NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL-NUNTA DE PIATRĂ-IV

            

DRUMURILE.

Au ajuns la o răscruce.

Încotro, acum să-apuce ?

Şapte drumuri se înoadă,

Împletite ca o coadă.

Aşa dar, acum i-acum...

-Unde duce acest drum,

Ursule, că vreme nu e?

Celălalt, acel ce suie,

Unde suie ?

Dintre toate aceste căi,

Care-i bună ? N-auzi, măi ?

Moş Martine ?

Sau eu nu vorbesc cu tine ?

-Este unu, trece peste...

Dar nu ştiu cam care este.

Şi se bâlbâie şi-ncearcă

Cum să mintă... Âsta, parcă...

-Âsta ? Haidem, dacă zici,

Amândoi, ca doi voinici,

Eu la urmă, tu-nainte,

Că aşa e mai cuminte.

Şi zicând îl ia de coadă,

Mâna, ca-n fuior şi-o-noadă.

-Nu mâ-npinge, bă stăpâne,

Că eu, urs sunt, nu sunt câne.

Eu nu ştiu, cum zici, să mint.

Sfatul meu e ban de-argint.

-Dacă drumul ţi-este bun,

Tu de ce nu faci ce-ţi spun ?

Mergi tu-n faţă,

Ca povaţă,

Călăuză

Cu minciunile pe buză.

-Spune-mi, Dalior, tu mie-

Vrei să cazi în şerpărie ?

Dacă vrei o cale bună

Aia e din văgăună.

Cale dulce, cale lină,

Treci tu-n faţă cu lumină,

Că eu, fată, nu văd bine,

Şi n-am stea pe cap ca tine.

-De Masgras, ai auzit,

Ursule ? -Am auzit,

Că el, scumpul, m-a moşit

Şi m-a botezat cu nume,

Să fiu şi eu urs prin lume.

-De Masgras ai auzit...

Atunci, spune-mi negreşit

Nuri, ursule mişel,

Care-i drumul către el ?

Spune-mi iute, spune-mi tot,

Că-ţi-ating o bleandă-n bot

De-auzi câinii la Horez.

Mă, te bat de te turbez,

Iar la urmă fac cu tine

Ce-ai vrut tu să faci cu mine.

          PRIETENI NOI.

Auzind că-i zvon afară,

Liliacul scoate-o ghiară

Dintr-o stalagmită seacă

Ca un uger lung de vacă.

Puiul lui, şi el s-apleacă

O ciupercă dintr-o mie,

Scoate grai din pălărie.

-Omul! Strigă ciupercuţa.

Nani,nani, se dă uţa

Liliacul pe tavan.

Omul cu un iatagan !

Dar şi cârtiţa Negruşa

A crăpat din piatră, uşa:

-Bună ziua, tinerele

Cu lumină de la stele.

Eu te ştiu de mult pe tine.

Mi-ai făcut odată-un bine.

Dar tu nu mă şti pe mine,

Că io nu-s vre-un voevod

Cu cetate şi cu pod,

Sau vre-o cneaghină bogată

Să mă ştie lumea toată.

Şi nici vre-o cârciumăreasă,

Să-ţi dau vin din viţă-aleasă.

Sunt o biată cârtiţă

Cu puterea-n târtiţă.

Ar pe sub pământ cu nasul

Până când îmi vine ceasul.

Mi-ai făcut un bine mie,

Toamna, pe la Stă Mărie,

Într-o luni ba nu,-ntr-o joi

Eu şedeam pe-un muşuroi

Cu copiii amândoi

Când deoadată, tu trecuşi

Întorcându-te din Huşi.

Calul tău, cu o copită

Cât-o sită,

N-a călcat pe noi cu-un deşti.

Şi puteai să ne striveşti.

Dalior, să ne trăieşti!

Ne-ai văzut de sus, nu dragă ?

Şi-ai dat pinteni la mârţoagă,

Iapa aia într-o doagă.

Te cunosc, eşti Dalior...

Să n-apuci pe-acel ponor

C-ai să cazi pe la mijloc

În cazanul cel de foc

Care frige, zi şi noapte

Măruntaiele răscoapte

Ale oamenilor care

N-au dat dare-

Din ţinutul Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea,

Şi din ţara Merunglas

Închinată lui Masgras.

Nici la dreapta să n-o iei,

Că pe-acolo ieşi din stei

Şi-ai să cazi cu capu-n nori

D-ăia, negri, tunători,

Nici la stânga,-n munţii sterpi

C-ai să cazi în cuib la şerpi,

Nici pe drumul ce se vede

Cum la vale se repede,

Că acolo-i lumea toată

La osândă adunată.

Zdup! şi zdup! cu maiul bat

Să mai facă un palat

Şi un beci cu şobolani

Pentru fabrica de bani.

Tu s-apuci pe horn în sus,

Cum şi Dumnezeu ţi-a spus,

Pe un horn îngust de piatră

Pân' la Masgras pe o vatră.

Scorbură, sau horn, nu-ş-ce-i

Dar te scoate drept la ei.

Strâmtă este şi-negrită,

De un foc străvechi, pârlită

Tu te sui cu binişorul

Salţi în sabie covorul

Şi, când ai ajuns sub pat,

Sari ca leul cel turbat.

Zice Nuri:-Bâ stăpâne,

Eu sunt urs, eu nu sunt câne,

Sfatul meu e ban de-argint,

Nu-s jigodie să mint.

Mergi pe unde eu ţi-arăt,

De nu-şi place, vii-ndărăt.

N-asculta de-un căţeluş

Mâncător de-un cărăbuş.

Strigă cârtiţa: -Ia taci,

Că te ştim noi câţi bani faci.

Ursule viclean şi rău,

Tu slujeşti Masgrasul tău.

-Mucles ! Căpăţână slabă,

Că de nu, îţi şterg o labă.

-Mor,mor,mor! Ia uite frate,

Cine zice că mă bate!

Râme ştii tu să mănânci,

Cârtiţoaio, stai pe brânci,

Şi ca porcii râmi pământ,

Nu vezi soare, nu vezi vânt,

Dar te ţii că ştii prea multe.

Şerpii-n găurii să te-asculte.

-Dalior, ia fă-l în două,

Să ne tai din el şi nouă.

-Ia poftim, potae,

Şi se face chiar că-l taie.

-Cucurigu! Cotcodac!

Lasă-mă că  ciur îl fac.

Îi mânc ochii ca pe boabe,

Şi-l agăţ în două scoabe!

Zice cocoşelul blând,

Sus pe capul lui şezând.

-Aoleo, să nu mă ta...tai,

Că un urs ca mine n-ai.

Dacă vrei cu-adevărat

Să ajungi nevătămat

La Măria Sa sub pat,

Suie-te pe horn în sus,

Nu cum răii ăştia-au spus,

Este singura cărate,

Duce ca o lumânare,

Neştiută, tăinuită,

De un şarpe orb păzită.

Alifantul care-i rob,

Trage lanţul la hârzob.

-Minte! strigă liliacul.

A murit de mult, săracul.

Trage acuma la hârzob

Lambru, şarpele cel orb.

Zice Nuri: -Se prea poate,

Liliacule, nepoate,

Că-s bătrân, ochiul mă minte,

Şi n-am ţinere de minte.

Dacă-i Lambru, salutare,

Âla cere preţ cam mare,

Cere carne, de mâncare.

Şi-aici, carne cine are?

De nu-i dai pe săturate,

La lumină nu te scoate,

Şi pe drum l-apucă dorul

Şi-şi mănâncă călătorul.

Vrei să  fi mâncat, stăpâne ?

Şi-atunci, spune, cum rămâne ?

Cu ocara ce mi-ai tras ?

Că sunt omul lui Masgras ?

Ai tu carne ca să-i dai ?

N-ai.

Şi, ascultă:

Multă !

-Lasă, Nuri, văd ce vrei,

Că n-am carne.N-am pe lei ?

Leii gripsori, trei-zeci-trei.

Ce noroc avem cu ei !

Hai, aşterne-te la treabă,

Şi să mi-i aduci de grabă,

Când de coadă, când de labă,

Când pe spate, când pe cant,

Că le-ai fost tu comandant.

Strigă Nuri:-Ba io nu !

Strigă Dalior:-Ba tu!

Şi se face către el.

S-a-mblânzit ca un căţel

Şi se duce să-i aducă,

Câte doi, de cozi, i-apucă,

Şi mi-i târă, supărat

Că-mi ajunse şi argat.

Şi-i bocea el ursăreşte,

Inima ţi se topeşte.

-Aoleo, leo, mă leoi,

Ce viteji aţi fost şi voi,

Să vă taie un... omoi !

...Şi-i aduce-ncetişor,

Când de cozi, când de-un picior,

Când pe spate, când pe cant,

Că el le-a fost comandant.

Până ce-a-ncherbat treizeci,

Grămădiţi ca sacii-n beci.

LAMBRU  ŞARPELE BÂTRĂN.

Colo-n dărâmata groapă,

Şade "ochi fără de pleoapă"

Lambru- Şarpele bătrân,

Sluga fără de stăpân,

Că de-un an şi zile cinci,

N-a mai dat Masgras pe-aici,

Ca să-i dea pisici mai grase,

Şi nici oase.

Sau vre-un om mai nesupus,

Aruncat de viu, de sus,

Nesupus şi platnic rău-

Părăsit de Dumnezeu.

Şade Lambru şi nu ştie

Cui să-i ceară azi, simbrie.

Ochii stinşi, privesc căscaţi,

Veşnic pândei negre, daţi.

Căci în fundul lor, vederea

Nu şi-a mai găsit puterea.

Ochiu-i mort şi-n groapa lui

Şi-a făcut şopârla, pui.

Când deodată, stând colac,

Simte-n nări miros pe plac.

-Aoleo ! ce praznic mare !

Strigă Lambru, ce mâncare!

Falca-mi joacă, burta-mi sună

E de lei...E foarte bună.

Şi mâncând apoi, tăcut,

El cât Oltul s-a făcut.

Nu mai are loc în groapă,

Strânge solzii ca să-ncapă.

Dar aude glas de sus,

Altcumva, mai moale, spus:

-Lambrule, mărite frate,

Bucuros eşti de bucate?

Eu nu sunt Masgras, eu sunt

Dalior de pe pământ.

Suie-mă pân' la palat,

Dragă suflete curat,

Că ţi-am dat, şi ţi-oi mai da,

Ştiu că nu voi cumpăra,

Că mi-e paloşul viteaz,

Nu se uită la obraz.

-Omule, frumos cuvânt,

Zice Lambru, Lambru sunt !

Dacă tu eşti dintr-ai noşti

Şi nu dintre cei mai proşti,

Prima dată schimb o vorbă

Cu un mâncător de ciorbă.

Află că sunt om din mamă,

Din femeie pământeană.

Am fost Lambru, un băiat

Ca un Sfânt Mihai pictat

La biserica din sat -

Om frumos, fălos ca tine,

Şi viteaz...Trăiam eu bine

Dacă nu mă luam o leacă

Cu boierul Frige-Vacă,

Care-a vrut să-mpingă darea

Şi în ţara DEŞTEPTAREA

Din pământul Merunglas,

Dată-n pradă lui Masgras.

Iar Masgras, al lui cumnat

Uite cum s-a răzbunat.

Într-un şarpe m-a schimbat,

Poruncind lui Pacabei

Să-mi mănânce anii mei.

Toate mi-au rămas afară,

Decând răii mă-ngropară.

Prăpădit de plâns şi foame,

Nu vreau pâine, nu vreau poame,

Numai carne mişcătoare.

Ei mi-aduc de-afar din soare

Câte-un om, câte-un flăcău-

Nesupus şi platnic rău,

Şi mi-l leapădă, să-mi fie

Singura mea bucurie.

Am aflat mai ieri, nepoate,

Că din farmec mă pot scoate,

Dacă ar fi, cumva, să gust

Din Masgras o ţâră must.

Eu te sui, iubite frate,

Sus pe munte, la cetate,

Dar să-mi dai pe săturate.

Eu nu mi-am făcut chiar suma,

Că mi-e burta mare, ciuma.

-Ţine, Lambrule, mănâncă !

-Încă unul, Doamne ? încă !

Iar de-acum să te găteşti

Pe toţi domnii să-i prânzeşti

-Mulţumesc de prânz, bădie.

Asta-i altă cărnărie,

Şi pe altă farfurie.

E de urs, nu e de leu

Şi nu prea pe placul meu.

Mie, slugile, nu-mi plac,

Cad ca piatra la stomac.

Totuş, la nevoie mare,

Merge, cu puţină sare.

Să-l mănânc, fiindcă se cere

Multă, la urcuş, putere.

PRIN COTLONUL TÂINUIT.

După ce s-a ospătat,

Eh! o dată a strâmbat,

Semn că traista şi-a legat.

-Sări aici, pe creasta mea !

...Şi-a-nceput din solzi să dea

Ca o pasăre din pene,

La-nceput, mai fără lene,

Iar la urmă, mai domol,

Când găsi că-i hornu gol,

După-un meşteşug al lui,

"Cum prin ţeavă să te sui"

Lins

Şi-ntins,

Păienjeneşte,

Iar la urmă, şi şerpeşte,

Uns de-ajuns

Şi îmbălat,

Lunecând ca prin aluat,

Ca omida cea neroadă,

Când pe burtă, când pe coadă,

Drept în sus,

Cum Negruşa jos i-a spus.

Şi de vineri până luni

Să pleznesc, de spun minciuni,

Omul a călătorit

Prin cotlonul tăinuit

Pe balaurul cumplit.

Iar în ziua care trece

Din a noua în a zece,

Se zăreşte o lumină

Strecurată şi puţină,

Sus, în noapte, ca o stea,

Şi grăbită către ea.

Pipăind cu limba-furcă,

Urcă Lambru, urcă, urcă.

-Lambrule, văd o lumină.

Simt în nări miros de cină.

-Păi, e semn că la doi paşi,

E stăpânul, mânca-l-aş.

Gata, eu am terminat...

Şi-l aruncă cu-un scuipat,

Pciu ! cu călăreţul drag,

De-l lipeşte sus pe-un prag.

-Lambrule, te-ntoarce-ndată

Jos în groapa ţie-ţi dată.

Că de-acum ţi-arunc mâncare

Cu ciubote în picioare.

Şi, de nu mi-o merge rău,

Îţi arunc şi leacul tău.

-Tulai, Doamne, pot să gust

Din Masgras, o ţâră must ?

Şi zicând aşa, îl bate

Ca pe-un frăţânel pe spate,

Şi, pe-o piatră afumată,

A şi pus picioru-n dată.

-Cucurigu, Cotcodac !

Eu acuma ce mai fac ?

Zice cocoşelul blând,

De la şerpălău scăpând.

-Cotcodace,

Trăieşti, drace ?

Bine-mi pare,

Că muream de supărare.

          BUCÂTARUL

Coborând din piatră-n piatră

Vede drept în fund o vatră

Unde focul, cât hodaia,

Îşi urcase pălălaia.

Pe corlată , ca la mama,

Licărea-n căldări arama,

Spânzura din grinzi, pastrama.

Se apropie să vadă...

Oale multe stau grămadă

Şi mai grele şi mai pline,

Cum de sus porunca vine.

Forfotea în cea mai mare

Carne grasă cu vărzare-

Iar în două gavanoase

Numai carne, fără oase.

Iar un ied din cel mai mare

Se crăcea într-o frigare

Şi pocnea în pielea goală,

De gândeai că-acum se scoală.

Iar la foc, un ghiuj bătrân,

Picotea cu mâna-n sân,

Dar urechea lui nu doarme,

Stă la oalele cu carne,

Într-o clipă să priceapă

Când mai trebuieşte apă,

Dar urechea-i simpte paşi

De duşmani şi ucigaşi

Când, pe-o coadă de făraş,

Calcă un picior străin.

Strigă tare: -Leontin !

Şi ia-n mână un vătrar

Ghiujul nostru bucătar,

Şi încearcă, prost cum este,

Sus la domni să dea de veste,

Cum ? să bată de trei ori,

În perete la feciori.

Dar l-a luat în pene gaia,

Măturând cu el hodaia,

Şi, săltându-l într-o mână,

L-a ţipat ca-ntr-o fântână

Jos, în hornul afumat,

Unde Lambru sta căscat.

-Aoleo, ce praznic mare !

Aoleo, ce mai mâncare !

Falca-mi bate, burta-mi sună...

E de bucătar... e bună !

Să mă culc, de s-o putea,

Fără pernă şi saltea.

          OSPÂŢUL BARONILOR.   

-Stea din frunte,soro stea,

Auzi rugămintea mea?

Stinge-te ca-n asfinţit,

C-acum mergem la hoţit.

Şi cum zice,dă-ntr-o parte

Un tavan de scânduri sparte,

Ş-apoi,trage o perdea

Ce-nchidea o găurea

Cât trece-un om prin ea.

Şi, făcându-şi loc să treacă,

Trage paloşul din teacă.

S-auzeau acum mai bine

Şi viori,şi mandoline.

Pe ţambal o voce cruntă

Da să zică ca la nuntă:

-Lele ! lele ! lele ! lele !

Fără vorbe, că sunt grele.

Merge-n vârfete de deşte

Pisiceşte

Şi pândeşte

Când s-opreşte.

A ajuns la Domni sub pat

În cerescul lor palat,

Şi, cu răsuflarea scurtă,

Se lungeşte-ntins pe burtă.

Şade-nfricoşat, şi-ascultă

Râsete şi vorbă multă.

Despre robi vânduţi, trei mii,

Despre mame şi copii -

Despre îngropaţi de vii,

Despre fete timpurii,

Negreşite,

Siluite,

Şi-alte felurite

Vite.

Pe ferestre, soarele

Le-arăta picioarele

Groase-n cisme, ca butucii,

Hârşcâind pe scânduri, mucii,

De la oi, din ţara lor,

Chiar acum veniţi în zbor,

Cu cloncanii,

Să nu-i murdăre ţăranii.

A ajuns pe-un aşternut

Şi s-a-ntins cât a putut...

Se mişca deasupra-n pat-

Cineva, neastâmpărat...

Respira, dar ce păcat,

Că-i venea nestrecurat.

Un lighean puţea de moarte,

Plin cu vârf, mai la o parte.

Iar un gheomotoc de tort

Mirosea a câine mort.

Din salteaua

Care săruta podeaua

Ca o burtă-n jos lăsată

De credeai că-acuma fată

Răbufnea miros ştiut

Din băşica din şezut.

Lângă cap

Un ciorap

Cât un sac

De om sărac,

Şi un "imineu" de damă

Răsturnat, cu cataramă,

Miroseau şi ele, ci-că,

A usuc şi-a levănţică

Dar, al dracului, cum pute,

Două cisme din căpute

Şi- un papuc

A ceva şi a usuc.

Scama-i alerga la nară

Ca tărâţele la moară.

Se tot fâţâia în pat

Un moşneag neastâmpărat.

Ar mai sta, dar nu mai poate,

Că s-au pus pe dânsul, toate

Câte sunt la om sub pat-

Sufere, dar parcă-i beat.

Nins pe gât cu solzi de pae,

Scoate capul în hodae

Ca să-i vadă cum îi tae.

Vede acuma tot ce-a vrut,

Dar îi scapă un strănut,

Din şezut-

Şi urmează o urare

Din cinstita adunare:

-Tată mare, să creşti mare !

Leontine, câţi ani are ?

-Naiba-l ştie ?

Nouăzeci, la Stă Mărie.

Şapte smei cât şapte munţi

Şi alţi şapte, mai mărunţi,

Stau şi beau lângă smeoaice,

Zdrăngănind din balalaice.

La fereastră, trei zdrahoni

De baroni

Ci-că, letoni,

Bălăceau prin vin mustaţa

Şi-nvăţau cum vine viaţa.

Şapte duble,

Ultra Matz

Şi her Ianos-Găinatz,

Nepoţii lui Von Ceacâr

Şi feciorii lui Von Mâr.

Colo-n jilţ,

Mai sunt vre-o trei

Smei

Mişei

Din cei

Mai grei,

Să n-ai pricină cu ei.

Rup cu ghearele friptură

Şi o -mping cu palma-n gură.

Îi cunoaştem, ne sunt fraţi,

Sunt de-ai noştrii, din Carpaţi,

Get-beget valahi de neam,

Noi mai mult îi cunoşteam,

Frige-vaca, cur-sucit

Şi Găvan din Maglavit.

Dar mişcându-se mai bine,

Dalior vedea pe cine?

Chiar pe Mila, draga floare,

Fără fustă pe picioare

Care da la smei mâncare

Şi-i ştergea de seu pe ghiare,

Iar în urma ei, un smeu

O grăbea cu-n băţ mereu

Şi-i zicea

Când hăis, când cea.

Iar un smeu, de stângul chior,

Sta în capul oaselor

Cocoţat pe-un jilţ mai mare

Şi ţinea o cuvântare.

Âsta e Masgras, să ştii,

Cu trei rânduri de bărbii

Îmbrăcat într-o giubea

De tulpan şi catifea.

Peste-un ochi avea legată

O basma nu prea curată.

Îl cunoaşte toată ţara.

Este hoţul cu brăţara

Care, atunci, la nunta Milei,

I-a luat minţile copilei.

Dar ce spune-n gura mare ?

Că trei roabe d-astea are

Toate trei, mă neiculiţă,

Îmbrăcate

Cu o singură rochiţă

Fără piept şi fără spate.

Rag mesenii:-Ca pe roate !

-Hă,Hă, hă! Cu una toate !

-Una este sultăniţă...

Am cu dânsa eu, un scop,

Alta este-mpărătiţă

Dintr-o viţă

Din Man-op,

Iar a treia, asta d-ici,

Arde-i una, mă, cu-un bici,

E mireasa unui hoţ

Care i-a prădat pe toţi,

Iar apoi şi eu pe el,

C-aşa-i rândul la răzbel,

Mila Dascălu ot Grapa,

Jos, la dreapta, cum treci apa.

-Asta-i rochia de pe ea ?

Celor două, cum le-or sta ?

Chicoteşte adunarea,

Cronţăind în dinţi mâncarea.

-Alea stau în pielea goală,

Şi cu mâinile în poală,

Ruşinate şi smerite,

În cămări deosebite.

Uite, uşa aia mare

Duce drept la umblătoare,

Iar cealaltă, cu perdele,

Duce pân-n pod la ele,

Dragile de păsărele.

Cine-i verde, după masă,

Poate lua şi-o puică grasă.

Faci un semn către scopit-

Şi te face fericit.

Am turcoaice nevoalate-

Foarte-n pat, neruşinate,

Şi artiste din Paris

Cum se vede numa-n vis.

Patruzeci de rudărese

Şi contese

Chiar de Găliman, alese,

Cumpărate cu dinari

De la Tătari.

Care cântă din ţambale,

Joacă din buric şi şale.

Sunt crescute cu şicoală,

Că şi lemnele le scoală.

De toate măsurile,

Cu toate dresurile...

Iar mai jos, am un muzeu

Numai după gustul meu,

Cu o mie de statui

Duă chipul omului.

De n-ar fi de piatră, zici

Că sunt vii, ca noi aici.

Şi mai am, cum nu se ştie,

Chiar şi o 'minajerie"

Cu 50 de animale,

Într-o hrubă, mai la vale.

Dup-un meşteşug al meu,

Cum nu poa-nici Dumnezeu,

Am schimbat în animale

Patruzeci de haimanale-

Care îmi stăteau în coastă,

După mintea lor cea proastă.

-Voievodule Masgras,

Grohăiră într-un glas

Gazdă ca mata, mai rar.

Aferim, ce gospodar !

Ne resfeţi cam prea destul,

Parcă-am fi la Istambul.

Mai ceva, că Turcu n-are

Cât e el de turc şi mare,

Să vorbească-n târlifon

Cu grăjdaşul Simion

Noaptea, când e de planton.

Sau...cloncane ! Cine are

D-astea,-n lume de sub soare

Ca o pasăre să sbori

Pe la Dumnezeu, prin nori?

Zice Măsgrăsoiul, beat:

-Care Dumnezeu, mă leat ?

Că pe el l-am arestat.

În voevodatul meu

Nu "igzistă" Dumnezeu.

          COARNELE.

Stă Masgras, mai trage un gât,

Şi rânjeşte, face-urât,

Râgâie, să mă iertaţi,

Şi se uită la fârtaţi.

-Nu ştiţi voi cine mi-s eu !

Rag cu toţii:-Ştim, un smeu !

-Smeu ca voi ? E prea puţin.

Roabo, hăi, mai toarnă vin.

Nu ştiţi voi ce mai putere

Am acolo, la muiere !

Lângă dânsul, Măsgrăsoaia

Cea cu laţele cât claia

Şi cu ochii cât tigaia,

Sta, lăţită cât hodaia,

Şi... ce-avea la gât, potaia ?

Ca muierile, mărgele.

Dar din care ? Din acele

De opt galbeni vechi, un şir,

De la târgul din Caşmir.

Dar acolo la mijloc,

Ca un ochi umplut cu foc,

Atârnând pe gât la vale,

Priponit cu ce mai zale,

Ce era ?

Omul se cutremura !...

Pacabei, chiar el era

Între ţâţe de căţea !

Cum de nu se ruşina,

Ci, mai tare lumina,

De-ţi lua ochii şi suflarea

Cum să-i înţelegi purtarea ?

Stă Masgras, mai trage-un gât,

Şi rânjeşte, face urât,

Râgâie, să mă iertaţi,

Şi se uită la fârtaţi.

La muiere se uita,

Şi pe gât o săruta,

Şi mai tare se-mbăta.

Şi se lăuda că el

S-a întors de la răzbel

Cu o pradă foarte mare,

Care-ncape-n pozânare.

O mărgea, o mărgeluşe

Mare cât o corcoduşe,

Dar cu-un spiriduş în ea,

Parcă- ai zice că e stea,

Dar, ce-i porunceşti, îndată

Steaua face, fără plată.

Şi văzând că smeii toţi

Rag ca nişte ostrogoţi

Că e bună

O asemenea minciună,

Iar smeoaicele fac gură

Că e slab la băutură,

Iar mesenii toţi îi zic

Să se hodine un pic.

Her Masgras închide uşa,

Ca curcanii-şi umflă guşa-

Capătă la gură bale,

Şi, spre pat îşi tae cale,

Unde un moşneag uitat,

Putrezea în fund de pat.

-Tată mare, peste smei,

Te iau martor.

-Ce mă iei ?

-Mar-tor !

-Tartor ? Bine, fătul meu.

-Să vedeţi cine mi-s eu.

-Ştiu eu, ştiu,

Zice moşul un candriu.

-Ştii tu, ştii, dar nu ştiu ei.

Şi îndată Smeul chior

Pune deştiul arătător

Pe mărgeaua prinsă-n zale

De la gâtul soaţei sale,

Şi-apoi strigă:

-Pacabei !

Stelelor, copiii mei,

Tu, Luceafăr, albă stea,

Domn pe cer şi sluga mea,

Cu poruncă grea te-nsemn,

Aur fă-mi din tot ce-i lemn

Lemn din codru, doborât,

Cu toporul omorât,

Aur fă-mi din tot ce-i fier,

Cu mâner, fără mâner,

Aur fă-mi din humă grasă,

Arsă-n foc şi-adusă-n casă.

Că de nu, te-arunc în mare,

Ca să pieri, murat în sare.

Nu sfârşi, şi-ntr-un minut

Toate, Aur s-au făcut;

Blide, linguri, căni de lut,

Jilţurile cu spătar,

Scândurile de stejar,

Sârmele de la grătar

Şi pereţii albi de var.

Chiar şi săbiile reci,

Aur s-au făcut în teci.

Şi, văzând că gloata mare

Ţipă, urlă de mirare,

Şi se-aruncă cu furie

Peste orice farfurie,

Şi de-acolo prin hodae

Sar cu toţii la bătae,

Să-şi împartă vasele

Şi să-şi rupă oasele,

Şi că unii,

Ca nebunii,

Rup cu dinţii de mistreţi

Din pereţi

Iar baronii, în podele

Bat cu cismele lor grele

Şi încearcă

Să le-ntoarcă.

Zice alta:

-Pacabei,

Me-he-he ! pe cap la ei !

...Şi deodată fraţii mei,

Cât ai număra la trei,

Le şi cresc la toţi pe cap

Două coarne ca de ţap

Ca nişte ţăpuşe lungi,

Rămuroase şi cu dungi.

Şi cu toţii,

Ca netoţii,

Dând din coarne, sar şi-l roagă,

Să nu fie într-o doagă,

Ci, să-i scape de urgie,

I-a-ntrecut în bogăţie,

Şi e cel mai tare-n lume

Şi viteaz... cum nu se spune,

Poate, lumea s-o răstoarne,

Dar să-i lepede de coarne.

Toţi, departe au rămas,

Unul este Von Masgras !

Şi, ca semn că este-aşa,

Merg şi-l pupă pe giubea,

Şi-i mai ling şi mâna dreaptă,

Faptă foarte înţeleaptă,

Iar lui Doamna Voevoadă,

Fusta-i pupă, lângă noadă.

Chiar şi Dalior, sub pat,

Două coarne-a căpătat,

Ca să-i intre bine-n minte

Cum, cu-un an mai înainte,

El îi puse nunţii sale

Coarne d-astea,"speciale" !

...Aşadar, de mila lor,

Îi sloboade smeul chior

Din pedeapsa cu ruşine-

Şi s-au pus să bea mai bine.

-Aferim ! Ce mai putere !

Tu eşti Dumnezeu, mă vere ?

-Dumnezeu, zici ?

E puţin.

Roabo, hăi, mai toarnă vin.

Ia mai bine o cântare-

Zice cârâit, nu-ş care !

Însă ghiujul cel din pat

De cântat s-a săturat.

Altcumva, cântarea-i place,

Şi semn face:

-Leontine, vino-ncoace !

Că nu pot vorbi prea tare.

Am şi eu o poftă...

-Care?

-Nu o poftă, o dorinţă !

Zice el cu suferinţă.

-Tată mare,

Spune, care,

Că ţi-o împlinesc pe loc,

Cât ai zice cioc şi boc.

Molfăie, uscatul sfânt,

Dintr-un dinte negru, dând.

-Fiule, mi-e foarte rău.

Faci tu, pentru tatăl tău ?

Dă-mi picioare şi vârtute

De la un cioban răcute

Dintre ăi de jos, iobagi,

Două boaşe în nădragi,

Şi o sculă

Mai destulă

Mi le pune azi aici,

Doftorul de câini Zdrobici,

Care-i primul la Urlaţi,

A tăiat şi câini turbaţi.

Că vreau, Leontine tată,

Să mă mai însor o dată.

Am şi fată.

De n-o vrea, o iau cu sila.

Şi arată către Mila.

Şi mai cer, uitai ce cer,

A! să plouă foc din cer

Peste ţara Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea.

Să se termine o dată

Cu-aşa naţie blestemată.

-Bine, tată, fac cum vrei.

-Roagă-l tu pe Pacabei.

          SUB PAT.

-Cotcodace !

Păi, dormi, drace ?

Fă-te cu urechea-ncoace !

Zice iute de sub pat,

Dalior, înspăimântat.

-Cotcodica, cotcodac !

Spune-mi Doamne, ce să fac ?

-Vezi muierea aia, mare ?

-Văd !

-Şi pe pieptul ei ce are ?

-Păi, mărgele, văd cercei,

Şi mai jos pe Pacabei

-Tu de unde ştii ?

-Păi eu,

Ce, n-am fost în Dumnezeu ?

-Bravo, cocoşel deştept.

Fugi de smulge-i de pe piept

Pe tâlharul Pacabei,

Inima şi ochii mei.

Sboară iute, scăpărând,

Să nu-l laşi

Să rostească acel cuvânt

Ucigaş. Dacă cade foc din cer

Mii de oameni ard şi pier.

Fugi şi adă-l, că te-nsor,

Îi mai zice Dalior,

Cu cinci sute de găini

Care ouă prin vecini,

Şi te-ajut să-ţi faci coteţe,

Ca-n oraş, cu gărduleţe-

Şi-ţi iau cisme în picioare

Să te plimbi prin lumea mare

De-a mirare,

Cu chitara la spinare,

Şi cu-o sabie, colea,

Cum nu are nimenea.

-Cotcodac !

Am plecat, şi fum mă fac.

Cât a număra la trei,

Sunt aici cu Pacabei.

Iar pe ea o iau acasă,

Ca s-o pun găinăreasă.

          SÂRIŢI, HOŢII !

Îşi ridică smeul chior

Deştiul lui arătător,

Şi e gata acum să ragă

Pacabei ! cu gura-ntreagă.

Îşi răsfrânge-acuma buza

Ca ventuza,

Ca să ceară

Foc şi pară

Peste Ţara Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea.

Şi cu deştiul lui tot cată

Steaua aia fermecată

Drăgălaşul Pacabei,

De la gâtul Dumneaei,

Cum făcuse altă dată

Dar nu-l vede ! Şi nici gâtul !

L-a cuprins de tot, urâtul,

Şi nici ea, nu e, nici ea !

Parcă-a luat-o Dunărea...

-Na ! Îşi freacă ochiul lui

De culoarea câinelui,

Nu mai este-n jilţ, nimica.

Căutaţi-o pe Măndica !

Săriţi, hoţii, hoţii, hoţii !

Au sărit în sus cu toţii,

Şi o cată, iar o cată,

Pe sub masa răsturnată,

Pe la bae, la privată...

-Coană Manda, n-auzi, fată ?

Şi Masgrasul măcăia:

-Dau trei mii de lei pe ea,

Dau cinci mii de mii de lei

Pentru dragul Pacabei,

Inima şi ochii mei !

Şi cinstitul Măsgrăsoi

Joacă ca un cintezoi

Tot cu deştiu-n sus şi rage

Tot cătând unde să-l bage.

O smeoaică strigă gros:

-Bagă-ţi-l la tine-n dos !

     OM STREIN !

Când deodată de sub pat

Om strein s-a arătat.

Pune paloşu-n tavan

Şi, ca leul african,

Strigă;- Şapte smei pe-un ban !

Cu privirile lui crunte

Şi cu steaua Vega-n frunte,

Şi-un cocoş între picioare,

Gata înfoiat să sboare.

-Staţi aşa,

Stârpituri de la căţea.

Cine mişcă. îl şi rad,

Dau cu el dea-dreptu-n iad.

Veselele, strâmbe guri,

S-au căscat ca nişte şuri.

Le-au pierit şi mestecatul,

Şi cântatul

Şi-ascultatul.

Au rămas cu osu-n gură

Şi cu lingura-n fiertură.

Ei cu mâna s-apărau,

Ajutor ! strigau, şi Au !

Dar baronii,  grade mari.

Generali viteji şi tari,

Bogătani de fapte noi -

Ies afară la război,

Să dea plată pentru ocară

Toţi, cu săbiile-afară.

Dar degeaba ! ca de ceară

Dintr-un dat, se retezară.

Fiindcă aurul, se ştie,

Este bun la fudulie,

Are fală, nu tărie.

Este lemn în bătălie

Au vrut aur?

Poftim aur

Pacabei la dete aur

Iar Masgrasul cel mişel

Şi-ar da inima din el

Pentru o scoabă de oţel.

-Voevodule Masgras

De trei palme-n ceafă, gras,

Ce-ai făcut cu nunta mea,

Şi cu Mila, dragostea,

Care m-am ştiut cu ea

Din copilăria mea.

Ia poftim încoa, mişele,

Şi plăteşte pentru ele.

Dă-te-ncoace, Hoţomane,

Să ne luăm în iatagane.

-Cucurigu !

Cotcodac !

Lasă-mă,

Că zob îi fac.

Nu sunt smei, sunt nişte gloabe,

Le mânc ochii ca pe boabe.

-Dă-le pace,

Cotcodace,

Că eu ştiu ce să le fac.

-Bine, fă-le. Cotcodac !

-Vino-coace Frige-vacă,

Hai, Baronilor o leacă

Să gustaţi din fierul meu,

Când îl pupi, te ia cu greu.

Şi voi, toţi,

Ucigaşi, tâlhari şi hoţi,

Ce-aţi crezut, că nu plătiţi

Pentru câte jefuiţi ?

Şi i-a luat la rând pe toţi

Retezându-le din moţ,

Doar o ţâră, pe la gât,

Pe la guşa de sub rât.

Ce mai paloş de oţel !

Cum mai ştie, vorba, el !

Judecă de te cruceşti,

Că e paloş din Turceşti,

De la dracu, cumpărat-

Cruce pune, unde-a dat.

I-a-nşirat pe toţi sub masă

Ca pe paele sub coasă.

Mâinile tot mai strângeau

Cănile din care beau.

Căpăţânile mişele

Grămădite pe podele,

Scoteau limbile-ntre ele.

În genunchi căzuse Mila,

Tremura plângând, copila-

Îngrozită de omor -

Şi-l ruga pe Dalior:

-Nu mă, Dalior, tăia,

Că n-a fost din vina mea.

Am fost proastă, fără mine,

Nu mă, dragule, tăia,

Că ţi-am fost mireasa ta.

Lasă-mă, iubite,-n viaţă,

Să-ţi fiu slujnică pe viaţă,

Dar să stau în umbra ta-

Nu mă, Dalior, tăia !

-Bine, Milo, fii iertată.

Scoală-te-n picioare, fată,

Că nu-i timp de-olicăit.

Multe trebi sunt de-mplinit.

Şi-n adâncul de sub pat,

Cu tot neamul lor a dat,

Unde Lambru sta căscat,

Răbufnind în groapa adâncă

Ca dovlecii de pe stâncă.

-Ţine, Lambrule, mănâncă,

Maţ şi pipotă de smeu,

Leacul tău şi alinul meu.

          SÂRUTUL LUI LAMBRU.

-Aoleo, ce praznic mare !

Strigă Lambru, ce mâncare !

Cu ciubote în picioare !

Asta, da, mâncare bună.

Falca-mi bate, burta-mi sună.

Carne proaspătă de smeu,

Care-mi mâncă solzul meu,

Mi-l înmoaie,

De solzi vineţi mă despoaie,

Măăă, şi-mi scoate

Piele netedă pe spate,

Măăă, şi care,

Scoate vestă pe spinare,

Măăă !

Şi-n picioare, ciuboţele,

Ca să sar la joc cu ele.

La o parte, la o parte,

Că-a-nviat un om din moarte !

Lume bună, drag pământ,

Iacă-tă-mă-s, Lambru sunt !

Şi, din groapa de sub pat,

Iese Lambru, un băiat

Cum e Sânt Mihai pictat

La biserica din sat.

Bălăior, cu părul lung

În strai alb de Câmpulung.

Cu mijlocul strâns în bete,

Cu mustaţă pentru fete,

Cu căciulă-n cap, de miel,

Sprâncenat şi frumuşel...

Nu sunt doi aşa ca el.

Şi din gură nu mai tace;

Soare dulce,

Sfântă pace,

Oameni buni,

Face-ţi-mi loc

Să mă bucur şi să joc.

Mărginene Dalior,

Mărginenilor fecior,

Robilor, desrobitor,

Tu mi-ai fost isbăvitor.

Dragule, îţi sunt dator

Pentru căte mi-ai făcut.

Lasă-mă să te sărut.

          ÎN FOC DOGORITOR.

-Spune Doamne, frate, vere,

Spune-mi cu a cui putere

S-au făcut din blide, aur,

Şi din mine, un balaur ?

Spune-mi, Dalioare, mie,

Dacă este drept să fie

Mai departe, trăitoare,

Aspra ei ameninţare ?

Şi-atunci bravul Dalior

Mărginenilor fecior,

Robilor desrobitor,

Saltă steaua Pacabei

Lângă Mila-n ochii ei.

Şi din gură zice-aşa:

-Pacabei, frumoasă stea

Domn pe cer şi sluga mea.

Zdrelicitat

Al lui Darie-mpărat,

Tu de mine ai uitat ?

Eu te-am luat cu vrednicie,

Câştigat în bătălie,

Nu ca ei, cu viclenie.

Adă-n Ţara Deşteptarea

Care nu-şi plăteşte darea,

Patruzeci de pluguri noi,

Care ară fără boi-

Doar cu apă puturoasă

Scoasă-n ţeavă, de sub casă

Pacabei!...

Gata ?

-Gata!

Zice cocoşelul blând

De la "târlifon" aflând,

Că era un târlifon-

Pe perete sub plafon.

Şi la capăt, Simion

Care doarme de planton-

Noaptea, lângă târlifon.

...Şi în fiecare sat

Adă neântârziat

Cuptoraşe, două mii

Care leapădă lipii

Fără apă şi făină

Doar cu sare mai puţină.

Şi la fiece minut,

Covrigele cu năut,

Dulce,-n burtă, aşternut.

Pacabei !

Gata ?

-Gata!

Strigă cocoşelul blând

De la Simion aflând,

Că era la târlifon

Chiar gărdaşul Simion.

...Şi din cer mai adă, nouă,

O maşină care plouă,

Cu butoane, ca la duş-

Şi să-nceapă chiar de-acuş.

Pacabei!

-Ia te uită, plouă ! plouă!

Strigă cocoşelul blând,

Pe fereastră afar-văzând.

Ba şi "sfulgeră" şi tună...

Ad-o Doamne, că e bună...

Şi din cer mai adă nouă,

O găină care ouă

Patruzeci de mii de ouă

Într-o zi,

Numai coşul, drept să-l ţii.

Pacabei !

Gata?

-Nu e gata, nu se poate,

Daliorule nepoate,

Zice cocoşelul blând,

Chiar de la găini aflând.

Dacă ouă cât maşina

Ce-o să facă atunci găina ?

Nu rămân fără servici

Mii şi mii de bibilici ?

Le spun eu să mă asculte,

Şi-or să facă cât de multe.

-Bine, râde Mila. Dacă

Zici matale, or să facă.

... Nunta mea, auzi spurcato ?

Să o duci de unde-ai luat-o,

Să nuntească mai departe,

Şi să uite toţi de moarte,

Că acuma şi eu vin

Cu mireasa şi cu vin,

În trei sute de cloncane,

Cu iuţeli de uragane.

Pacabei !

Gata ?

-Gata!

Se aude -un fâşâit,

Semn că nunta a pornit.

Nunta a ajuns la Grapa,

Jos, la dreapta, cum treci apa,

Şi întreabă toţi de zor,

Unde este Dalior ?

... Să te temi de Dumnezeu !

În genunchi, că-i Domnul meu.

Sparge cerul spre apus

Şi dă-i drumul până sus.

Să domnească pe tavan

Cum a fost de la Adam.

Omul fără Dumnezeu,

Se va face şi mai rău.

Pacabei !

Gata?

-Gata !

...Şterge Degetul de Fier

Ca pe-o spaimă, de pe cer.

Chiamă vântul, dragii nori

Iar să umble, călători.

Pacabei !

Gata?

-A-nceput - i-aproape gata.

...Şi-acum, ultima ta muncă.

S-o păzeşti, că e poruncă.

Du-te-n foc dogoritor

Jos, sub muntele Bihor,

Şi să ieşi din Detunata

Când te-o scoate cu lopata

Numai tata,

Mort la Turci,

Agăţat în două furci.

Pacabei ! Pacabei ! Pacabei!...

Şi cum zice, steaua piere

Din vedere.

Ca o funie albastră

Se îndreaptă spre fereastră,

Şi, ca un topor de foc,

Trece, vâjiind, prin toc,

Şi se duce, blestemata,

Jos, la iad, sub Detunata

De pe muntele Bihor,

La drăcilă, rămas chior,

Când la iad, într-o hodae,

S-au luat dracii la bătae...

Şi deodată, o pocnitură

Se aude, şi căzură

La pământ, cutremurate,

Zidurile din cetate.

Porţile, dând să se-nchidă,

Au fugit din cărămidă

Şi tot muntele a-nceput

Să coboare-ncet, în lut

Ca un par în cap bătut.

Şi atunci, Degetul de Fier

Se dezleagă de pe cer,

Şi se lasă din tavan,

Ca o bârnă în ocean,

Trasă-n burta lui satan.

Parcă nefiinţa-l suge...

Se dărâmă, muge, fuge,

Lasă cerul gol şi piere,

Ca un deavol, din vedere.

Iar pământul, ca o apă,

Se închide şi-l îngroapă.

Pasămite, blestemat

El fusese şi jurat,

Să se-nalţe-atâta vreme

Cât de oameni nu se teme.

                   SFĂRŞIT

Şi sfârşitul povestei spune că de-atunci au rămas pe lume Telefoanele, Tractoarele, Aeroplanele -

aşa cum le vedem azi :

 de la Pacabei

Cum a vrut Mărgineanul Daliorul

Nicolae Bucuria Mânătorul !

Azi, 12.05.1998 terminat de transcris de către Barbu Simion - Prietenul şi admiratorul lui Nea Nae Mânătorul de sub râpa Copăcişului, Irişte, Turceşti.

Com. Mateeşti, Jud. Vâlcea.

GURU BARBU SIMION