltă , cu găleată de lemn şi cu ghizde de lemn. Şoferul făcu semn femeii cu care se tot ciorovăise şi care stătea pe ultima treaptă a maşini, să deschidă uşa şi să coboare, apoi coborî şi bărbatul care sta pe treapta de mai sus, mai coborâră câteva persoane iar şoferul luând o găleată de tablă de sub scaunul său se strecură printre bagaje şi până să coboare, anunţă, cu glas tare, că maşina făcea o pauză mai mare şi cine dorea, putea să coboare pentru câteva momente. Cum toată lumea călătorise chinuită şi însetată de atâta căldură şi praf, majoritate oamenilor păşind printre bagaje şi pe bagajele de pe culoarul, dintre scaune, coborîră în marginea şuşelii şi mai toţi se repeziră la fântâna de la poarta gospodarului căutând, care mai decare, să intre mai primul să-şi potolească setea, bând apă direct din găleată de lemn a fântânii. Şoferul a umplut găleata de tablă cu apă, apoi a ridicat capacul motorului pe partea stângă şi atunci s-a ridicat în aer o trombă de aburi încinşi şi motorul era aşa de încălzit încât cu toată căldura de afară se puteau vedea valurile de căldură cum se ridicau din motor prin care zarea se profila tremurândă când priveai pe deasupra lui. După câteva minute, după ce valurile de căldură se mai potoliră, şoferul se urcă pe o bară de fier de la motor şi se ridică deasupra motorului, plin de motorină şi praf, scoase o cârpă murdară dintr-o cutie cu mai multe scule şi cu mult efort se căzni să deschidă capacul de la radiator prin deşurubare şi de atâta efort i se umflară venele de la gât şi se roşi la faţă iar în cele din urmă reuşi dar când fu aproape să scoată capacul de la radiator se feri cu capul într-o parte că în acel moment presiunea îi aruncă capacul în sus şi un şuierat puternic se auzi şi o trombă de aburi se ridică în sus ca la o locomotivă. După ce aburul ieşi complet şoferul rugă un ţăran să-i dea găleata cu apă de jos iar acesta i-o dete spunând râzând arătându-şi dinţi mâncaţi de negreală "Da puteţi să beţi apa şi jos domn şofer nu e nevoie să o beţi deasupra motorului". "Te făcuşi deştept bă Dumitre da tu nu şti mă că apă nu beau decât animalele şi motoarele. Şoferi nu beau decât vin şi ţuică bă. " răspunse şoferul afişând un zâmbet cu dinţi sănătoşi în timp ce turna apa cu găleata pe orificiul îngust al radiatorului iar când acesta s-a umplut şoferul puse capacul şi-l înşurubă bine apoi îl strigă pe Dumitru care era tot lângă motor. "I-a Dumitre găleata" iar când tăranul râzând întinse mâna după găleată şoferul îi răsturnă, în capul cu părul vâlvoi şi nepieptenat, restul de apă ce mai rămăsese pe fundul găleţii. "Ce făcuşi bă Dumitre nu eşti în stare să ţi de o găleată. Dă-o dracului de treabă" făcu supărat şoferul făcând cu ochiul la mai mulţi oameni care se puseră pe râs şi apoi sări jos lângă Dumitru care râzând silit se scutura de apa care îi udase cămaşa cusută cu râuri de mărgele mărunte galbene roşii şi verzi, se vede cămaşa lui de sărbători şi de duminică. Mulţi dintre oameni se trântiseră la umbra unui nuc din marginea drumului răsuflând uşuraţi şi cu nesaţ aerul proaspăt de pădure. Soarele se ridicase de prânz pe cerul albastru şi limpede fără pic de nor pe el. Şoferul se dezbrăcase de haina de şofer de rată şi glumind mai departe cu Dumitru şi alţi ţărani cunoscuţi se trântise şi el la umbra unui prun de lângă gard după ce ridicase şi partea dreaptă a capacului motorului ca acesta să se răcească mai repede. Eu şi Gheorghe şi Silvia după ce ne-am potolit setea cu apă proaspătă şi rece ne-am adunat în jurul mamei care şedea la umbra nucului şi ne-a întrebat dacă ne este foame. Cu toţii am refuzat şi căutam să ne întindem pe iarba verde să ne dezmorţim picioarele amorţite de atâta stat în picioare. Domnu miliţian se dăduse şi el la umbra unui prun ceva mai încolo şi scosese din port hartul de piele nou nouţ un carnet şi scria cu multă importanţă nu ştiu ce în carnet muind în gură din când în când un creion chimic. Puşca statea lungită lângă el care strălucea în razele soarelui iar eu o studiam de la depărtare cu mult interes. Era prima dată când vedeam de aproape o puşcă pe care în filme o văzusem de nenumărate ori. În zare se vedeau munţii stâncoşi şi prăpăstioşi acoperiţi pe vârfuri cu zăpadă şi se profilau aşa de clar într-un albastru brumăriu ce îţi dădea senzaţia de răcoare. Mulţi dintre ţărani ca şi şoferul şi miliţianul îşi aprimseseră câte o ţigară şi fumau cu plăcere la umbra copacilor şi în liniştea tulburată numai de păsările pădurii din apropriere şi de un cuc care se auzea de la un grup de nuci dintr-o livadă din apropriere. Vântul adia uşor şi aducea în nările noastre miresme parfumate ale florilor de câmp.