CARTEA PĂSĂRILOR MELE ROMAN AUTOBIOGRAFIC
CAP.6
Ţin minte că în vara anului 1957 când
terminasem şcoala adică primul an de învăţătură în vacanţa mare în seara zilei
de 15 mai exact ziua în care luaserăm vacanţa mare, mama pregătită din timp cu
bagajele gata făcute, spălaţi bine, ferchezuiţi, tunşi chilug la frizeria de lângă
şcoala la care învăţam, ne îmbarcam cu toţii, adică mama şi noi cei trei copii în
trenul de Rm. Vâlcea, ce pleca din gara de nord la ora 11 fără 10 minute
noaptea, însoţiţi de tata până la tren şi ajutaţi de el să urcăm în vagon şi
apoi în cuşetele de sus ale compartimentului multele şi greoaiele geamantane,
coşuri, paporniţe şi altele în care se aflau toate cele necesare unei vacanţe
plăcute, şi după ce tata ne pupa pe toţi în ordinea descrescândâ adicâ întâi pe
mama, apoi pe Silvia, sora noastră, iar apoi fie pe mine fie pe Gheorghe,
fratele meu geamăn, aici încurcând puţin ordinea cronologică ce parcă mă
deranja puţin din moment ce observasem acest lucru, şi zic după ce ne pupa si
după ce vocea clară a unui nene striga în megafoane pe toate peroanele că
persoanele ce au condus pe călători sunt rugate să coboare din vagoane tata
cobora pe peron şi dintr-o dată geamul se umplea de capete de copii ca
marmelada de muşte şi cu mama în mijloc, noi cu mâinile fluturânde a bucurie de
despărţirea de un tată care ne bătuse zdravăn până atunci. Trenul se punea în
mişcare puţin câte puţin până când tata devenea cât un purice şi când mama
mereu grijulie ne vâra pe toţi în vagon şi închidea geamul să nu intre pe geam
fumul de la locomotivă şi să nu ne intre în ochi zgură de la coşul locomotivei.
Deşi eram gemeni oamenii ce călătoreau cu noi în acelaşi compartiment se mirau
excesiv de mult când aflau acest amănunt cu care mama se mândrea grozav şi mulţi
se mirau cu vădită ironie şi cu mult iz de umor cum se făcea de încăpusem în
burta mamei un copil negru cum eram eu şi altul alb ca laptele cum era
frati-miu Gheorghe, eu ceva mai răsărit iar el ceva mai scund, amândoi cu nişte
picioare slăbănoage şi cu genunchii anormal de mari ca la rahitici, tot timpul
alintaţi de mama cu dragostea ei mereu învăluitoare şi tămăduitoare. Urmau apoi
întrebări cu tâlc referitoare la cele învăţate de noi pe la şcoală şi mulţi
olteni căpătuiţi prin Bucureşti, acum domni mari ce lucrau pe la construcţii
sau pe la vreo administraţie financiară, deveneau aşa de culţi în comparaţie cu
noi cei doi gemeni tunşi chilugi încât ajungeam să ne uitam la ei ca la mari
ingineri şi avocaţi.
În compartimentul încălzit de aerul nopţii
calde de vară şi datorită şi aglomeraţiei din compartiment noi copii începuserăm
să ne mişcăm ca peştii în strachină închizând şi deschizând uşa şi geamul unde
tot timpul dam cu ochii de o plăcuţă albastră pe care scria cu litere albe
"nu vă aplecaţi în afară" apoi
cred că aceiaşi frază scrisă în italiană, ruseşte, în engleză şi franceză.
Nu
trecea mai mult de o oră de când urcaserăm în tren şi deja ne apuca oboseala şi
somnul şi somnoroşi ne alipeam uşor uşor de locurile de la geamul
compartimentului şi cu ochii beliţi în noaptea întunecată începeam să numărăm
stâlpii de telegraf ce alergau grăbiţi
pe lângă noi către Bucureşti, câmpiile întinse acoperite de bezna nopţii
admiram înălţimea hăurilor ce se deschideau sub noi când treceam peste vreun
pod, stelele bolţii cereşti ce rămâneau nemişcate şi veşnic aprinse ce din când
în când păreau căzute pe pământ şi numai după o privire atentă şi îndelungată
ne dumiream că de fapt erau luminiţele vreunui orăşel de câmpie pe lângă care
trenul trecea în marea sa grabă iar roţile trenului ce cântau sacadat în aerul
nopţii proaspete interminabila melodie "te duc te-aduc, te duc
te-aduc" şi în timp ce roţile din faţă ale vagonului spuneau repede
"te duc " cele din spatele vagonului răspundeau mecanic
"te-aduc".
De multe ori căzuţi cu gândurile la cine ştie
ce mare filozofie care începea să se învârtă în capul nostru sau făurind
planuri cu haiduci ce jefuiau pe cei bogaţi şi dădeau la cei săraci, la un
moment dat realizai că de fap tu erai haiducul cel brav şi bun luptător care te
luptai cu sabia cu câte zece soldaţi regali deodată şi că în lupta ta dreaptă îl
salvai chiar pe Robin Hood, că săreai de pe poduri în râuri, apoi te căţărai în
copaci şi din copaci săreai pe cai, că apoi escaladai zidurile unei cetăţi înalte
şi că sus acolo te aştepta o fată frumoasă ca în bazme care nu era alta decât
colega ta de clasa din banca întâi, rândul din mijloc, de care erai îndrăgostit
lulea şi pe care o luai în braţe şi săreai cu ea direct pe cal şi fugeam în pădurea
verde şi întunecoasă şi după ce scăpam de câţiva urmăritori pe care îi doboram
cu arcul cu săgeţi ajungeam numai noi doi într-un luminiş însorit unde o dădeam
jos de pe cal şi începeam să o sărut cu patimă şi nesaţ şi încet încet îi
ridicam fusta şi încet încet mânile mele alunecau în jos către ceva cald şi
fierbinte şi parcă umplut cu miere iar degetele îmi alunecau pe pielea
catifelată a pulpelor până jungeau aproape de acel puct pe care nu-l văzusem
niciodată şi parca-l cunoşteam din totdeauna şi când era aproape aproape să
intru în ţinutul vrăjit al unor plăceri intuite dus pe sus de farmecul începutului
unei dragoste veşnice şi pure ...zdronc zdronc explodară la numai câţiva
centimetri de fereastra compartimentului în faţa mea stâlpii unui pod metalic
ce mă facuse să tresar speriat din dulcea poveste în care căzusem şi eram adus
brusc la realitatea rece a nopţii şi admiram sclipirile ca de solz de peşte ale
unui râu în bătaia razelor lunii şi în zgomotul asurzitor al fiarelor grele ce
băteau fiarele grele ale podului puneam mâna la urechi ca să reduc intensitatea
zgomotului şi mă pomeneam cu mâinile apăsate pe urechi ce le ridicam şi le apăsam până începeam să creez un ritm din
zgomotele roţilor şi ale podului şi mă pomeneam dansând pe o melodie ce o
construiam în gând din zgomotele ritmate ale unei fericiri născute din călătoria
unui copil în negura nopţii încercând să lipesc din nou firul rupt al
povestirii de dragoste al cărui erou fusesem câteva momente mai înainte, şi să
savurez din nou senzaţiile mângâietoare ale colegei mele de clasă pe care o
confundam cu o prinţesă şi care rămăsese la Bucureşti şi pe care nu aveam să o
mai văd decât peste exact trei luni când avea să se tremine vacanţa cea mare.
Deabia acum la anii maturităţtii, când
scriu aceste rânduri realizez fericirea copilului ce eram şi bucuria gândului de copil ce se naştea în subconştient
că la anii de bătrâneţe aveam să recunosc cu ochii minţii de copil fericirea pe
lângă care alunecam în negura nopţii şi a destinului condus de o fericire
universală pe care numai acum în camera rece şi liniştită de iarnă în care
scriu am realizat-o că o trăiam din plin în noaptea fericită a unei călătorii
cu trenul. Mai trecuse o oră din călătoria noastră cu trenul şi compartimentul
noastru care la început fusese plin ochii, cele opt locurii ocupate toate de
oameni care mai ţineau în braţe, unii din ei şi copiii mici, acum se golise
aproape de tot, mama moţăia adormită pe banchetă din faţa mea lungită pe două
locuri, cu Silvia adormită în poala ei, şi Gheorghe care se plimba pe culoarul
vagonului şi căsca gura pe la compartimentele vecine şi alţi doi ţărani
originali ce se urcaseră de la o staţie de lângă Piteşti şi care miroseau a
grajd şi a balegă de vacă, acum moţăiau şi ei pe bancheta de lângă mine şi din
când în când, nenea cel mare şi cu faţa nerasă, cu căciula de oaie căzută pe
fruntea transpirată pe care se prelingeau câteva fire de păr năclăit, se lăsa
cu capul pe mine când îl fura somnul mai tare, iar eu îl împingeam puţin mai
brusc, când trenul se mişca puţin
lateral, exagerând mişcarea, şi ţăranul, care mă deranja cu mirosul său
de vaci, tresărea brusc ca speriat, apoi văzând unde se afla, să se liniştească
uşor uşor ca apoi să adoarmă din nou pe locul lui iar eu îl aşteptam din nou să
cadă cu capul pe umărul meu şi-i pregăteam o nou izbitură.
Trenul şerpuia printre dealuri şi locomotiva
gâfâia din greu şi privind pe geam am observat că trenul îşi încetinise mersul şi
fluerând în noapte o dată lung şi o dată scurt zării către locomotivă câteva
lumini palide iar pe coridor am auzit câteva persoane grăbite târşind bagajele
către coborâre iar pe cineva strigând către un cunoscut "scoală bă că
ajunserăm la Slatina şi acu pleacă trenul". Trenul opri brusc în staţie de
se hâţânară vagoanele şi pentru un moment avui impresia că ne mişcam îndărăt.
Am rămas surprins să văd pe partea geamului meu doar un bec cu o lumina palidă
bălăbănind într-un stâlp de lemn strâmb iar lumina mi se părea mai palidă ca a
unei lumânări, trei rânduri de linii paralele cu cea a noastră şi mai multe
vagoane părăsite pe o linie, o altă locomotivă ce scotea aburi şi fum negru pe
coş. Mi se păruse aşa de sarac peisajul de avui impresia că ne oprisem din greşală
undeva în câmp. M-am ridicat repede de pe bancă şi am ieşit pe culoar să
privesc pe geam în partea cealaltă. Am tras de geam în jos cu mare greutate şi
m-am căţărat pe o dungă metalică de pe care m-am aplecat în afară. În aerul
rece al nopţii am zărit la două vagoane mai la deal o clădire mică cu două
becuri palide ce abia luminau o placă mare albastră pe care scria cu litere
mari “gara Slatina”, câţiva ţărani ce se mişcau greoi pe peronul care se întindea
doar cât era clădirea de lungă iar în dreptul vagonului nostru era o cişmea la
care apa curgea continu. Locomotiva răsuflă puţin uşurată şi atunci am observat
că mecanicul de locomotivă trăsese deasupra locomotivei un tub mare ce se îndoia
taman în burta mare a cazanului şi curgea un şuvoi de apă aşa de mare în
locomotivă încât am rămas cu ochii şi gura căscată de uimire. La un moment dat
din clădirea gării apăru în uniformă şeful gării fără caschetă, un cetăţean cam
la 40 de ani cu început de chelie, şi cu ochii cârpiţi de somn mergând împleticindu-se,
salută cu stegul galben murdar pe şeful de locomotivă, care îi zâmbii când îl văzu,
ca apoi să se înfigă în pavajul gării cu steagul în mâna dreaptă cu privirea direct
înainte dând semnalul de plecare.
Mecanicul trase de semnalul care despică tăcerea
nopţii în două şi locomotiva pufnind
nori albi de abur de nu se mai vedea nimic în jur începu să se mişte încet până
luă viteză şi trecurăm prin faţa şefului de gară care aproape adormise în
picioare cu privirea căzută în nemărginirea nopţii. Şi nu apucarăm să mergem
mai mult de câţiva metri că se şi întinse peste tren gelatina tremurândă a nopţii
de mai. Pe culoar se urcară câţiva ţărani, doi bărbaţi şi o femeie, trăgând după
ei câţiva saci mari şi paporniţe, cu ochii căutând niscai locuri goale unde să şadă.
Cum i-am văzut am dat buzna în compartiment aşezându-mă repede pe locul meu de
frică să nu mi-l ocupe. Mama deschise ochii un moment şi văzând că suntem toţi în
compartiment se culcă la loc mulţumită.
Eu mi-am reluat cercetările în noapte
privind pe geam nu înainte de a îndrepta lucrurile în privinţa tăranului de lângă
mine împingându-l uşurel către soţia lui. Gheorghe, fratele meu, se culcase şi
el lângă Silvia cu picioarele urcate pe banchetă fără să-şi fi scos ghetele din
picioare şi m-am gândit să mă duc să i le scot să nu cumva să vină controlorul
să ne amendeze dar am pregetat de frică să nu-mi ocupe din nou locul ţăranul ce
dormea acum cu gura căscată, cu faţa în sus, sforăind. Culmea, cum se face că
nu terminasem de gândit când pe culoar îşi făcu apariţia în dreptul
compartimentului nostru controlorul de bilete care se uită pe geam în semiântunericul
din compartiment, aruncă o privire peste noi, ne numără, apoi considerând că
eram tot cei pe care îi mai vizitase o dată trecu mai departe la compartimentul
următor iar eu răsuflai uşurat că nu l-a descoperit pe frate-miu cu ghetele pe
banchetă.
Cred că pentru câteva momente m-a furat
somnul şi pe mine adormind cu capul, cu obrazul pe vesta aspră din dimie a ţăranului
de lângă mine care mirosea a porc iar cand am deschis ochii am văzut că vecinul
meu era treaz şi sta nemişcat cu mâna pusă pe după umărul meu într-un gest de
bună voinţă cu un zambet aspru simplu pe o faţă plină de zbârciturile vieţii căpătate
de zi cu zi. Trenul îşi încetinise mersul şi acum ne apropriam încet încet de o
gară mai mare deoarece pe geam am văzut în noapte mai multe lini paralele cu a
noastră să fi fost vreo patru şi gara încă nu se văzuse dar nu după mult timp
după ce trenul făcu o curbă lentă trecu pe lângă un depou de locomotive unde am
văzut o platformă mare care se rotea cu o locomotivă pe ea, am intrat într-o
gară iar câţiva ţărani de pe culoar strigară între ei că a sosit şi Piatra Olt şi
să coboare încet că aici trenul stătea mai mult, preţ de 10-15 minute şi este
timp bişag. Era trecut de miezul nopţii şi gara era slab luminată cu nişte
becuri gălbejite şi de putere mică în jurul cărora fluturau un roi de fluturi şi
musculiţe. Am ieşit pe culoar şi un aer rece şi înviorător mă izbi în faţă.
Geamul care dădea către gară era deschis şi m-am urcat pe o tablă metalică şi
m-am ridicat scoţând capul afară pe fereastră. Pe peron şi în gară se aflau mai
mulţi ţărani, precupeţi, ungureni cu cojoace lungi de oaie şi clopuri pe cap, câteva
cârduri de ţigani, cred că de şatră, alţii cazangii căci aveau cu ei câteva căldări
din aramă pentru făcut ţuică. Bărbaţii erau îmbrăcaţi în costume negre care
luceau de vechi şi uzate ce erau cu pălării negre pe cap cu borurile largi, cu
mustăţi vrăbioaie sub nasurile borcănate şi roşii de băutură, cu feţele
transpirate, cu sticlele de ţuică în mână, unii cântau alţii strigau şi se
certau pe ţigăneşte cu glas tare şi răguşit, alţii dansau cu ţigăncile tinere îmbrăcate
cu mai multe rânduri de fuste lungi şi largi, plisate, colorate în roşu aprins,
cu salbe de aur la gât. Ţigăncile mai bătrâne cu ţiganii batrâni şedeau cu
picioarele încrucişate pe dalele de piatră ale gării şi fumau ţigări marăşesti
de proastă calitate şi beau ţuică. Copiii, câţiva numai, cu nişte chiloţi rupţi
şi ăia pe ei, cu picioarele goale cam de vârsta noastră beau cot la cot cu ţigani
maturi şi alergau pe peron şi peste linii făcând gălăgie. Câţiva ţărani urcară în
trenul nostru şi sprijiniră sacii aruncaţii de alţi ţărani de jos. Trenul nu
oprise chiar lângă peron ci cu o linie mai încolo iar cei ce urcau în tren
trebuiau să treacă peste o linie ferată. Între timp s-a sculat şi mama şi a ieşit
pe culoar şi avenit la geam lângă mine trăgându-mă la pieptul ei cu
dragoste. Pe cât era de severă cu noi în
timpul şcolii pe atât de drăgăstoasă şi iubitoare de copii era cu noi după ce
terminam câte o clasă şi mai ales cu note bune de trecere. Niciodată nu am luat
vre-un premiu noi băieţii dar totdeauna ne număram printre cei buni ai clasei. În
schimb sora noastră Silvia mai mare cu doi ani ca noi lua în fiecare an câte un
premiu fie doi fie trei fie unu. Ea era privilegiata familiei şi tata se uita
la ea ca şi la un om de ştiinţă, o cocoloşea şi niciodata nu o punea la treabă
cum ne punea pe noi băieţii chiar şi la spălat de rufe şi de farfurii şi asta mă
scotea din sărite gândind că este treabă de fată şi nu de băieţi mari ca noi. Între
timp, după cum ştiam din alte drumuri făcute, se schimba locomotiva de la un
capăt al trenului la celălalt şi acum trecea prin faţa geamului locomotiva uriaşe,
pufăind nori imenşi de aburi care pătrunseră până la noi pe culoar. Nu se depărtase
la nici 10 metri de geam când un şuierat puternic despică întunericul nopţii de
m-am speriat cumplit făcându-mă să o strâng şi mai puternic pe mama în braţe.
Mama era o femeie zveltă, înaltă aproape 1,80m şi puternică. Mă ţinea în braţe
cu usurinţă şi încet cu atenţie a deschis uşa compartimentului şi am intrat înăutru
şi m-a aşezat pe canapea spunându-mi ca e timpul să nu mai stau pe culoar că
este curent şi pot să răcesc. Până la Râmnicul Vâlcea nu mai aveam de mers decât
o oră. Pe la două din noapte urma să coborâm din tren. Acum asteptam pe întuneric
în compartiment în care nu se auzea decât respiratia greoaie a ţăranului care încă
mai dormea şi se lăsase un hău de linişte adâncă încât sunetele de afară cum
era gălăgia facută de ţigani sau pufăitul locomotivei se auzeau aşa de încet încât
parcă veneau din alte cosmosuri. Pe nesimţite deodată am văzut cum gara începuse
să plece şi prin faţa geamului se derulau la început încet ca apoi tot mai
repede diverse clădiri, oameni, iar trenul începu să se mişte tot mai tare şi să
scârţie din toate balamalele. Ma fascinat pentru moment acestă experienţă şi am
căutat să menţin această iluzie cum că trenul stă pe loc şi toate celelalte
lucruri înconjurătoare curgeau în univers tu fiind centrul lui. Acum trenul
mergea în senul opus de cum veniserăm şi i-am spus mamei crezând că fac o mare
glumă că acum ne întoarcem înapoi la Bucureşti că oltenii ne-au refuzat că nu
aveam opinci în picioare. N-a râs nimeni şi trenul mergea mai departe cu mare
viteză şi pe o parte şi pe alta a liniei ferate se puteau zării în noapte
lanuri mici cu porumbi iar în depărtare se profilau în noapte umbrele
dealurilor iar pe aici pe colo câte o lumină se zărea în bezna nopţii. Sus pe
cer se puteau zării o puzderie de stele care făceau ca cerul să pară că luase
foc. Mă întrebam de ce la Bucureşti noaptea nu se vedeau pe cer nici măcar o
stea iar aici în câmpul liber se vedeau toate stele din cer. Pentru mine rămânea
încă un mister. Deşi trenul era accelerat totuşi după cum spuneau oamenii care
călătoreau trenul mergea ca şi unul personal fiindcă oprea cam în toate gările
fie mici fie mari. Aşa am ajuns şi în gara Ioneşti cu o gară mică cât o casă
obişnuită cu un bec palid afară cu un şef de gară care dormea în picioare ţinînd
în mână un steag galben murdar prin care dădea cale de plecare trenului care nu
oprise decât câteva secunde şi acum pleca despicând noaptea cu un şuerat ascuţit
şi lăsând în urmă nori groşi de aburi şi de fum. Am trecut şi de gara Govora
care era ceva mai mare şi mai prezentabilă fiindcă aici aflasem că se afla o
staţiunea balneo climaterică importantă unde vin oamenii muncii să se trateze
de diverse boli de stomac şi reumatism. Gara era mult mai bine luminată şi în
jurul ei se aflau mai multe clădiri dând impresia unui mic şi curat orăşel. De
aici mama şi cu noi copiii am început să ne pregătim de coborâre fiindcă la
prima staţie era oraşul Rm. Vâlcea unde trebuia să coborâm ca apoi a doua zi de
dimineaţă să luăm rata către satul Turceşti unde ne aştepta bunica. Am început
să scoatem toate bagajele pe culoar şi să le cărăm către uşa de coborâre
fiecare cărând bagajele care le avea stabilite dinainte să aibe grije de ele şi
bine îmbrăcaţi căci urma să stăm pe peron unde era răcoare şi aşteptam cu nerăbdare
întâlnirea cu oraşul care ne devenise drag. Nu după mult timp trenul trecu peste
un pod masiv din fier făcând un zgomot puternic ce ne-a speriat pe moment
iar dupa câteva secunde a oprit în gară
cam brusc făcându-ne să ne dezechilibrăm puţin ca apoi repede eu şi fratele meu
Gheorghe am coborât jos unde am sprijinit toate bagajele pe care ni le dădea
mama şi cu sora noastră. Trebuia să actionam repede că trenul stătea foarte puţin
şi în spatele nostru mai aşteptau şi alte persoane la coborâre iar altele jos
vroiau să urce. Am terminat cu bine coborârea bagajelor iar trenul s-a pus în mişcare
încet ca apoi să fie înghiţit de întunericul nopţii, noi începând să cărăm uşor
uşor bagajele de la linia ferată pe peron. Bagajele erau grele iar noi mici dar
cele mai grele erau cărate de mama puternică şi zveltă iar cele mai uşoare le
cara sora noastră Silvia. În mijlocul nopţii pe peron era răcoare iar noi în
pantaloni scurţi simţeam înţepăturile nopţii. Sărise din noi toată starea de
moleşală şi somn care ţi-o dădea căldura compartimentului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu