NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL-NUNTA DE PIATRĂ-III

Hai trimite-mi ajutor

Un cocor

Uşor

La sbor,

Sau o gâză cât de mică

Să-mi vorbească fără frică

Ce-mi rămâne de făcut ?

Pocitanie de lut !

OMUL NEFÂLOS ŞI BUN.

S-a mişcat o piatră-n munte

Parcă s-a ivit o frunte...

- Strigi de mult, tu Dalior ?

Eu mă mir, aud uşor,

Dar e altceva, sunt mut,

Dragul meu, n-ai priceput ?

Mie vorba nu mi-e dată,

Am nisip pe beregată,

Şi de-aceea sunt posac,

Eu mai mult gândesc şi tac.

Bine fiule, aşteaptă.

O făptură înţeleaptă

Ţi-oi trimite, să-ţi arate

Calea ta către cetate.

Stai cuminte, nu mai bate.

Parcă a trecut o lună...

Şi-apoi, iaca, lume bună,

Se apropie Gorun

Omul nefălos şi bun,

Cu o scară subţioară

De opt cuie, bărduită

Din lemn moale de răchită,

Şi în stânga cu un coş,

Şi în coş

Un cocoş.

- Mărginene Dalior,

Mărginenilor, fecior,

Robilor, desrobitor,

Eu sunt unul dintr-o mie

Scoşi de tine din robie.

Mă sfârşam la Mână Lungă

Ca să-i bag griţari în pungă,

Jos în ocna cea de sare,

Cu ghiulele la picioare.

Eu sunt Ion al lui Gorun,

Bună ziua, înger bun,

Dă-te-ncoa s-auzi ce spun.

Iaca scara cea mai bună,

Cu ea, Doamne, ajungi şi-n lună.

Am făcut-o pentru pae

Ca să-mi sui văcuţa-n clae.

- Gorunaşule, băiete,

Pune scara pe perete.

Asta e ? Ia fugi de-aci.

Ce, e joacă de copii ?

Gorunaşule, îţi cer

Scară să mă sui la cer,

Iar nu-n dud, sâ-nfulec dude.

Gorunaşule, s-aude ?

   SCÂRILE

Şi îndată, cel Gorun,

Omul nefălos şi bun,

Pune în cărare, coşul

Şi vorbeşte cu cocoşul:

- Cotcodace,

Păi, dormi, drace ?

Fă-te-ncoace.

Du-te să dai veste-n ţară,

Că mai trebuie o scară.

Cocoşelul mic şi blând,

N-a stat un minut la gând.

A zburat

La chezarie în sat,

Şi chezarie l-a mâncat

Cu pătrunjel,

Pe cocoşel.

A adus Chezarie

Scara de la arie,

De opt stânjeni vechi de lungă,

Pân-la Dumnezeu s-ajungă.

Una de-alta le-au legat

Cap la cap, în lung nu-n lat,

Şi-n picioare le-au sculat,

Dar degeaba sunt prea mici

Pentru muntele de-aici.

Nu-i ajung nici p-n-la glezne.

Ce credea el, că e lezne ?

Nu fac două degerate.

Cât mai e pân-la cetate !

- Cucuriugu ! Cotcodac !

Eu acuma ce mai fac ?

Strigă cocoşelul blând,

Din Chezarie, zburând.

Du-te la Mitran, la moară,

Ca sâ-ţi dea şi el o scară.

Iute cocoşelul blând,

N-a stat un minut la gând.

A zburat

La moară-n sat,

Şi Mitran l-a şi mâncat

Pe cocoşel,

Cu ostropel.

A adus Mitran o scară

Lungă, deşirată, rară,

Să te sui pe ea, o vară.

Cap la cap, ei le-au legat,

Dar degeaba, ce păcat,

În picioare le-au sculat,

Dar s-au dovedit prea mici

Pentru muntele de-aici.

- Cucurigu ! cotcodac !

Eu din Mitru, ce mai fac ?

Zice cocoşelul blând,

Din Mitran, pe nas zburând.

- Cotcodace !

Păi, dormi, drace ?

Du-te să dai strigăt mare,

Încă-o scară cine are.

Cocoşelul nostru blând,

N-a stat un minut la gând.

A sburat

La Ilie Prostea-n sat

Primăraş la primărie

Şi primarul l-a mâncat,

Cum la cartea veche, scrie,

Cu mărar şi pătrunjel,

Pe cocoşel.

Nouă scări, veniră, noi

În căruţă cu Guşoi

Şi gărdaşul Simion

Care doarme de planton

Noaptea, lângă "târlifon".

Şi iar umblet, şi iar scări,

Şi iar of ! şi iar legări,

Până când se terminară

Toate scările din ţară.

Şi oftară cu amar :

- Nu se poate ! e-n zadar !

Cap la cap, noi le-am pus bine,

Dar degeaba, ce ruşine,

Ca un pai în zece frânt,

Au curs toate la pământ,

Hurrrr ! Ca lemnele, de vânt.

Ba, s-a mai ales şi slut,

Dalior când a căzut,

Cu o buză cât o prună,

Poate zici că-i o minciună ?

- Cucuriugu ! Cotcodac !

Eu acuma, ce mai fac ?

Zice-o creastă de cocoş

Fiartă cu orez şi borş,

Care sare din Ilie,

Primăraş la Primărie,

Prostea, că de el e vorba,

Nu-i mai şade-n burtă, ciorba.

- Du-te să-mi aduci un "feşter"

La cusut de lemne, meşter.

Feşter, pădurar, adică.

- Las-că ştiu, cum e Stelică,

Sau, mai sus, cum Pătru Zamă

Îi aduc de cataramă.

A venit cu Pătru Zamă

Logo Zamă,

Zis aşa pentru că zice

LOGO, fără nici o price.

Cu opt ruble-n lună, leafă,

Şi cu-un clop teşit pe ceafă,

Ascuţit cu ciocu-n faţă,

Ca la raţă.

Haina de trei ori întoarsă,

Şi-n spinare cu o cioarsă

De puşcoace-n lung crăpată,

Care n-a tras niciodată,

Cumpărată din Vidin,

Bună de păzit la in

În postul Sânzienelor,

Contra coţofenelor,

Sau să bage spaima-n gloată,

Care n-a făcut armată,

Fără iască la amnar,

Şi cu prafu-n pozânar.

Cremenea să vezi drăcia,

N-a sosit de la Turchia.

Şi văzând, Dumitru Zamă,

Râse mult de dânşii: - Mamă !

Logomamă !

Le legarăţi cu curmei

De mesteacăn şi de tei,

Logotei ?

Ca pe capre şi purcei ?

Nu aşa, copiii mei.

La o parte, logoparte,

Să v-arăt cum scrie-n carte.

Şi, zicând ceva din gură,

Să vezi, mă, fermecătură,

Scuipă-n palmă scuipătură,

Pe furiş, nu vadă ei,

Într-o frunză de costrei.

Şi-apoi, harşc ! pământ apucă,

De-astea n-am văzut, mămucă,

Face nişte terci, o leacă,

Şi pe toate-n deşti le freacă,

Până când au dispărut.

Ştie Cornea ce-a făcut.

Iar acum, ce-i dă prin gând ?

Mă, ia scările la rând,

Şi le scarpină la guşi

Ca pe nişte purceluşi,

Adormiţi sub corcoduşi,

Şi le pipăie-n călcâie,

Tulai, mă ! Şi le tămâie,

Cu tiutiun, mă, şi le-mbucă,

De-astea n-am văzut mămucă.

Când le pune negreşit,

Cum e osul, s-au lipit.

Iaca... nemai pomenit !

Din treizeci de scări şi una,

Lungă pân'la cer nebuna.

Aferim aşa dulgher !

A făcut o scară-n cer,

Logocer.

Aţi văzut ? drăguţul feşter

E cât Dumnezeu, de meşter !

- Mărginene Dalior,

Mărginenilor, fecior,

Şi haiduc la drumul mare,

Chiar din măta, din născare,

Mulţi ai dus tu la pierzare.

Mult ţi-ai mai crescut averea,

Şi desfătul, şi puterea.

Auzeam că poţi să faci

Farmece cu vrăji şi draci,

Şi din lemn nevorbitor,

Tu faci aur lucitor,

Iar la om, tu scoţi, când vrei,

Coarne lungi de mehehei,

Dar o scară nu putuşi

S-o cârpeşti ca mine-acuşi

Haide, suie, logosuie,

Pune pasul ici pe cuie,

Suie-n cer la logocer,

Ca să cumperi măji de fier

Să faci pluguri de sider,

Să arăm pământ cu ele,

Şi cloncani de mers în stele.

Să n-ai teamă, logoteamă,

Că-a lucrat Dumitru Zamă,

Şi să ştii că stau de pază

Până mâine la amiază,

Şi-o ţin bine, logobine,

Cu bocancul, pentru tine.

Ruşinat, stă Dalior

Şi răspunde tutulor :

- Ioane, nefălos şi bun,

Săritorule Gorun,

Mulţumesc, atât îţi spun.

Mulţumesc, Chezarie,

C-ai plecat din arie.

Mulţumesc vârtos şi ţie

Primăraşule Ilie,

Care stai la Primărie-

Şi-apoi, ţie Simioane

Meşter bun la "târlifoane",

Care-auzi vorbind "cocoane",

Mulţumesc acum la fel

Şi acestui cocoşel,

Crainic harnic şi supus,

Care-n patru burţi s-a dus,

Şi s-a-ntors tot sănătos,

Pe sus,

Nu pe jos,

Covrigat şi puturos.

Ţie, însă, Logozamă,

Ţi-oi răspunde fără teamă,

C-am fost rău, pizmaşi cu toţi,

Că m-am adunat cu hoţi

Şi m-am lăcomit să am

Casă cu pereţi de geam.

Şi cu vrăji eu am lucrat

Fără frică de păcat.

Ochiul turcului zgâit,

Din cetatea Racovei,

Multe mi-au mai dăruit

La porunca "Pacabei"

Grâne roşii în pătule

Şi destule

Aureturi

Şi băneturi,

Acareturi,

Şi alte daurite scule,

Şi pământuri şi olate,

Şi în codri verzi, cetate.

Mult noroc mi-a dat în vite,

Şi puteri nebănuite,

Că nici bunul Dumnezeu

Nu avea ce-mi aveam eu.

Dar aşa cum m-a slujit,

Tot aşa m-a părăsit,

Şi din domn karaiflac,

Ajunsei rumân sărac,

Doar cu sângele în vine,

Şi cu pielea după mine.

Dar eu azi mă sui în cer

Ca să cumpăr măji de fier,

Să fac pluguri de sider,

Sute vouă, unul, mie,

Ca să facem plugărie,

Cea mai bună haiducie.

Ţara voastră, Deşteptarea,

Să m-aştepte. Îndurarea

Domnului, va face, poate,

Să le biruim pe toate.

Să vedeţi ce grâu mai iese

Din acele holde dese,

Cum e părul vostru-n cap.

Eu, de foame, tot vă scap.

Şi-oi rămâne-n sat la voi

Mânător de oi şi boi,

Hăulind cu pita-n sân,

Bucuros să fiu rumân,

La treizeci de ani curaţi,

Decât voevod "altân"

Peste oameni nemâncaţi.

- Cucurigu ! Cotcodac !

Dar eu, Doamne, ce să fac ?

Zice cocoşelul blând,

Jos, cuminte-n coş, şezând.

- Mă isteţule, mă ghiară,

Hai cu mine-n sus pe scară.

Că tu nu ştii ce e lenea.

Hai cu nenea,

Zice Dalior cu drag.

Dar n-am traistă, să te bag.

- Dar pe umăr, nu e bine ?

- Este bine.

Sus, cu mine !

Şi cum zice, Dalior

Pune-n scară un picior.

Şi-apucând cu mâna dreaptă,

Pune altul pe-altă treaptă,

Părăsind de-acum pământul,

Pe cărări, pe unde vântul

Singur bate,

Către crâncena cetate.

Şi aşa mereu făcând,

Suie scara până când

Nu-l mai vezi de pe pământ.

    DALIOR ÎN CER.

A ajuns la norii suri

Care-atârnă pe păduri,

Şi priveşte-n sus şi-n jos

În gropanul fioros,

Care-l soarbe pân-la os.

Vântul bate, geme scara,

Care tremură ca sfoara,

Cu un capăt de pământ,

Celălalt, pe cer, în vânt.

Şi lipindu-şi cefa-n spate,

Stă cu ochii la cetate,

Pregătit mereu de moarte -

Şi se suie mai departe,

Până la al doilea cer

De sub Degetul de Fier,

Unde norii de cerneală

Scot, cu verde licăreală,

Aţe albe de beteală,

Mormăind cu groaznic glas,

Sub mecetul lui Masgras.

Şi iar suie, se tot suie,

Pe-atârnata cărăruie,

La tot pasul

Aşteptând să-i sune ceasul,

Ca pe-o pară să-l înghită

Hăul, nesătulă vită,

Care stă, căscat sub el,

Ca sub ţâţe, un viţel.

A ajuns la norii roşii,

De unde, cum spun strămoşii,

Nu se mai aud cocoşii

Numai cocoşelul blând

Sus pe umărul lui, stând,

Se aude cum îi spune :

- Unde te mai sui, nebune ?

E mai sus ca-ntr-un copac,

Cotcodica ! Cotcodac !

- Stai cuminte, ştiu ce fac.

Şi se suie, iar şi iară,

Şapte zile, zi de vară,

Pân-la norii de zăpadă,

Lângă Deget strânşi grămadă.

Dar urmează un alt cer

Pe sub Degetul de Fier...

Pân-aici le numărase,

Au fost patru, mai sunt şase.

- Cer, cer, cer - văd bine eu,

Însă unde-i Dumnezeu ?

Zice Dalior în gând,

Către cerul cinci, urcând.

    DUMNEZEU.

Se adude -atunci din spate

Nişte vorbe mari şi late

Cu glas gros, cam de bas,

Şi cu fornăit pe nas:

- Unde urci, bă pământene,

Fără aripi, fără pene,

Doar pe nişte lemnişoare ?

Nu ţi-e frică că-or să zboare ?

Când se-ntoarce puţintel,

C-aveau hăul pe sub el,

Vede-un bărbălău moşneag

Menţinând cu un toiag                    

Dintr-o uşe de bordei

Sau... magherniţă, cum vrei,

Aşezat pe-un nor, cu două

Ferestruici - şi-o lună nouă

Sta deasupra, cum e ea,

Tăiată din tinichea,

Şi bătută în piroane

Cum se vede pe icoane,

Iar în chip de rândunici,

Capete cu aripi mici

Îi sburau moşneagului

Drept pe lângă chica lui

Peste care sta ceva :

Un triunghi de mucava -

- Ha, tresare Dalior,

Eşti Masgras ! să te omor !

Şi cu-o mână el şi scoate

Cuţitoiul de la spate.

- Ba de fel ! Nu vezi că eu

Sunt Dumnezeu !

Ai greşit-o, Simioane.

Nu mă ştii de pe icoane ?

- Doamne ! -ncearcă să se-nchine

Dalior, mă ierţi pe mine

Că mereu te pomeneam

Însă faţa nu-ţi vedeam.

Cum, stăpâne, în bordei ?

Te-a-njosit un... Pacabei

O mărgea de patru lei ?

- M-a-njosit ! Ce, dacă ? Sunt

Mai aproape de pământ.

Că e greu

Să fii unul Dumnezeu.

Să ştii totul pe de rost

Cine mâncă dule-n post,

Cine fură,

Cine-n jură,

Cine pune carne-n gură

Fără cuminecătură,

Sau să-l prinzi pe ăla care

Moare fără lumânare,

Sau muierea care spală

Sărbătoarea , zdrenţe-n oală

Lângă Ion în pielea goală.

- Bine, Doamne, sărut mâna.

Astăzi este săptămâna

De când n-am pus apă-n gură

Nici măcar o picătură.

Piere-n flăcări lumea toată.

Ce zici de-asta, Doamne- tată ?

- Da băiete, da băiete,

Că şi mie mi-este sete.

Că arhanghelul Gavril

Îmi aduce câte-un chil

Când din Olt, când de la Nil.

Nu sunt eu de vină, nu,

Fiindcă dracu aşa vru.

Vezi cum Degetul de Fier

Ca un par se-nfige-n cer ?

Când din câmp a izbucnit,

El pe nori i-a priponit

Ca pe-o vacă la ţăruş -

Cum îi vezi mata acuş.

Vântul mare cât ar bate -

Din frigare nu-i mai scoate,

Să colinde-ntreg pământul

Şi să plouă cum vrea vântul.

- Lasă, Doamne, că merg eu

Să repar ce s-a stricat.

- Să-ţi ajute Dumnezeu,

Dragul moşului băiat.

- Doamne, eu îţi cer iertare;

N-adusei o lumânare

Să-mi dai bine cuvântare.

- Ba e bun şi un clapon.

Cum te chiamă, Simion ?

Să te trec la catastiv

Că eşti bun şi milostiv,

Şi să-ţi fac un loc în rai.

Bodeaproste că mi-l dai.

Şi cum zice,-ntinde o mână

Care scârţie, bătrână,

Şi înhaţă, tremurând,

Cocoşelul nostru blând.

- Claponaş, clapon, clapon,

De la nenea Simion

Tocmai bun pentru cuptor.

- Ba nu, Doamne, Dalior !

Nu mă scrie aci greşit,

Că vezi bine, că-am plătit.

  PEŞTERA  DIN MUNTE.

Şi cum zice, Dalior

Mărginenilor fecior,

Pleacă iarăşi, mai departe

Ori la viaţă, ori la moarte.

Merge-aşa un an uitat,

Sub perete spânzurat.

Şi cum drumul se lungeşte,

Seara pârâie, trosneşte

Ca oscioarele la deşte

Ca piroanele în cleşte,

Tremură ca aţa-n vânt,

Între cer şi-ntre pământ.

Iar când scările s-au rupt,

Găsind loc pe didesupt,

El s-a-ntors cu capu-n jos

În gropanul fioros,

Care-l soarbe pân la ea...

Şi se duce spre pământ

Vâjind ca piatra-n vânt.

- Prinde! strigă Dumnezeu

Mai de jos din cerul său.

Şi o rădăcină tare

I-o pune sub picioare.

Şi mai prinde cu o mână

De-o mustaţă, de-o ţărână

Şi pe alta de mai jos -

Trage pasul bucuros,

Dalior, scăpat de moarte.

Nu mai merge mai departe,

Nu mai poate. Şi se lasă,

Parcă retezat de-o coasă,

Peste găinaţuri reci

De chiscani şi lilieci.

E o peşteră, o groapă

Care-asudă foc şi apă -

Şi îl chiamă către ea

Cu un rânjet de căţea,

Clănţănind din ceaţa sură

Cu doi dinţi de var, în gură.

Cazaciocul de-i plăcuse,

Zace-acuma, rupt de tuse,

Răstignit ca un tâlhar,

Peste pietrele de var.

- Cucurigu ! cotcodac !

Eu acuma ce mai fac ?

Strigă cocoşelul blând,

De la Dumnezeu scăpând.

Şi trăgea de-un cap de sfoară

Care se lungea afară.

- Na, bătrâne, trage tare

Apă de-a răcoritoare,

De la Olt sau de la Nil,

Cu miros de crocodil.

-Tiii ! tâlhare păcătos,

Ce făcuşi ? fugişi de jos

De la bunul Dumnezeu ?

Şi atuncea Dalior,

Mărginenilor fecior,

Trage tare... bucuros

Ia ulciorul de pe jos,

Şi cu grabă-n gură-l pune,

Ameţit de udăciune,

Şi luând viaţă de duh sfânt,

S-a sculat de la pământ,

Zice: Bogdeaproste ! şi

Mai departe el păşi,

Cu cocoşul după el,

Ce venea ca un căţel.

Oh ! ce beznă pânditoare !

Întunericul cum doare !

Se opreşte ascultând,

De nimic cu ochii, dând.

Dar priveşte cu-n fricare

Gura peşterii în care

Mai pătrunde-un pic de soare.

- Cotcodace !

Păi dormi, drace ?

Tu ai fost în Dumnezeu.

Âsta este drumul meu?

Parcă-aş fi cu capu-n sac...

- Cotcodica, cotcodac !

Las- că ştiu eu ce să fac.

S-a dus ziua, vine seara.

Dumnezeu îţi rupse scara.

- Da? Atunci mi-e drumul bun.

Mă închin şi mă supun.

Dumnezeu îmi dă povaţă.

Paloşul şi-l pune-n faţă,

Gata gata să lovească-n

Cel ce-ncearcă să-l oprească.

    STEAUA VEGA.

S-a oprit... mai face-un pas

Când aude-aproape, un glas

Omenesc, ca de copil.

Se apropie tiptil...

Un glas ... chiar omenesc,

În grai dulce, românesc.

- Omule, sau duh, ce eşti-

Rătăcit prin munţii-aceşti,

Pasăre sau lup hain,

Ia opreşte-te puţin.

-Nu sunt pasăre, nici lup,

Iar tu, glas fără de trup,

Ce-mi eşti, un prieten, ori

Un duşman, ieşit să mori.

-Vrei să-mi ştii povestea mea,

Omule? Am fost o stea,

Steaua Vega de pe cer,

Nopţii negre, giuvaer.

Îndreptam pe călători-

Ca pe orbi de subţiori.

Dar un om de pe pământ

Ca pe-un fruct m-a rupt din vânt,

Poruncind lui Pacabei

Din cetatea Racovei,

Să mă ia din locul meu

Unde stau cu Dumnezeu,

Dar, robia m-a durut,

Şi... Cărbune m-am făcut.

Lepădat în acest beci

Cu chiscani şi lilieci.

Dacă vrei iar foc să-mi vie,

Pune-mă la pălărie

Ca să-ţi luminez în faţă,

Să chem peşterea la viaţă.

Sare vesel Dalior:

-De lumină mi-era dor,

Mă cătam de un chibrit

Şi tu-n cale mi-ai ieşit,

Vego , Bine mi-ai venit !

Dar eşti rece,-ntunecată

Ce-am să fac cu tine, fată?

Bine te-am găsit şi-aşa,

Roabo dulce, soro stea.

Ieşi din lanţul ruginit,

Suie-te le răsărit,

Să ne spui cât este ceasul,

Să ne-ndrumi pe mare, pasul.

O ridică... şi deodată

Peştera se umple toată

De-o lumină ca de soare.

-Mulţumesc, cerească floare,

Arzi, eşti foc, dar nu mă doare.

Şi cu steaua prinsă-n frunte,

Dalior pătrunde-n munte,

Ca afară, pe sub soare,

Ziua în amiaza mare.

-Spune-mi Vego, duh curat-

Âsta-i drumul spre palat ?

-Da, e drumul către sus.

Ei pe-aceea m-au adus.

Raza stelei, bucuroasă,

Tae-n două noaptea deasă,

Şi o lume-ntreagă arată.

-Mergi cu fruntea ridicată,

Zice Vega, să-ţi arăt

Din-nainte şi-ndărăt,

Şi din tine până-n fund,

Toate câte se ascund...

E muzeul pentru Smei

Meşterit de Pacabei.

Dar ia sama poţi să mori

Tu, aici, de mii de ori.

Este o menajerie

Scoasă din vrăjitorie.

Paznici

Groaznici,

Gripsori, lei,

Scornitori de Pacabei-

Să n-ai pricină cu ei.

Haide,-ntoarce-te-napoi,

C-o să fie rău de voi,

Şi de tine şi de el-

Căţeluşul cocoşel.

Strigă omul cu turbare:

-Setea mea de răzbunare

E mai mare

Decât frica cea mai mare.

Taci şi luminează tare.

          DE LA RĂM CETATE.

Când deodată, sub picioare,

Piatra muntelui tresare,

Parcă-ar tremura de frică.

Praf şi vuiet se ridică.

Iar în faţă, ce să vadă ?

Stâncile s-au strâns grămadă,

Dinte -n dinte, bot în bot,

Şi astupă drumul tot.

-Fă-te pană, fă-te mai,

Zice Vega, ce mai stai ?

Fă-te cui sfredelitor,

Fă-te mascul râmător,

Dacă vrei să te răzbuni.

Biruie doar cei nebuni.

Mărgineanu, ce să facă ?

Scoate paloşul din teacă,

Strânge limba-ntre măsele,

Şi se face mic sub piele,

Luând ca porcu-n rât şi spate,

Stâncile acestea, late,

Parcă de la Râm cetate.

-Înapoi, înapoi!

Că vă tai şi vă jupoi,

Ştiu eu cine sunteţi voi!

Şi cu scrâjnete el trece

Ca prin paie un berbece

Când la coadă e zorit

De ciomagul năpârlit.

Şi se duce, se tot duce,

Zile bune să-apuce,

Pe cărările cotite,

Prin păduri de stalagmite.

          PORŢILE DE FIER.

Ajuns la două porţi

Ca la cimitir, la morţi.

Ruginite, -nsângerate,

Şi mânjite cu păcate.

Parcă puse să despartă

Lumea vie de cea moartă.

Porţi de fier cu trupul drept,

Cu opt lacăte pe piept,

Cât ulcioarele de mari,

De la diavoli-făurari.

Ce să facă, cum să treacă,

Că nu-s porţile o leacă,

Ci întinse de ciocan

Din pământ până-n tavan-

Dar ceva pe ele scrie,

Ca pe uşi la Primărie.

Dar ce scrie, naiba ştie,

În trei limbi, tustrele grele

Ca durerea de măsele,

Din acelea, ci-că, sfinte,

"Vorovite" mai-nainte

De popoare din morminte.

De -ar fi numai ele, ai zice,

Dar mai e ceva, amice.

Când se uită el mai bine,

Chiar că-i vine

Să leşine.

          CHINTAURUL.

-E Chintaurul! şopteşte

Steaua Vega. El păzeşte

Poarta Deştelui de Fier-

Să nu intre hoţii-n cer.

Şi se schimbă cum îi place.

Dacă vrea, şi om se face,

Dar cum vezi acuma, ia

Din toate câte ceva.

-Ce e un chintaur ? Fiară?

Te înghite, te omoară,

Te sfâşie, sau te suge ?

Stă la sabie, sau fuge ?

-Eu mai multe nu mai ştiu.

Ştiu c-a fost student la Chiu

Grămătic, sus la palat-

Şi-ntr-o fiară l-au schimbat.

Iată-l mări, cum se scoală

Ca după o lungă boală

Bucuros că-i vine ceasul

Să-şi mai bage-n carne nasul.

Parcă-i deavolul din gârlă.

Ha! Acuma e şopârlă,

Scoate limba şi-o arată

De trei metri, înodată.

Şi mai are şi-un ochi mic

Care face lic! lic! lic!

Dintr-o groapă de buric.

Şi mai are el, pe spate

O manta de sape late,

Şindrilite şi sulite

De la cap pân-la copite-

Şi de foame, pietre-nghite,

Rupe-n gură, stalagtite.

Dar acuma cal se face.

Că se schimbă cum îi place.

Gemetele lui s-aud

De departe,-n beciul ud,

Când cu nechezat de cal,

Când cu cântec de caval

Şi pe care iute-l schimbă

-N câte-o limbă

Jumătate gârâită,

Jumătate ne-auzită,

Iar acuma chiar vorbeşte

Pocitania, româneşte.

Dar, pentru că-a fost studinte

Pe la Chiu, mai înainte,

El mai ştie carte, încă,

Şi numai pe proşti îi mâncă.

-Vrei să treci pe-aici, bădie ?

Spune-mi, sus pe porţi, ce scrie ?

Ştii, vei trece mai departe,

Nu, găteşte-te de moarte,

Că de când te-aştept pe tine

Să te grămădesc în mine.

Că eu nu mănânc pământ,

Nu trăiesc cu duhul sfânt.

Un chintaur, cum sunt eu,

Mâncă numai cărni cu seu,

Iar nu slăbănogi ca tine.

Dar, la lipsă, şi-aşa-i bine.

Mărgineanu, ce să facă ?

S-a uitat pe porţi o leacă,

Şi, citind, se linişteşte:

ARMAZOAICA, citeşte

ASÂNEASCA, ciripeşte-

VLASCHICEASCA, clar ghiceşte,

Căci în ţara BOGDÂNEASCÂ

Învăţase să citească

În trei limbi şi opt voroave,

Başca de ce e-n ceasloave,

Când umbla, preot să fie,

La Socola, în popie.

Strigă dar, cu bucurie:

-Vrei să ştii, pe porţi, ce scrie ?

Retro este scris pe poartă,

Adică, pe limba moartă,

Înapoi ! La fel şi-n cele

Patru limbi, la fel şi-n stele

Patru limbi, la fel de grele.

ÎNAPOI DE LA ACESTE

SFINTE PORŢI. Aceasta este

Cheia lacătelor tale,

Mă chintaur. Mai la vale

Zice:- Dă-te la o parte,

Că băiatul ştie carte.

-Ha, păgâne, n-ai ghicit.

O să mori nespovedit.

Învăţaşi tu multă carte,

Dar nu cât să scapi de moarte.

Înapoi nu e-ndărăt,

Dragule, iubite făt,

Că ÎNDÂRÂT e scris pe ele,

În trei limbi, la fel de grele.

Unul cu altul nu-i tot una,

Cum nu-i soarele cu luna.

Cap. 50 pe care-l ştiu

Dintr-o plavilă din Chiu:

BLASCO TELO FELIGON

GRAMATICOS

Adică:

"Cum să-nveţe limba, Ion

Cutărică,

Fără nici un "dascalos"

Pe-nţelesul tutulor,

Agăţat după cuptor

Cu picioarele în jos.

Şi cum zice, lup se face.

Sare poarta de dincoace

Şi e gata

Să-i apuce beregata

Cu-ale sale opt pumnale

Din lăuntrul gurii sale.

-Stai că-o vezi şi tu pe-a mea,

Şmechere de vreme rea,

Strigă Dalior turbat,

Că tu de-astea n-ai mâncat.

Şuieră ca coasa-n vânt,

Pentru cei fără cuvânt.

...Şi-i trânteşte o custură,

Ca un trăznet, peste gură.

De i-o cască şi mai tare,

Şi-l dă jos de pe picioare.

Şi-l mai pupă încă-o dată

Peste căpăţâna lată,

Care hăuie, răsună,

Că toţii dracii se adună,

Cum ai da cu-un buzdugan

Într-un pântec de cazan.

-Na ! că ăsta ţi-a fost oful.

Ce-mi făceai pe filozoful ?

Este paloşul meu ciul,

Dar mai fulgeră destul,

Şuieră ca coasa-n vânt,

Pentru cei ce n-au cuvânt.

Prinde porţile cu-o mână

Şi le leapădă-n ţărână.

-Hauuuu! huiră dărâmate

Ca o poartă de cetate,

Peste care calcă Hunii.

Jos cu porţile minciunii,

Puse-aici de Pacabei

Din cetatea Racovei.

          LEII  GRIPSORI.

Auzind cerură viaţă

Stâncile. Ieşiră-n faţă.

La un semn, au înviat,

Păr si cozi au căpătat.

Şi, din gropi răsunătoare,

Sar, cu coame pe spinare,

Leii Gripsori, cei mai răi,

Ai pământului dulăi.

Cu plămâni de fier şi piatră,

Înlemnesc pe om când latră.

Dinţii, coase şi securi,

Din trei-zeci-şi -trei de guri.

De mânie şi turbare,

Macină ţărâna-n gheare.

Cozile, sunt buzduganul,

Bat ca maele, tavanul.

Rup şi-nfulecă din stânci,

Gloanţe-mpuşcă de sub brânci.

Rag cu răget sugrumat,

Parcă mii de tunuri, bat.

Lemn să fii,

Tot ai fugi

De asemeni grozăvii.

Deci, şi bietul Dalior

Fuge-n dosul porţilor

Şi pământului îi cere

Să-l asundă de vedere.

Strigă Vega:- Stai cuminte,

Că scăparea e-nainte.

Nu sunt eu degeaba, stea.

I-a orbit lumina mea.

-Cucurigu ! Cotocdac!

Eu mă sui într-un copac,

Strigă cocoşelul blând,

Sus pe pereţi şi el zburând.

Şi de-acolo, nu mai tace,

Dă mereu la cotcodace:

-Dalior, ascultă-ncoace

Nu fugi, dă iama-n ei,

Că sunt mâţe , nu sunt lei.

Sunt scorniţi de Pacabei.

Rade-le la toţi, acuşi,

Mustăcioara,

Potriveşte-i în tăiuşi

Ca vioara

Sub arcuş...

Cântă, să te-audă ţara.

-Dacă-i vorba de cântat,

Zice Dalior, am stat !

-Haida ! strigă ca turbat.

Şi, cum vin, ei cad la rând,

Din sprâncene fulgerând,

Şi din gâturi detunând.

Şi cum vin de furtunos,

Tot atunci se-ntind pe jos.

Sar din paloş, grase, slabe,

Jumătăţi de cozi şi labe,

Ca păstăile din boată,

Când baţi mazărea uscată.

Din tavan în temelie,

Peştera e carne vie.

Ce mai paloş! unde taie,

Pleacă sângele pârae.

Bată-l toaca ! I-a priit,

Că mai tare s-a lungit.

          URSUL  NURI.

Şi-acum vine

O persoană foarte bine.

Dacă n-ai fi urs, ai spune

Că e om, cum vezi prin lume.

Ştie râsete şi glume.

Comandir năbădăios-

Tot pe-atât de mincinos

Cât fricos.

Căci, din urma tutulor

Leilor, Gripsorilor,

Cine-i mână, mânător ?

Ursul Nuri. Din-napoi,

El i-mpinge la război

Că el unu e, nu doi.

-Înainte, înainte!

El strigase că-nainte

Sunt o sută de plăcinte.

Dar văzând că înainte,

Se cam moare, prinde minte,

Şi lăsând oştirea baltă,

El adoptă altă

'Naltă

Strategie:-Înapoi!

Că el, unu e, nu doi.

Şi, cum zice, ţine minte.

Şi-a pus târtiţa-nainte,

Şi, din ce în ce, mai tare,

Leapădă el din picioare,

Aplicând în praftică

Ne-ntrecuta-i tactică,

Cum se face la război,

Când merg oştile-napoi.

Dar e lenevos şi gras,

I s-a pus nădufu-n nas.

Nu mai poate,

C-a îmbătrânit, nepoate !

-Unde fugi aşa cu foc,

Ursule, ia stai pe loc.

-Nu mai stau eu la război,

Că din unu tu faci doi.

Ai un cuţitoi în mână,

Şi când dai, mă faci ţărână.

- Nu te tai

Dacă stai.

Stai dihanie năroadă.

Şi zicând, l-a prins de coadă.

Coadă ! Lasă că ştim noi,

E un ciot de măturoi,

De un deşti, poate de doi,

Ca un morcov, dinapoi.

-Stai pe loc, că dacă stai,

Eu pe tine nu te tai.

-Iaca stau, iaca stau,

Stau pe loc şi prins mă dau.

Mor, mor, mor!

Şi iar mor, mor!

Am o bubă la picior,

Mor de frică, Dalor.

Şi se roagă în genunchi,

-Iartă-mă, Măria Ta,

Te rog nu mă spăimânta

Cu cel paloş lucitor,

Că de frică eu ... mor, mor!

Cu de-a sila m-a mânat

Groful naibii, la luptat.

Că eu nu sunt luptător,

Sunt poet şi... visător,

Am o sumă de poeme

Ici în cap... dar nu e vreme...

Am fost şi eu, om, artist...

De-aia sunt fricos şi trist.

-Care grof?-Ia, un grăsan

Care stă pe-aici de-un an,

Şi îşi zice "voevod"

-Cum îl chiamă, urs nărod,

Că nu-mi place să mă minţi.

-Păi, Masgras după părinţi,

Iar acuma, Von Ceacâr-

Frate bun cu groful Mâr,

Care, fac din unul, doi,

Cum făcuşi mata din noi.

Dar să nu te pui cu ei,

Că sunt smei din cei mai grei,

Să n-ai pricină cu ei.

Toţi sunt fii de Pacabei.

-Ursălăule viclean,

Gripsorilor, căpitan,

Îmi arăţi spre vodă drumul ?

- Ştiu eu drumuri cu duiumul.

- Să-mi răspunzi la întrebare,

Că-ţi fac coada şi mai mare.

Ursălăule viclean,

Gripsorilor, căpitan,

Să te las cu viaţă-n tine ?

-Lasă-mă, că viu e bine.

- Du-mă la Masgras în casă,

Şi ţi-oi da şi-o vacă grasă.

-Cum să nu, Măria Ta-

Însă, nu mă spăimânta

Cu cel paloş toietor...

Numai când îl văd, eu mor! mor!

-Vrei să mergem la război,

Fraţi de sânge, amândoi ?

Haida, să batem şi laba,

Ca să nu vorbim degeaba.

...O bătură! Ca doi fraţi

Mult şezură-mbrăţişaţi.

Şi se lăuda cel Nuri

Din toţi căpriorii gurii,

Că mai credincios ca el...

Tura-vura,-n fel şi fel.

Şi se luară,

Şi plecară

Când alături,

Când de braţ,

Plănuind ei cu nesaţ,

Ce să facă sus în pod,

Când vor da de voevod.

-Cucurigu ! cotcodac !

Minte ca un haidamac !

-Taci, odată !

-Uite, tac...

Cotcodac !

NUNTA DE PIATRÂ.

Şi mergând ei, văd deodată

Cum din beznă se arată

Lume multă, mult popor,

Oameni ca şi Dalior,

De tot felul, hâzi, frumoşi,

Adunaţi ca-n târg, la Moşi,

Însă, mulţi şi nemişcaţi,

Ca-n aluat de moarte, daţi.

Se tot uită Dalior...

Stau ca barza-ntr-un picior,

Şi cu gura largă-n bot.

Vor să strige, dar nu pot,

Ca în visele acele

Cu tâlhari, cu draci sau Iele.

De altfel, pământeni, se pare,

Îmbrăcaţi de sărbătoare.

Unii chiar călări pe cai,

Alţii stând. Se văd doi crai

Cu ciubere-n cap, de-aramă,

Ca la "ipiscepi", bag seamă,

Nemişcaţi ca nişte moaşte...

Parcă-ar zice că-i cunoaşte.

Seamănă ? Nu sunt cumva

Craii de la nunta sa ?

Fiindcă-i vezi, cum stau la masă

Ca la nunta lui de-acasă,

Cufundată-n vis, rămasă.

Dar cămila ? Ha, cămila !

Rumegă, bătu-o-ar mila !

-Seamănă, dar nu sunt ei.

Sunt fătaţi de Pacabei,

Sunt de piatră,

Este cea mai piatră-piatră,

Bună s-o zideşti în vatră,

Sau pe dealuri, la cetate,

Au doar chip de vietate.

Gerul, foamea, nu-i mai doare.

Nemişcaţi, stau în picioare,

Şi nu pleacă nicăiri,

De i-ai trage de brăciri

Tot ce vezi, e numai chip

De pietroaie şi nisip.

I-a făcut un meşter mare,

Unul, Pacabei, din sare

Şi din var

Şi din zahar,

La porunca, cum ţi-am spus,

Âlui care şade sus.

Hai să mergem înainte,

Fiindcă Vega nu te minte.

Şi mergând şi mai departe,

Printre mii de feţe moarte,

Văd şi preoţi cu potcap

Şi oşteni cu căni pe cap,

Iar la margini i se pare

Că-a zărit pe nunul mare

Şi pe Nună, uite-aşa,

Nunii de la nunta sa,

Cu supunere-adunaţi

Lângă Domnii Împăraţi,

Oaspeţi mari, care-au venit

Pe trei mări, din răsărit.

Nu lipseau nici bucătarii,

Nici flăcăii, negre plete,

Şi nici gureşele fete,

Care-acuma, zeci şi sute,

Speriate, fug, şi mute-

Şi-altele, trântite jos,

Pe-aşternut de păr frumos,

Desgolindu-şi peste vatră

Aburiţii sâni de piatră-

Osândiţi de Pacabei

Să nu ţină lapte-n ei.

Şi deodată

O lumină-n el s-arată !

Nunta lui I-aicea, toată,

De la Grapa strămutată

În acest scârbavnic beci

Plin cu vânt şi lilieci,

Cufundată în mâhnire,

Mustrătoare din privire.

Să nu zici că se-nşelase,

Dar i-aici şi Nea Năstase,

Cu cimpoiul lui de gât,

Stană sta,

Tăcea...

Şi, atât !

- Nea năstase, cimpoiere,

Oh, dacă-ai avea vedere

Să mă vezi cum am venit

Să vă scot din loc cumplit,

Să ucid pe ucigaş

În spurcatul lui sălaş,

Să vă-mbun,

Iar la nuntă să v-adun,

Ca un leu să mă răzbun.

Stea din frunte , ia aminte,

Arde-ţi focul înainte

Prin această beznă grea

Să găsim pe maica mea,

Că mi-e dor să mai sărut

Gura care m-a făcut,

Şi s-o rog să nu mă certe,

Despre toate să mă ierte,

Că n-am vrut

Toate câte s-au făcut.

Şi cu Vega-n fruntea lui,

Prin flămândul muntelui,

Cu isteţul cocoşel

După el ca un căţel,

Cată, strigă, scotoceşte,

Dar pe maica n-o găseşte.

Mii şi sute de statui

Trec mareu prin faţa lui-

Şi cu greu îşi face loc,

Parcă-ar fi la iarmaroc.

          MAMA.

Tot umblând şi căutând

Toate pietrele la rând,

I-a ieşit deodată-n cale

Şi statuia mamei sale,

În ştiuţii iminei

Foarte dragi inimii ei.

O zărise de departe

În acest ţinut de moarte,

Munteneşte-mprobodită

Şi cu barba-i ascuţită,

Adormită pe toiag.

A cuprins-o cu mult drag...

-Mamă, muică, muma mea...

Ud de lacrimi îi vorbea,

Şi o săruta pe faţă,

Şi pe gura ei de ghiaţă.

-Hai Măria Ta,-nainte !

-Ia şezi, Vego tu, cuminte !

Mama care mi-a dat viaţă,

E aici, îmi şade-n faţă.

          VISUL.

Şi s-a aşezat să geamă

Lângă piatra ce-a fost mamă,

Cuprinzând-o-n braţe tare,

Sărutând-o pe picioare.

-Cucurigu ! Cotcodac !

Eu acuma ştiu ce fac.

Eu mă culc, că pe pământ

Este ceasul nostru sfânt,

Când cocoaşele, plăvanii-

Facem nani.

-Culcă-te, şi eu la fel

Cocoşelule, căţel,

Fruntea-n palme şi-a răzimat

Peste paloşul culcat,

Cu obrazul pe mâner

Şi cu pieptul peste fier.

Tot ce-a fost s-a stins uşor...

Doarme, bietul Dalior.

Şi dormind el, ce visa ?

O visa pe maică-sa,

Desfăcându-se din stei

Şi venind pe paşii ei.

Şi cu gura ei cea sfântă,

Cum îl vede, îi cuvântă:

-Fiul mamei Dalior,

Îţi spuneam să stai uşor,

Să nu faci ca broasca-n tău,

Ca să-ajungi din rău, mai rău.

Fiul mamei Mărginean,

Unde-ai fost acum un an,

Când ne luară ? Unde-ai fost ?

Nu mai joci, copile prost ?

Te-am ţinut în burta mea

Şapte ani. Mai trebuia,

Că ia uite ce-a rămas

Din averea mea de-acas.

Nici cenuşa de la sobă,

Nici cât praful de pe tobă...

Au, au, au !!!

Cum putură să ne-nfrunte,

Să ne facă pietre-n munte ?

Au, au ,au !!!

Nunta toată ţi-au mâncat,

Pradă, ploilor, ne-au dat.

Unde este Pacabei ?

Nu mai e la gâtul ei ?

Of ! a dracului căţea

Că nu este aici nici ea,

Milo Dascălu ot Grapa

Jos la dreapta cum treci apa.

...Îmi săreai ca ţapu-n horă.

Te-a vândut copila noră.

Au, au, au !!!

Cazaciuoc tu nu mai vrei ?

Joacă-acum cu cântă ei.

Au, au, au !!!

-Hai, mămico, hai acasă,

Ţara pietrelor o lasă !

Îi zicea el, ca s-o facă

Să mai tacă.

-Nu pot merge, fătul meu.

M-a cuprins un farmec greu.

Nu mai sunt ce-am fost în viaţă.

Sunt o lespede de ghiaţă.

Iar ce vezi e numai chip

De pietroaie şi nisip.

Numai moartea celui care

Ne-a pierdut, va fi în stare

Să ne scoată din mormânt-

Că eu, maică, moartă sunt.

          LACRIMA.

Dar, de faţă mai era

Pasămite, cineva.

Ochii mamei, stinşi de moarte,

Se chemară de departe.

Şi văzură !

Nu putură

Să dea grai strigat din gură.

Nici piciorul, scos din stâncă

Să tresară, să-i dea brânci,

Şi din ochii ei cei seci,

Osândiţi şi morţi pe veci,

Cade o lacrimă fierbinte

Pic! acolo, dinainte,

Pic ! pe frunte,-acolo jos,

Unde doarme mânios

Dragul ei copil frumos.

Mai nimic, o picătură

Ca atâtea în natură,

Cum, în peşteri adormite,

Cad mereu nestăvilite,

Din bătrâne stalagtite,

Picăturile lăptoase

Din topitele lor oase.

Pic! o alta a căzut

Pe obrazul lui ştiut,

Unde dânsa-i da sărut,

Şi, pe care-l socotea

Nuri, fiul de căţea,

Că-i mai foarte potrivit,

Să-l despice cu-un isbit.

Mama, fiul nu-şi mai ceartă !

Lacrima, ca apa fiartă,

Bate jos ca un alic,

Că e fiul ei cel mic.

Uite, nemaipomenit !

Şi din somn el s-a trezit.

-Tiii ! Dar mult am mai vorbit!

-Dar tu ce faci ?

-Ia mor, mor !

Am o bubă la picior,

Şi mă joc încetişor.

-Joacă-te, dar nu cu foc.

Să nu zici că n-ai noroc,

Moş Martine,

Eu când m-oi juca cu tine !

Dă-l încoa şi lasă gluma,

Că un pumn să-ţi dau eu numa,

Şi te risipeşti pe jos

Ca grăunţele... Frumos

Ţi-ar sta ţie să mă tai ?

Dar puteai, mă urs, puteai ?

-Nu scumpetea mea, am vrut

Doar să văd cum e făcut.

Şi se roagă în genunchi,

Când din labe când din trunchi

-Iartă-mă Măria Ta,

Te rog nu mă spăimânta

Cu ăst paloş lucitor.

Dacă mă spăimânţi, eu... mor !

-Cotcodica, Cotcodac !

Mă sculai, şi-acum ce fac ?

Stai în pace

Cotcodace.

-Tot n-ai terminat cu el ?

Nu vezi cât e de mişel ?

Se tot laudă că moare

Şi nimic de-aşa-ntâmplare.