NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL-NUNTA DE PIATRĂ-II

    DAR PRIGORUL A VENIT

Dar prigorul a venit

Ca să spună- I-am hrănit,

Şi s-a pus pe clămpănit.

-Ce mai faci, mata, stăpâne ?

N-ai un drobuleţ de pâne ?

-N-am.

-E rău ce zici.

-Poftim ?

-Mă gândeam să haiducim.

Hai să luăm de unde este.

Să-ncercăm pe la ferestre.

-Prigoraşule nătâng,

Nu mă face iar să plâng.

Am să mor, de-acum, se ştie.

Moartea mi-e pe farfurie.

Vede Tot e mort, nu vine.

O, ce moarte cu ruşine !

Am să mor, adio viaţă.

Moartea mi s-a scris pe faţă...

Numai oase am ajuns...

Mor de-acum... trăii de-ajuns.

-Mori, stăpâne, dacă vrei.

Tot nu mânci nimic, nu bei,

Vorba, tot de Pacabei.

Pentru-o piatră preţioasă,

Ţi-ai uitat de sat, de casă,

Şi de lingura din zeamă.

Nu mai ştii nici cum te chiamă.

Când eşti gata, ia o sapă

Şi-ţi fă singurel o groapă,

Că eu, bietul, n-am să pot

Să te-nmormântez de tot.

Şi nici ţie n-o să-ţi placă

Capul, dacă

Îţi rămâne pe afară

Să ţi-l cace orice cioară.

-Mâine, chiar mă pun şi sap,

Zice Dalior, şi scap !

Şi de gânduri şi de toate.

Să trăiesc nu se mai poate !

       ÎNTOARCEREA  VULTURULUI.

La un an de la plecare,

După-o lungă aşteptare,

Din strâfund de cer pândit,

L-a zărit ... nu l-a zărit ?

Ba e Vulturul ... Venea

Pe sub norii albi de nea

Dinspre munţi dinspre apus

Nici prea jos, şi nici prea sus.

-Dar ce zbor ciudat, ciudat !

- E rănit şi-nsângerat,

Strigă-nfricoşat Prigorul,

Licărindu-şi ochişorul.

Ia priveşte, frăţioare-

Parcă-ar fi uitat să zboare.

Dalior aleargă-acum

Să-l întâmpine din drum.

Mâinile şi le lungeşte

Ca să-l spirijine pe deşte.

-Vai de mine şi de mine,

De-ar ajunge jos cu bine !

Nu-l mai poate ţine vântul,

Strigă după el pământul.

E lovit, lovit de moarte...

Vine tare de departe.

-O, stăpâne, cade-ndată.

Are-n aripi o săgeată.

A căzut ...

S-a ridicat...

Ne-a văzut...

Ce bun băiat !

Tot luptând cu moartea grea,

Vede Tot venea, venea,

Ca o frunză moartă-n vânt,

Când pe cer când pe pământ.

După zece, patru clipe,

Dând din frântele aripe,

Pică omului în faţă

Ca o piatră fără viaţă.

O săgeată

Care-i străpungea spinarea

Parcă-i număra suflarea.

-Mărginene Dalior,

Mărginenilor, fecior,

Robilor, dezrobitor,

Şi stăpânul meu în lupte

Cu păgânii, ne-ntrerupte -

Du-te fără de popas,

Până-n Ţara MORUNGLAS

La mecetul lui MASGRAS.

Suie-n cuibul lui din cer,

Sus pe degetul de fier,

În cetatea de pe munte,

Fără scară, fără punte,

Că acolo este Ea,

Mila ta

Şi Doamna mea.

-Dragul meu, ea te-a văzut ?

-M-a văzut, m-a cunoscut

Şi a plâns cât a putut

Eu, mai multe n-am aflat

Dacă nunta e-n palat,

Că prea multe străji fac pază

Chiar şi ziua în amiază,

Când văzduhul scânteiază.

...Mor, şi nu ştiu dacă-n lume

Mai rămâne al meu nume.

Nu ştiu de copii, nimic.

Mai trăieşte cel mai mic ?

Sare Prigoraşul iute

Şi s-apleacă să-l sărute:

-Chiar alalteri şi-a luat zborul.

Eu i-am fost învăţătorul.

- Mulţumesc, iubiţii mei.

Să-ngrijiţi mereu de ei,

Până-or fi mai măricei.

Mai vârtos, de-acel cu har,

Dintr-un ou de cânepar,

Stă pe coadă, sus, pe nori,

Cum stau Domnii-nvăţători,

Pe "catredă"... Of, orfanii !

Cum mi-se sfârşiră anii,

Fără să-i mai fi văzut !

Azi, tăticul merge-n lut.

Şi îşi trage pe sub piept

Aripile, şade drept,

Şi pe recele pământ,

Moare ca un vultur sfânt -

Pasăre fără mormânt.

    VAI ŞI AMAR...

- Vai şi-amar, amar de mine,

Dacă te pierdui pe tine,

Îngerul meu păzitor,

C-ai fost vultur, nu prigor.

Du-te, pasăre frumoasă,

Ageră şi credincioasă,

Părăseşte-mă şi tu...

Şi o palmă îşi dădu

Na, că tu mi-ai fost de vină,

Căpăţână de jivină,

Să te zmulg din rădăcină.

Vai de mine, cap pătrat,

C-am uitat să-l fi-ntrebat,

Încotro să plec, şi unde

Este Ţara Morunglas ?

Hai, Prigorule, răspunde,

Încotro fac primul pas ?

Spre apus, spre miază zi ?

Hai, prigorule, tu ştii ?

-Nu ştiu niam, zice prigorul

Licărindu-şi ochişorul.

El spre răsărit s-a dus,

Şi-a venit dinspre apus.

Doar aşa, de presupus...

-Plec spre muntele Magreb,

Şi de-acolo am să-ntreb.

     SÂGEATA

Când să plece, deodată

Dă cu ochii de săgeată.

-Tu, Săgeată a lui Masgras

Care-n pasăre te-a tras,

Încotro e ţara lui ?

Taci fetico ? Păi se poate ?!

Şi din Vede-Tot o scoate,

Şi-apoi iute, fără preget,

O aşează pe un deget

Ca să stea în cumpănire

Pe mijlocul ei subţire,

Şi-apoi strigă : -Tu,  săgeato,

Sâmcelato

Fa, Spurcato,

Încotro e casa ta ?

N-auzi tu, vorbeşti au ba ?

Hii ! Întoarcete cu ciocul

Către unde-ţi este locul,

Către coarda ce te-a tras,

Către Domnul tău Masgras.

Însă Dalior, văzând

Că săgeata n-are gând

Să se tulbute din loc,

Zicea: -Te arunc în foc !

Şi se cată de amnar...

-Stai tu, te arunc în jar...

Iute, 'nveninatul cioc

Se urni. Bătând pe loc,

Se înscrise roată, roată,

Arătând spre lumea toată

Colo... Colo... În sfârşit,

Baterea s-a mai rărit,

Şi... îngheţată a rămas

Către coarda care-a tras,

Către casa lui Masgras,

Din ţinutul Morunglas.

-Vasă zică ... stai aşa...

Şi ocheşte drept, pe ea,

-E... spre pomul ruginit.

Âsta nu-i la răsărit,

Mai"precis" să fie spus-

Jumătate spre apus.

Gata, Prigoraş, m-am dus.

Salut,

Nu mai stau nici un minut.

De mai stau şi nu mă duc,

Eu ca gardul mă usuc.

Deci, acuma, repejor,

Mă băiatule prigor,

Să-mi aduci de jos din sat,

Tot ce-i bun pentru mâncat:

Mâncătură pentru gură,

Pită dulce şi friptură,

Şi-un clondir cu băutură.

Bagă-n traistă cât cuprinde

Ca să am la drum merinde.

Şi să-mi dea dijmaşii mie,

Şi-un cal bun de călărie

Foarte bine potcovit.

Prigoraş, ai auzit ?

Şi ciubote de-ncălţat,

Deşi pintenii mi-au luat.

Iute sboară, deci, prigorul,

Licărindu-şi ochişorul.

Şi cum sboară, a şi venit,

Că e harnic la slujit.

-Zice să le dai parale,

Dar nu d-ale

Dumitale,

Galbene, drăcoveneşti,

Neştiute-n Bucureşti,

Lei

Scoşi din iad de Pacabei,

Ci arginţi

Cuminţi

Cu zimţi,

D-ăia care-i cerci în dinţi,

Luaţi cu sapa şi cu coasa

Pe sub munţi la Copăcioasa.

Mai dădeau din gură ei,

Că haleală dacă vrei

Să ceri de la Pacabei

Auzind s-a tulburat

Dalior,

Şi se gată de plecat.

-Ce cred ei, că am să mor ?

Nu le las moşia, lor!

Eu cu mine nu te iau.

Altă slujbă ţie-ţi dau :

Să te sui

La munţii Şui

Unde-s copilaşii lui

Şi la mine să-mi trimiţi

Trei din cei mai răsăriţi,

Mai vârtos pe-acel cu har

Pe micuţul Cânepar,

Ca să-mi fie servitor

Cum mi-a fost şi tatăl lor.

Gata am plecat- şi pace-

Tu încolo , eu încoace.

-Cum, stăpâne, pleci pe jos

Ca oricare păduchios ?

Unde-i calul tău focos,

Dar trăsura cea cu cai ?

Nici pe aia n-o mai ai ?

Stai stăpâne un minut,

Tu, în mâini cât ai avut

Pe vrăjmaşul Pacabei

De la gâtul Dumneaei,

Nu ţi-a dat prin cap să-i ceri

Minte multă, nu puteri ?

Minte dacă-ai fi avut

Tu atunci i-ai fi cerut

Pâine multă cu năut

Sau trăsura cu mulţi cai

Tu nimic să nu le dai

Nici grăunţe, nici susai -

Numai apă puturoasă

Trasă-n ţeavă  de sub casă.

Dar aşa, ce-ai câştigat ?

Pleci la moarte, nemâncat ?

Aur, coarne, găinaţ-

Nu-ţi prea dau la burtă, saţ.

Iar acum

Nu plecai flămând la drum

Şi desculţ...

N-am văzut ca tine, mulţi.

-Chiorule, cu mintea-n coadă,

Orătanie neroadă,

Tu, cu sfaturi

Vrei acuma să mă saturi ?

Dar nu este prea târziu ?

Fără tine n-am să ştiu

Cât am fost de slab la minte

Mai-nainte ?

Eu de gânduri vreau să scap,

Şi tu iar mă baţi la cap.

Ca ciubota eşti de prost,

Sau ca mine, când am fost.

-Ia-mă Dalior, cu tine

Dacă vrei să-ţi meargă bine.

Că şi eu, pe drum, ţi-oi prinde

Muşte multe, de merinde

Şioareci,

Şi-alte limbotine,

Că ştiu vânătoarea bine.

Eu o dată chiar am prins

Pe un câmp de-un metru nins,

Un guzgan mai îngheţat

Şi l-am păpat.

-Chiorule, prigorule !

-Ce vrei, Daliorule ?

-Uşi, de-aci, că chem pisica,

Şi te face de nimica.

Du-te unde te-am trimis !

Pis ! Pis!...

Şi luând şuba pe spinare,

Traista goală cu mâncare,

Paloşul la cingătoare,

Frânt aşa pe jumătate,

Dacă-ntreg nu se mai poate,

A ieşit în drumul mare,

Spre copacul ruginit,

Cum săgeata i-a vorbit,

Şi-deacolo mai departe,

Ori la viaţă, ori la moarte.

Şi opinci de fier şi-a pus

Şi-a pornit către apus,

Spre apus, spre asfinţit,

Către unde a  zărit

Norii cum se-ngrămădesc

Ca-ntr-un târg de nori, ceresc.

    MELIŢA

A plecat cum a plecat,

Însă foarte-ngândurat

Şi-ndoit în sine tare,

Dacă, unde merge, moare ?

Dar mai tare-l chinuia

Setea, foamea cea mai rea,

Că mergea câte-un minut

Şi un ceas cade-n şezut.

Se-ntâlneşte după-o milă,

Cu berbeacul Behăilă,

Zis aşa pentru că spune

Singur, cum îl chiamă anume:

Beee ! şi bea! şi bea! şi bea!

Şi cu capul sus, mergea,

Tuns chilug până la coadă,

Darar câinii să nu-l roadă !

Cu corniţele pereche,

Colăcel după ureche,

Care behăia oieşte

Şi-ntreba pe româneşte:

-Nu ştii, dom-le , de vânzare

Patru sute de mioare ?

Să le cumpăr de neveste -

Că la mine loc mai este.

Îi răspunde un arici

Dintr-o tufă de urzici:

-Nu-i aici...

Ia-o către miază-noapte,

Pe un drum cu mere coapte,

Că acolo este-un râu

Cu o apă pân-la brâu

Şi o meliţă turbată

Ce n-adoarme niciodată

Meliţează, dând din plin,

Ca-n fuiorul cel de in.

Cu satârul ei tăios

Bate des de sus în jos -

Cum fac babele pe ării

Uşurându-l de puzdării.

Dincolo de ea, la soare,

Este o adăpătoare

Unde vine Ion Cutare

Cu o mie de mioare.

-Nu te duce măi amice !

Aricilă îi mai zice,

Că până la ea te tae,

Curge sângele pârae.

Să mori tânăr pentru o oae ?

Ai de tine atâta milă,

Behăilă, Berbecilă.

-Ba mă duc, că sunt voinic,

Nu am frică de nimic.

Şi cum zice, se şi duce.

Oile să le apuce,

Dar se-ntoarce jumătate,

Retezat frumos pe spate,

Coada şi două picioare,

Că i-a trebuit mioare.

Şi-atunci vesel, Dalior

Face focul repejor,

Într-un par din gard l-nfige

Şi mi-l frige, mă , mi-l frige,

Şi-l mănâncă, fericit,

Că puterea i-a venit.

Şi porneşte de îndată,

Către unde îi arată,

Fermecata lui săgeată,

Către ţara Morunglas,

La mecetul lui Masgras.

       BUBOIUL

Merse şase luni, şi-apoi

Când se uită înapoi,

Ţara lui se mai vedea

Cât o bortă la pingea.

Şi ajunse într-un loc

Plin pe dedesubt de foc.

Îl frigea pe la picioare

Ca-n cuptor, la mama mare.

Se veda că-a fost un sat,

Astăzi ars şi îngropat.

Oameni morţi şedeau în pat

Sau se împuţeau la soare.

Şi era mă, o putoare !

Ha! un om! Petrache Durlă,

Care şede-n cur şi urlă,

Are numele cam lung,

Că-a venit din Câmpulung.

El cocea la vânt şi soare,

"Pâine de pământ şi sare",

Dintr-un pămâncior mai gras,

De la cimitir, un pas.

Şi-o vindea, zgârcitul, ci-că,

Şapte bani pe o pâinică.

-Bună ziua, Dom Brutar,

Ia să-mi dai de-un creiţar.

Dar mai proaspătă, mai moale,

Să n-am danfuri pe la poale.

Scoate-un nastur de pe piept,

Şi-i plăteşte foarte drept,

Semn că Durlă nu prea ştie

Să facă negustorie.

A aflat, de la ăst prost,

Că pământul, tatăl nost,

Un buboi a căpătat

Jos la vărzărie-n sat.

La-nceput cât un grăunte,

Iar la urmă, cât un munte,

Până când cu ofuri crunte

Şi sudori de foc pe frunte,

Tot pământul, de durere

A răcnit ca o muiere

Şi-n minutul ce-a urmat,

A fătat,

Şi trei zile plumb topit

Să iertaţi, s-a cufurit !

Şi-o prăpastie crăpată

S-a lumgit prin lumea toată,

Despărţind dacă se poate,

Tot pământu-n jumătate,

Ca o pâine ruptă-n două -

Şi de-atunci, nici că mai plouă,

Iute, ca din praştie,

Iată-l la prăpastie,

Scormonind cu ochi-n jos,

În vulcanul fioros.

Şi adânc ce-i...pân-la iad!

Maluri de pe margini cad,

Şi se văd în, fund, vai mamă,

Maţe roşii de aramă,

Cum mai forfotesc în zeamă.

Şi se-aud din groapă sate,

Cum mai strigă, sugrumate;

În numele sfântului,

Din fundul pământului.

Şi nu e nici pod, nici drum -

Numai râpi, puroi şi fum.

Deci, întreabă iar săgeata,

Care arată, blestemată,

"Înainte, peste foc,

Sau nu te mişca din loc

Nici un drum alăturea"

Zice de pe deget, ea.

Iar un om, norocu-i scoate...

Se-ntâlni cu Stan Ipate

Care se ţinea de spate

Şi urla în gura mare

Că îl ustură şi-l doare.

   GOGEA  MITU

-Stai pe loc, drăguţă frate,

Spune-mi cine mi te bate ?

-Nu mă bate nimenea,

Că a fost cu voia mea.

Vin din ţara Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea,

Alungat de her Masgras.

Nici-un om n-a mai rămas -

Şi-am dat vamă foarte mare,

O curea de pe spinare -

Aoleo, cum mă mai doare.

-Păi de ce, de ce, de ce ?

-Las-că vezi mata, de ce.

Musai să se vindece -

Şi-oi trăi în libertate -

Şi-oi fi iarăş Stan Ipate.

-Unde este? Care? Cum?

-Sus, alăturea de drum,

Este loc de trecătoare,

Trece unu, Mălai Mare,

Marele, nebiruitul,

Gogea Mitu,

Şi e-nalt, de şapte poşti...

C-a plouat pe aici cu proşti.

E prăpăd...

-Iaca fug şi eu să-l văd !

Când ajunge, Gogea Mitu

Scapără de cer chibritul,

Şi-l vâră-n lulea să arză,

Mare, Mare,

Cât o putină de varză

În picioare.

Ia te uită, ţucă-l-aş,

Cât e el de uriaş,

Cu un crac,

La ocrac,

Celălalt

Pe dealu-nalt

Dacă s-ar scula-n picioare,

N-ar mai fi pe lume soare.

Se uita la el, mă frate,

Cu dovleacul dat pe spate,

Şi cu gura larg căscată,

Ca o oală-n gard uitată.

Că vorbea ca o lăcustă

C-avea gura cam îngustă;

Dar vorbea mai cu folos

Pe o gaură din dos,

Dar şi-acolo fârâ scară -

Nu prea-nţelegeai ce zbiară.

El trecea pe călători

Apucaţi de subţiori,

Şi-i punea pe loc ferit

Dincolo, cum şi-au dorit.

Dar cerea un preţ cam mare,

"O curea de pe spinare"

Cam de-un deşti juma, lărguţă,

Pentru hamuri la căruţă

-Bună ziua , Mitule!

-Ce vrei, Prăpăditule?

-Merg în ţara Morunglas

La chemarea lui Masgras

Că sunt doftor bun de foale,

Pentru soaţa dumitale.

-Dar să-mi dai de o curea.

-Treaba mea ce fac cu ea.

Nu te doare,

Fiindcă-ţi dăm cu-o ţâră sare.

Am un bărbier aici,

Care tae fără brici.

Multe vorbe ei vorbiră

Până când se învoiră

Să-i dea Dalior, merită,

Una gata tăbăcită.

-Uit-aici. Cu cataramă

Lucitoare de alamă.

Am primit-o şi io-n dar

De la chirai Han - tătar.

A şi scos-o din nădrag -

Şi i-o-ntinde cu mult drag.

-Ia-o, Gogea Mitule...

Ad-o-ncoa, zgâitule.

Şi se-apleacă să i-o ia -

Dând şi-un vânt mai cu perdea,

Dar destul de tărişor -

Să-l audă , dalior,

Semn că este mulţumit -

Şi de lucru s-a gătit.

Până-n lună s-a crăcit.

Iute Gogea, că era

Gogeamite macara -

L-a şi luat pe om îm ghiare

Să-l înveţe cum să sboare,

Şi, ca vântul l-a trecut,

Dându-i mai apoi şi-un şut

De-a căzut la limbă lată

Cu picioarele-n privată.

    POPA    IZDRAIL

Şi mergând el înainte,

Şi-a pus tălpi la-ncălţăminte

Din mesteacăn albişor -

Coaje mai de la cotor.

Iar când s-au cojit şi ele,

De la măsa luând pingele,

Dă cu drumul drept pe piele.

A ajuns la drumul mare

Pardosit cu grunji de sare,

Care sare mai băiete -

Tare-l mai frigea la ghete.

Până când , în gând îi dete,

Să alerge-n fuga mare

Dân din goalele picioare

Şi să-şi ţie răsuflarea,

Că, de-aici i-ar fi scăparea.

Iată că, pe la chindie

Oameni mulţi încep să vie

Cu hangere-n mână, late,

Şi cu câte-un mort pe spate,

Şi nici unul n-avea cap.

Un călugăr cu potcap

Şi cu praporu-n proţap,

Apucase înainte,

Nănăind cuvinte sfinte,

Însoţit de-un pălimar

Care nănăia mai rar -

Şi se tot uita-napoi,

Rupţi de frică amândoi.

-Bună ziua, eu v-am dat

Zice Dali-nspăimântat :

Şi mirat în sine foarte.

-Ce-i Părinte, atâta moarte ?

-Domnul ! zice omul sfânt,

Stând o ţâră pe pământ,

Mai alăturea de drum,

Iacă spun eu ce şi cum.

Eu sunt popa Izdrail

Dat la carte, de copil.

Până când, la Scheiul Chel,

Ajunsei Protosinghel,

Din ţinutul Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea.

Schitul Chel cu trei pereţi,

Peste sfinţi, crescuţi bureţi.

Sfântul Nicolae

Stâ cu nasu-n pae.

Pe Sfânta Maria

Creşte păpădia.

Pe Mântuitorul

Creşte-nalt, mohorul.

Că la noi la Morunglas

A venit un om, Masgras

Care-a scos din cap un munte

Şi i-a pus palat pe frunte,

Priponind tot cerul.D-aia

Vântul s-a oprit şi ploaia.

Multe, avusei, prinoase

Şi cărniţă fără oase

Şi colivă, ba şi ouă,

Până când, e veste nouă :

Nu-i cărniţă că nu plouă.

Şi-am ajus eu, azi, să cânt -

Din Cazanie, flămând.

De atâta uscăciune

Nu mai ştiu o rugăciune,

Ci slobod mereu pe gură

La trei vorbe, o-njurătură.

Ieri plecarăm, burta cere,

Opt călugări cu hangere

Să răzbim la Rusalim

Unde pe Cristos îl ştim

Scoţând fulgere din nas

Să ne scape de Masgras.

Am dat vamă unei vaci

Patru sute de pitaci,

Dar la gârla împuţită,

S-a dus viaţa fericită,

Că un ciung ne-a omorât,

Dându-ne cu ciunga-n gât.

Şi cum zice, iar se mişcă

Fluturând ca o morişcă

Din lărguţu antereu,

Şi cânta din gât mereu

Despre unul Dumnezeu

Din al şaptelea Tropar

Care se cerea "mai rar"

Şi cânta ca în potcap

Nu mai are nici un cap,

I-a rămas aici la gârlă

Unde are Ciungul târlă.

Trec acum călugăraşii

După el mişcându-şi paşii

Şi cântau şi ei mereu

Despre unul Dumnezeu

Şi spuneau că în potcap

Nu mai au nici ei un cap,

Merg aşa pe dibuite

Unde diavolu-i trimite.

Iar din cap, mai de departe,

Popa glăsuia a moarte:

- Hai copii să ne grăbim

Că se vede Rusalim.

Hai la mânăstirea şchioapă

Să ne facem câte-o groapă,

Şi-ntr-un ceas să putrezim -

Ca să ştim

C-am ajuns la Rusalim.

Aleluia, aleluia,

Întru slava nimănuia...

   LA GĂRLA CIUNGULUI

A ajuns ne-ntârziat

La un râu spumos şi lat

Şi adânc nevoie mare -

Care apă bună, n-are,

Fiindcă vine amestecat

Tot cu scârne şi pişat

Şi ades în câte-un loc -

Vine amestecat cu foc.

Şi mai zic, aşa era :

Gârla asta isvora

De la draci, dintr-o hazna,

Sus, la Muntele de Var

Unde-au dracii seminar -

Unde-nvaţă carte sfântă

Cum se scrie, cum se cântă,

Patru zeci de mii de feţi,

Să se facă "catiheţi"

Şi drăceşti preoţi de mir,

Cu potcap şi patrafir.

Dar mai jos, sub umbre dese,

E şcoala de preotese

Drăcărese,

Care, de trei ori pe zi,

Fac pipi

Şi porneşte-o gârlă mare

Până se opreşte-n Mare.

Ce să facă, cum să treacă,

Că nu e numai o leacă,

Cum zisei, e pân-la Mare,

Şi trăzneşte de putoare.

Deci, întreabă iar săgeata,

Care -arată, blestemata,

"Peste gârlă, inainte,

Că "Bonsula" mea nu minte !

Dar ia lasă, este leac !

Vede o luntre de capac...

Lângă ea un om, e Lungu

Zis şi ciungu,

Om sărac cu barda-n sac

Cu trei oi şi-un berbecuţ

Şi cu-o cumpănă de puţ.

Că el are doar o mână

Şi-a pierdut-o la o stână,

Dar şi-a pus de lemn, la loc,

La un vraci, în iarmaroc,

Şi-i atârnă-n jos, uscată,

Şi în pozânar, băgată.

Ciungu e un căpcăun -

Bun la suflet, dar nebun,

Nu e lacom, nici viclean,

Ca să treci, nu-ţi cere-un ban -

Sau vre-o capră, sau vre-o oae -

Nu! El trece pe bătae.

El, cu mâna lui uscată,

Are drag să-ţi dea odată

Peste gât

Şi cu drag te-a omorât.

Dacă scapi, te trece-ndată

Fără nici o altă plată.

- Nea podare,

Gospodare,

Cu o mână la păstrare

Vreau să trec şi eu. Ce-mi iei ?

Am aicea şapte lei.-Nu mă Nae,

Nu pe bani trec! Pe bătae,

Fac şi eu ca la oraşe,

Una-n gât şi-un şut în boaşe.

-Pe mulţi pumni ? - Numai pe unu,

Dar când dau,trăznesc ca tunul.

-Cum să stau?-Aşa,-ntr-o parte.

Ia să-ţi fac Istract de moarte.

Pune-ţi paloşul deoparte.

Să nu cazi cu botu-n el,

Că nu suntem la răzbel.

Şi cum zice, şi-umflă pieptul

Face-un pas spre om,cu dreptul,

Îl infige în pământ,

Şi, deodată-şi face vânt,

Ca morişca se-nvârteşte

Că tot praful se stârneşte,

Şi la timp din pozânar

Ciunga-i iese ca un par,

Şi se-ndreaptă către gât,

Locul bun de omorât.

Dar te uită,Doamne, drace !

Ciunga dumnealui, ce face ?

Când să facă pac sau poc!

Ciunga i-a sărit din loc

Dezlegându-se de trup,

Ca muşcată de un lup,

Şi se leapădă pe jos

Ca ciolanul puturos.

 

N-avea ciungu cum să ştie

Câ la Dunăre-n turchie,

Blestematul Dalior

Pus pe jaf şi pe omor,

A fost prins, crestat la gât -

Cu puţin neomorât -

Iar un doftor persian

I-a pus gâtu-ntr-un burlan

Şi i-a dat cu smalţ pe faţă,

Dăruindu-l iar cu viaţă.

Urlă Lungu

Zis şi Ciungul,

Ba chelălăe, ba latră:

-Aoleo, gâtlan de piatră,

Fiţi-ar fierul de la gât,

Tu cu el m-ai omorât.

Au! au! au! Mânuţa mea,

N-oi mai omorî cu ea!

Dă să fugă către târlă,

Sau să se arunce-n gărlă...

-Unde fugi, mă, că nu-i gata,

Mai dă-mi una pentru tata.

De nu dai,

Eu te tai,

- Nu mai am decât o mână,

Şi-aia slabă la ţâţână.

Iartă-mă, stăpânul meu,

Nu ştiam că eşti un smeu.

Cale bună la Masgras...

Poftim luntrea, că te las.

- Câine negru de pripas,

Zice Dalior, turbat,

Multe capete-ai mâncat,

Însă azi e rândul tău

Că eu sunt şi mai dulău.

Poc! îi trage una-n moacă

De urât şi dor să-i treacă.

Şi-apoi bagă-l să se facă

Jos în scârne, "Catihet"

Că-i lărgime - berechet -

Bâldbâc cu ucigaşul !

Şi-a găsit şi ciungu naşul.

     ZIDUL   CHITAESC

A ajuns la locu-n care

Îi răsare

Drept sub zare

Zidul ăla Chitaesc -

Zău, să mor, dacă glumesc,

Despre care se vorbeşte

La istorie, româneşte,

Cum ca fost şi el pe-acolo,

Călătorul Marco- Polo.

Zidul mare

Poartă n-are,

Şi oricât l-ai ocoli

Tot de el vei da, să ştii.

Cum să facă

Cum să treacă,

Că nu e numai o leacă,

Şi e lung, din zare-n zare,

Leagă un ocean de mare,

Oceanul Leuşteanul

Şi marea Cusarea -

Nicăieri, prin zid, scăparea.

Şi e-nalt, până în cer !

Tot din cărămizi de fier,

Şi-i păzit din nişte case

De maimuţele păroase,

Care numai noaptea ies -

După oameni, la cules.

Şi-i mănâncă pân-la case -

Nici-un zgârci nu vor să lase.

Să întrebe iar săgeata,

Care-arată, blestemată,

Peste zid, tot înainte -

Că" bonsula" ei nu minte.

Cum stătea biet Dalior -

Trece peste zid, în zbor,

Un cocor !

Stai bădie Cocorâie.

- Uite, stau, mă Rumânie

Şi, făcând un cerc uşor,

Se opri, sătul de zbor,

Sus pe zid, într-un picior.

Şi se pune să-şi repare

Penele de pe spinare,

Cismele de pe picioare.

Se purta tot boiereşte,

C-avea cisme cu trei deşte.

- Mă fodulule, mă cioară,

Spune ce mai e prin ţară ?

- E pârjol, e sete mare.

A secat şi apa-n mare.

Broaşte, ioc !

Pustiu noroc.

Nu mai vezi un dobitoc.

- Dar în ţara Morunglas

Fost-ai ?

- Io, acum un ceas.

I se spune acuma Ţara

Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea.

_ Ce-ai văzut ?

- Tot ca pe-aici.

Am văzut cum trei voinici

Bat război cu-un voevod

Pentru-un munte fără pod -

Alţii, cu un popă-n frunte

Au căzut de pe un munte

Că voiau sus sâ-l omoare

Că el duce apa-n soare.

Numai rele omul face.

Ce-au cu groful ? Nu-i dau pace ?

D-aia Dumnezeu nu plouă.

După fapte ne dă nouă.

Că eu doar o vorbă ştiu:

Decât mort, mai bine viu

Cu o floare la chipiu.

- Mă cocor, mă cocorâie,

Ai făcut la minte râie.

Du-te Dracului de ghiară.

Mai sunt mă ca tine-n ţară ?

Au spart sfatul şi-au plecat.

A aflat, intrând în sat,

Cum că doamna Porumbacă

Doamna Mu

I-ar putea da rând să treacă

Chiar acu...

Ajungând el la păşune,

Se cruci ca de-o minune.

- Gluma asta ce înseamnă ?

Păi, nu este nici o Doamnă.

Văd acolo doar o vacă

Porumbacă,

Stând posacă

Ne găsind ce să mai pască

Pe întinderea de iască.

Vine o copilă slabă

Cocârjată ca o babă,

Cu un sac pe cap a glugă

Chiar la doamna Vacă, slugă.

- Doamna noastră Porumbacă

Este-o Doamnă dobitoacă

Ştie vraja cum s-o facă,

Dincolo, pe om să-l treacă,

Cât ai zice odată "peşte!"

Haida, du-te de-i vorbaşte

Zice sluga

Plecând fuga.

- Bună ziua Doamnă Vacă.

Vreţi să m-ascultaţi o leacă?

Căutam pe Doamna Mu.

Dumneavoastră sunteţi, nu ?

De la Zidul Chitaesc.

- Eu sunt, eu. Plăteşti ?

- Plătesc.

Însă, cam păcătuiesc

Că n-am dăia, cum zici, bani

- Valea ! eu nu trec ţigani.

Spală putina de-aici

Să nu-ţi dau în cap c-un bici.

- Doamnă Vacă, tanti Vacă,

Vreau să-ţi dau ceva să-ţi placă.

Ea privi prietenoasă

- Muuu ! te văd viţel de rasă.

Ai la gât basma frumoasă,

Şi la brâu un iatagan,

Dar la suflet n-ai un ban,

Uşchi ! că te-apucă ploaia.

Mă ! ştii tu ce e bătaia ?

Strig acuma

Pe huiduma

Taurul

Balaurul

Care scoate foc pe nări,

Şi te ia la alergări.

- Doamnă Vacă, Ţaţă Vacă,

Mai ascultă-mă o leacă.

Vrei de dor şi de of să-ţi treacă ?

Vrei un leac să scapi de strche ?

Vrei un bumb colea-n ureche ?

Şi se dă mai lângă ea.

- Uit-la mine, uit-colea,

Un cercel ca de şanteză.

Şi-i arată o pioneză

Dintr-un fund de buzunar

De pe când era şcolar.

- Tii! şi Muuu ! ai un cercel !

Muuu dar unul frumuşel.

Dă-l încoace mai cu grabă

Şi găteşte-te de treabă,

Că te trec colea, domneşte,

Cât ai zice odată "peşte".

Şi răgea cu glasu-i gros :

- Uşor, să nu-l scapi pe jos.

Şi frumos, şi leac de strche !

Pune-mi-l mata-n ureche.

Ha, ha, ha, nu mă gâdili !

Hi-hi-hiii !

El i-l pune măi băiete,

Înfigându-l ca-n perete.

De atâta bucurie

Nu mai ştie

Ce să facă

Coana Vacă.

Şi juca trei paşi la stânga,

Şi bătea pe loc nătânga

Danţu-n clipe fericite

Botezat "la trei copite"

Şi cânta

Se hurduca,

Ca o vită fericită

Juncă şi neprihănită,

Copită lângă copită.

- Mai zburat-ai vreodată,

Mă rumâne,

Cap de câne ?

- Doamnă vacă, niciodată.

Şi cum zice, îşi arată

Coada ei îmbălegată:

- Ia bungheştete colea.

Asta este coada mea

De pe când eram viţea.

Tu să mi-le-agăţi de ea

Cum stau peşti în cârlig

Când îi scoţi din apă-n frig.

Murătură fără zamă,

Să bagi bine tu de samă,

Că io număr. La trei ... şi !

Să-i dai drumul, orice ar fi,

Să n-ajungi cumva în lună

Sau în Soare

Să vii-ncoace pe picioare.

Prinde-te ! acum e bine...

Cu urechea tot la mine...

Şi-apoi rage ca nebuna :

- UNA !

Saltă coada, vaca mea,

Cu rumânul "peşti" pe ea.

Peste zid o potriveşte,

Ca tunarii-n sus ocheşte,

Că e vacă studiată,

A făcut trei ani armată.

- DOUÂ !

Ca la tiribombă, roată,

Plimbă coada-n lumea toată

La toţi sfinţii o arată.

Odată !

Iar odată,

Încă-odată,

O desnoadă,

O înoadă,

A fost coadă,

Nu e coadă...

- TREI !

Mai tare o-nvârteşte

Şi văcuţa-acum răcneşte :

- Acuma !

Strigă din bojoci, huiduma !

Vine coada-mbălegată

Iar la spate, atârnată,

Dar acum, mai uşurată,

Fără dragul băeţel.

-Na că mă scăpai de el !

Are mama un cercel !

ÎN  ŢARA  DEŞTEPTAREA

Şi-a pus iarăşi alte ţinte

Şi-alte tălpi la-ncălţăminte,

Şi mergând tot înainte,

A aflat cu bucurie

De la o popicărie,

Că se află acum în ţara

DEŞTEPTAREA

Care nu-şi plăteşte darea.

Cetăţenii "deşteptani"

Săturaţi de-atâţi tirani

Care, ţara le-ncălcase,

Se făcuseră toţi oase.

Mai erau fo doi din ei,

Prin păduri şi prin costrei,

Şi se arătau cu frică,

Neştiind ce să mai zică.

A ajuns la un ţinut,

De unde n-a mai putut,

Căci la margini ajunsese,

După cum înţelesese,

În ţinutul Morunglas,

La mecetul lui Masgras,

Unde DEGETUL DE FIER,

Ca un stâlp suia la cer,

Iar săgeata,

De-acum, nemai blestemata,

Arăta cu ciocu-n jos,

- Bravo, te-ai purtat frumos,

Zice Dalior, şi-o bagă

În pământ, cât e întreagă.

DEGETUL  DE FIER.

Drept la margini de pământ,

Cu spinările în vânt,

Într-o horă de munţi grei

Cu clopotniţa de stei,

Pe deasupra tutulor,

Şade ca un domnitor,

Muntele cu falnic nume,

Fără fraţi pe-această lume,

Ca un deget care-arată,

Lung, cu unghia cea crăpată -

Către bolta înstelată.

DEGFETUL DE FIER, îl chiamă,

Deşi nu e nici de-aramă,

Numai din granit curat,

Doar cu var amestecat.

Însă-i tânăr, s-a născut

Anul trecut,

Bulbucându-se din lut,

Până a număra la trei,

Căci lucrase Pacabei,

La porunca lui Masgras

Domnul peste Morunglas.

Iar pe degetul de fier,

Ca o stea aprinsă-n cer,

Se zăreşte un palat

Doar din diamant, lucrat,

Şi mă jur că n-am să mint,

Fără nici-un pic de-argint,

Numai aur, arde-n soare

Ca oglinda orbitoare.

- El e degetul de fier ?

- El e degetul de fier,

Îi răspunde-un cimpoier

Care ţurluia la oi,

Dintr-un răpănos cimpoi.

- Palatul lui Masgras ?

- Da, palatul lui Masgras.

- Nu ştii, dumneata, i-acas' ?

- Totdeauna stă acas',

Îi răspunde cimpoierul,

Măsurând cu ochii, cerul.

Astăzi, pe la prânzul mare

A plecat la vânătoare

Dar s-a-ntors îndată mare,

Şi e beat de bucurie,

Numai moare şi învie.

Ce să fie ?

Am aflat-o noi şi p-aia.

Doamna noastră, Măsgrăsoaia

A născut un Măsgrăsoi,

Mare, dolofan cât doi.

Să domnească peste noi.

Spaimă mare în popor !

Are-acuma, groful chior,

Moştenitor.

Are şi ce moşteni:

Toată Ţara Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea,

Că nu are alţi copii...

Dalior întreabă : - Şi ?...

- Şi făcură azi poftire

Popii de la mânăstire,

Şi baronilor din lume

Cele mai scălâmbe nume !

Musai să-l boteze mâine.

Bat scovergi, frământă pâine...

Au vorbit la "târlifon"

Cu gărdaşul Simion,

Să dea satul un plocon.

Satul însă-i părăsit...

Ce plocon or fi poftit ?

Că nu mai sunt nici flăcăi...

Numai doi din ăi mai răi.

- Dar pe unde-i drumul, sus ?

- Nu ştiu, asta nu mi-au spus.

Dar le ştiu eu cum li-i drumul.

Drumul lor, pe sus, ca fumul...

Cu...CLONCANUL, de nu-i vezi,

Fără roate şi obezi.

Nu ca noi,

Cu opinca prin noroi.

Zboară peste munţi, prin nori,

Tocmai ca nişte cocori.

Cum fac îngerii !... D-apoi !

D-astea sunt p-aici, la noi !

A fost câmp întins, curat...

Dar deodată s-a umflat,

Cu cerul s-a-mpreunat.

 DALIOR  CÂUTA  DRUMUL.

Susuind, s-opri la poale,

Şi-ncepu să-i dea târcoale,

Ca să-nchipuie un plan,

Cum să-l suie,

Fără scară, sau cloncan,

Dibuind vre-o cărăruie.

Degetul se-nalţă drept,

Ca un zid pe lângă piept.

Nici nu sufere vre-un pas...

Trece-n sus, pe lângă nas,

Găurind un rând de nori,

Ca un horn prin căpriori.

Aspru este la privire...

Tace ca o mânăstire.

Numai câteodată, bate

Câte-un clopot din cetate,

Plescăind din scurta-i limbă,

Semn că străjile se schimbă.

Strigă Dalior, turbat.

- Măi, dar sus te-ai cocoţat !

Ia te uită, prin urmare,

Ştii să porunceşti, tâlhare.

Şi tu câine, Pacabei,

Buni stăpâni găsişi în ei !

Au ştiut a-ţi porunci,

Şi tu, drace, a-nfăptui !

Nu ca mine să fac glume

Nesărate, cu cea lume,

Să le torn pe cap şi foc

Şi găinaţ,

Iar eu, tartorul, să joc,

Ars de sete, la ficaţi,

Gâlgâind ca un Setilă,

Vinuri, chilă după chilă,

Noaptea, până dimineaţa...

Doamne, cum m-apucă greaţa !

Şade Dalior, chiteşte,

Şi nimica nu găseşte,

Şi e musai, sus s-ajungă,

Deşi-i pare calea lungă

Ca să facă, scurt, dreptate

Sus pe crâncena cetate,

Nunta să şi-o desrobească

Din robia deavolească

Şi pe Pacabei să-l ia,

Şi-apoi, morţii, să-l şi dea.

    FÂR  PRIETENI.

- Şi nici vulturaşii mei

Nu s-arată. Ce-i cu ei ?

Cui să-i ceară ajutor

Mărgineanu Dalior,

Mărginenilor fecior,

Când pe vultur nu-l mai are ?

Lumea plină de-ntristare.

Câneparul ! ştie zborul...

Are cârmă, drăcuşorul,

O-nvârteşte prin văzduh,

Şi se suie ca un duh.

Lui să-i ceară ajutor

Mărgineanu Dalior.

Numai chiorul de prigor,

Dacă i-o fi dat de ştire.

Nu e altă izbăvire.

Dar, degeaba ! Ca un cort,

De cleştar, stă cerul mort.

Nici o aripă străină,

Nu vâslea, prin cer, să vină.

Numai un cloncan grăbit,

Venea de la răsărit,

Ca să puie sus pe Deşti,

Musafiri împărăteşti,

Şi-alţii pleacă, alţii vin,

Tot prin nori şi prin senin.

Se văd mici, pe sus, departe,

Parcă vin din steaua Marte.

- Cânepare, ai murit ?

Eu degeaba te-am hrănit?

Blestemat să fii, să mori

Cu tot neamul de prigori,

Şi lăudăroşi şi chiori,

Care stau pe lângă mine

Numai când îmi merge bine.

Poate că a şi venit...

Vede-un punct la răsărit

Sub un noruleţ vărgat -

Şi pe nume l-a strigat :

- Cânepare VEDE BINE,

Vino-n trap aici la mine

Că ţi-am pregătit bucate

Să mănânci pe săturate

Trei

Porumbei

Şi dacă mai vrei,

Un pisoi

Felul doi.

Mută deştiul pe senin

Pe unde cocorii vin.

- Drace, surdule, n-auzi ?

Lasă muştele din duzi -

Şi aleargă-n drumul tău,

Puiule de vultur rău.

Inima mă doare tare !

Te-aş trimite cânepare

Sus pe Deget, în iscoadă,

Că tu ştii să stai pe coadă.

 RUGÂCIUNILE  LUI  DALIOR

Ridicându-şi mâinile, şi

Umplându-şi ochii de soare.

- Soare, tu, măreţ şi sfânt,

Felinar peste pământ,

Ochiul tău de foc, fierbinte,

Vede tot şi ţine minte.

Spune-mi de când stai pe cer

Peste Degetul de Fier,

Cât cu raza ai pătruns,

N-ai văzut un drum ascuns

Sau cumva, vre-o cărăruie ?

Cei de sus, pe unde suie ?

...A trecut un ceas sau două-

Au trecut şi nouăşnouă,

Şi Sorilă sta tot mut

Ca la-nceput...

ÎNTORCĂNDU-SE DE LA

SOARE LA UMBRÂ.

- Umbră dragă, să trăieşti.

Pe unde tu stăpâneşti,

Şi cu mucegai te-ndopi

Prin cotloane şi prin gropi,

N-ai văzut un drum săpat

Către piscuri, spre palat ?

DALIOR ÎŞI LÂRGEŞTE MĂINILE

CA ŞI CĂND AR VREA SÂ

CUPRINDÂ TOT VÂZDUHUL.

- Vântule neobosit,

Călătorule vestit,

Poruncit de la Adam

Să fii cal fără de ham

Tu n-ai stavili, frăţioare,

Nici la umbră nici la soare,

Spune-mi, bunul meu amic

Că te ştiu, mă ştii de mic

Care-i drumul suitor

Către focul stelelor,

Către creasta istui munte ?

Are scară ? Vezi vre-o punte ?

Prin pământ,

Prin vânt,

Pe unde ?

Hai iubitule, răspunde.

... A trecut un ceas sau două,

A trecut şi 99,

Iar la urmă ia cuvântul

Vântul.

- Nu prea înţeleg eu bine

Vorba Dumita cum vine,

Că eu vânt sunt, şi eu, drum

Ori pe unde am, ori cum.

Dar când vrea să merg, eu sbor,

Peste drumuri, Dalior.

Eu ca vânt îţi pot răspunde

Că sunt drumuri, ori pe unde.

- Mulţumesc de-aşa cuvânt,

Vântule, ah! ce mai vânt !

Tot mai bine ţi-ar fi fost

Să fii vânt, iar nu vânt prost.

DALIOR ÎŞI VĂRA BRAŢELE PĂNÂ

LA COATE ŞI LACRIMILE

I-UDÂ PÂMĂNTUL.

- Tu, tătânule pământ,

Două vorbe să-ţi cuvânt:

Numai tu poţi stii mai bine

Drumurile de pe tine.

Voevodule şi domn,

Hai, trezeşte-te din somn,

Împărate fără moarte

Fă-mi şi mie o ţâră parte.

Tată drag, nemuritor,

Dă-mi o mână de-ajutor,

Ca să fac un pic dreptate

Sus pe crâncena cetate.

... A trecut un ceas sau două,

Au trecut şi nouăşnouă,

Şi pământul sta tot mut,

În cernitul aşternut.

- Hai, urneşte-te odată,

Că reped în tine-o cioată

De-ţi fac praf măselele,

Şi vezi verde stelele.

Cu piciorul dă-n pământ

- Hii! Te bat mă, de te svânt,

Hai odată cât nu-ncep

Să te ciup şi să te-nţep,

Ca smintitul ăla care

A bătut cu biciu-n mare-

Fiindcă i-a-necat un pod,

Cum se scrie la isvod.

Nu ţi-am fost copilul tău

Şi la bine şi la rău ?

Ţi-am ucis năpârcile,

Şi ţi-am dres şi furcile

Ţi-am săpat isvoarele

Să nu te ardă soarele.