Cap.
2
Din
primele clipe ale vieţii mele de când am devenit conştient a tot ce mă înconjura,
biserica era un loc misterios ce ma fascinat şi mi-a încintat privirea şi
sufletul de fiecare dată când treceam pe lângă ea. Şi cum casa noastră era gard
în gard cu gardul bisericii mai tot timpul când eram liber de vreo corvoadă mă
refugiam pe săliţa bisericii unde stăteam de vorbă cu sfinţii coloraţi de pe
pereţi sau urcam ca o veveriţă pe scările de lemn ale clopotniţei până în vârful
ei de unde admiram împrejurimile sau mă jucam cu ciocanelele de la toacă sau trăgeam
de funia clopotului. De multe ori rămâneam cu ochii zgâiţi la vreun sfânt cu
barba albă şi faţa negricioasă cu haine din dimie până la opinci, cu ochi lor
vii, bulbucaţi, parcă ieşiţi din orbite sau mă culcam pe jos cu faţa în sus în
săliţa de la intrarea în biserică, să admir scena iadului şi raiului pictate pe
tavanul săliţei unde mă fascinau şi-mi încântau sufletul de bucurie fericirile
raiului făcute din câţiva meri, cu mere în ei şi cu coroane aşa buclate de
ziceai că-s nişte capete de ţigani, cu îngeri frumoşi ca nişte noi născuţi cu
feţe trandafirii cu un Iisus Cristos cu faţa negricioasă cu ochi blânzi şi zâmbet
ca al mamei când mă mângâia şi mă lăuda pentru fapte bune. Pe colţuri mai străjuiau
câte un sfânt printre care îl cunoşteam personal pe sfântul lui Gheorghe cel cu
balaurul cu flăcări în nările ca de cal şi dinţi ca de fierăstrău şi trup de şarpe
încolăcit pe unul din meri, călare pe un cal mai mic chiar ca sfântul însuşi.
Undeva în centrul grădinii ce corespundea cu centrul tavanului din dreapta în
mijlocul unui pâlc de pomi, tot meri, care desemna raiul, mult râvnit de câteva
capete de săteni ce-şi aşteptau rândul la intrarea în el, pe care nu-l mai părăsea,
tânărul Adam îmbrăcat cu o frunză cam mare pentru ce nu trebuia să se vadă şi o Evă mică şi negriciosă ce privea
extaziată la Adam şi ea îmbracată la fel cu aceeaşi frunză de rigoare şi care ţinea
în mână un măr mai mare decât capul ei şi mai roşu decât flăcările iadului şi
din care săracul Adam muşcase o parte din el. Între Eva şi Adam se afla un pom,
tot măr, care avea şi rădăcini şi pe care se încolăcea de vreo doua ori un şarpe
verde verde cu solzi de peşte şi cu un cap ca de cal puţin mai alungit cu o
limbă îndreptată către Eva gata să o muşte. În partea stîngă a săliţei se afla
pictat iadul în care mă înfiorau dracii care în afară de coarne negre şi cozi verzi
semănau leit cu sfinţii din partea dreaptă. în mijlocul picturii se afla un
grup de capete de săteni cu feţele speriate de groază ce priveau alt grup de
capete de săteni care se pârjoleau pe nişte flăcări roz acest grup având feţele
deja resemnate ca într-un fel de rugă către un Dumnezeu situat undeva mai sus
pe perete şi care privea la ei cu o faţă mirată şi împietrită cu mâna ridicată
cu degetele răsfirate, îmbrăcat într-o mantie ce semăna mai mult cu cojocul
ciobanului din sat. In rest câteva crenguţe cu frunze verzi câteva steluţe
albastre în cinci colţuri pe un cer galben atât la iad cât şi la rai. Sfinţii în afară de feţele negricioase şi părul bogat
cârlionţat şi negru mai aveau deasupra capetelor covrigi vineţii ca să se
deosebească de cerul galben şi care multa vreme m-au făcut să-mi pun întrebarea
ce reprezentau. În cele patru colţuri ale fiecărei scene atât cea din dreapta cât
şi cea din stânga tronau din înălţimile cerului câte un înger cu feţe stacoji şi
aripi albe de var cu câte un covrig fiecare deasupra capului, ca şi sfinţii, cu
capetele îndreptate către centrul scenei în aşa fel încât doi din îngeri îi
priveam normal cu picioarele în jos iar
pe cei de sus îi vedeam cu capetele în jos gândind cum puteau să stea aşa fără
să ameţească. Dar întrebarea ce m-a framântat mult timp era de ce sfinţii şi îngerii
purtau acei covrigi deasupra capului? Răspunsul la această întrebare aveam să-l
aflu cam pe la vârsta de cinci ani într-o zi când mă aflam cu mama în biserică
la slujba de duminică când am întrbat-o ce reprezenta acel covrig de deasupra
capetelor de sfinţi din biserică care semănau la fel cu cei de pe afară. Atunci mama s-a aplecat la urechea mea şi mai
mult şoptit, ca să nu atragă atenţia sătenilor ce asistau la slujba preotului
Doară ce venise tocmai de la puşcărie, mi-a spus că acei covrigi pe care îi
vedeam eu erau nişte semne pe care Dumnezeu le dădea acelor oameni care făceau
numai bine şi credeau în Dumnezeu şi care se numeau sfinţi şi purtau acei
covrigi ca să poată să fie deosebiţi de oamenii răi şi necredincioşi care aveau
să ardă în focul veşnic al gheenei adică în iadul desenat pe tavanul din săliţă
în partea stângă. Atunci am întrebat-o
pe mama de ce preotul care este un om
bun şi care tăia bucăţile cele mai mari din colivele sătenilor cu bomboane bine
garnisite şi la care pofteam şi chiar ea mama care era bună de ce nu purtau aşa
covrigi deasupra capului fiindcă erau şi credincioşi şi buni şi atunci mama
avea să mă lămurească că acei covrigi aveau să-i poarte oamenii buni numai după
moarte când deveneau sfinţi şi se înrolau într-o armată a lui Dumnezeu şi
purtau acei covrigi să se deosebească de draci, împotriva cărora luptau împreună
cu Dumnezeu şi Iisus Cristos şi cu îngerii. Am mai întrebat-o atunci de ce unii
sfinţi au aripi şi alţii nu. Şi mama mi-a spus că cei cu aripi sunt îngeri adică
copii care au murit când erau mici şi care ascultau de parinţii lor şi drept
recompensă Dumnezeu le dăduse aripi ca să poată să zboare în timp ce copiii răi
se frigeau veşnic împreună cu dracii pe flăcările roz în iadul din partea stângă
a săliţei, gândeam eu. Dar gândind la
scena iadului mi-am dat seama că nu văzusem
nici un copil printre capetele întunecate ale sătenilor ce se pârjoleau în flăcările
iadului şi asta n-am mai întrebat-o pe mama.
De multe ori intram şi în cimitirul care se întindea în partea dreaptă a
bisericii, cum te uitai la ea din uliţă, dar purtam o mare frică în sân fiindcă,
mic fiind, auzisem o poveste la un nene care bea ţuică la noi şi care spunea că
un om intrase noaptea în cimitir şi un mort îl trăsese de picior şi de haine către
groapă şi când treceam acum pe lângă morminte luam aminte ca nu cumva vre-un
mort să mă tragă şi pe mine de vre-un picior iar dacă aveam vreo haină mai lungă
mă dezbracam de ea ca să nu poată să mă tragă în mormânt. Dar frica era de
multe ori înfrântă doar de bucuria de a admira de aproape mulţimea de flori şi
de culori ale acestora care îmi incintau ochii şi-mi răcoreau sufletul. De
mirosit nu le miroseam deoarece pentru mine toate florile miroseau la fel adică
ca şi mirosul de mort. De multe ori mă opream în faţa câte unei cruci din lemn
vechi de când lumea pe care erau scrise litere pe care nu ştiam să le citesc şi
erau desenate flori şi diverse forme unele viu colorate altele şterse de
trecerea vremii. Alte cruci erau cioplite din piatră care se înegriseră complet
de trecerea vremii iar pe partea de nord se umpluseră de muşchi. Unele cruci
erau atât de vechi încât ploaia şi vântul
atâtor vremi şterseseră până şi literele săpate în piatră. Alte cruci erau
cioplite în marmură şi lustruite atât de frumos încât de multe ori îmi făceam freza în ele iar
literele erau aşa de frumos săpate în marmură încât mă fascinau. Mă fascinau
mult şi pozele celor înmornântaţi ce-i arătau pe foştii oameni ce trăiseră în
sat pe care eu nu-i văzusem vii niciodată iar pe alţii pe care avusesem ocazia
să-i cunosc înaite de a muri şi care când veneau pe la noi pe acasă să bea câte
o ţuică şi care mă fugăriseră să mă scobească sau să mă bage în sac să mă dea
la ţigan le dădeam bobârnace în nas până mă dureau unghiile degetelor iar la alţii
care mă apăraseră împotriva celor răi le curăţam mormintele de buruieni dar cu
frică să nu cumva să mă tragă de mână în mormânt apoi le rupeam câteva flori şi
le puneam pe creasta crucii în semn de recunoştinţă. De multe ori mă apuca
amiaza mare în cimitir şi prin clopotniţa bisericii până când mama dându-şi
seama că lipseam cam de mult de acasă mă striga "Ioane, Ioane unde umbli
puturosule, haide acasă la masă." Şi
atunci parcă mă trezeam dintr-un vis frumos şi reveneam cu picioarele pe pământ
şi o zbugheam repede acasă mort de foame şi de frică ca fraţii mei să nu mănânce
totul şi să nu mă bată mama dacă mai striga de multe ori la mine. O dată îmi
aduc bine aminte după ce luasem parte în mod foarte serios la o înmormântare însoţind
mortul de la el de acasă până la biserică mai mult din dorinţa de a culege bani
de pe jos atunci când popa oprea oamenii la răscruce să-i mai tragă cu rugăciuni
şi cu rugăminţi la Dumnezeu pentru iertarea celui dus dintre noi după care
cineva apropiat mortului arunca în drum cu bani de metal, noi copii ne băteam între
noi care mai de care să culegem acei câţiva bănuţi. Eu nu mă băteam de fapt
pentru bani ci mai mult din dorinţa de a demonstra copiilor din sat pe care pe
uni îi cunoşteam deja că pot fi mai îndemânatic decât ei la culesul de bani.
Dar ce ma impresionat cel mai mult la acea înmormântare a fost patima cu care
rudele mortului, în special femeile, care îl jeleau cu aşa patimă pe mort că la
un moment dat unele din aceste femei leşinau şi dădeau ochii peste cap la care
cei din apropriere le stropeau repede cu apă şi după ce săracele femei înviau să
pornescă şi mai abitir să jelească mortul de parcă atunci se termina lumea.
Altele care însoţeau mortul îmbrăcate în negru vorbeu cu glas răguşit cu cei
din jur ca la un moment dat aşa din senin să înceapă să bocească şi să jelească
aşa de tare şi înverşunat încât nu se mai auzea în jur decât bocetele lor ca
apoi după câteva minute să se oprească aşa brusc din jelituri ca şi cum nimic
nu s-ar fi întâmplar şi să reia din nou discuţia cu cei din jur de unde o lăsase
mai adineauri. După ce a trecut această înmormântare dacă nu mă înşel era într-o
duminică, la vreo două zile mai în urmă, trecând prin curtea biserici şi văzând
florile de pe poaspătul mormânt mi-a venit aşa deodată în capul meu de copil
prost să încep să jelesc şi eu cu glas tare cu aceleşi cuvinte pe care le
auzisem la înmormântare cu ţipături şi strigături punându-mă în genunchi şi făcând
tot felul de mătănii în faţa crucii proaspăt puse care avea pe ea o coroană de
flori şi câteva panglici de hârtie pe care scria "veşnică pomenire şi vie
amintire celui plecat dintre noi". Şi prins aşa de fenomen am început, la început,
mai sfios iar mai apoi tot mai sigur pe mine pe timp ce-mi aduceam aminte
cuvintele şi jeliturile spuse de femeile de la înmormântare ca la un momentdat
după o bucată bună de jelit imitând întocmai pe jelitoare să obser că deja se
strânseseră în jurul meu câteva persoane printre care şi mama. Se afla acolo nea
Gică cu tanti Veta, tanti Ioana vecina noastră şi încă vreo două femei care se
brodiseră pe drumul biserici în acel timp şi cu toţi se prăvăleau de râs ţinîndu-se
cu mâinile de burţi uitându-se la mine care jeleam de mama focului. De multe
ori mama mă bătea cu câte o urzică, peste picioarele slăbănoage arse de soare şi
zgâriate de mărăcini, până când îmi venea să fac pipi şi dacă îmi venea eram
scapat că atunci mă lăsa să mă duc după casă să mă uşurez dar de cele mai multe
ori o minţeam şi mă întorceam cam după cât consideram eu că durează chestia
asta dar luând şi în calcul dacă îi trecuse supărarea sau nu. De multe ori când
mă întorceam observam că şi uitase ba parcă şi o părere de rău că mă bătuse dar
asta nu-mi spunea şi mă dezmierda cu vorbe dulci cum numai ea ştia să le spună. De multe ori eram înclinat să cred că mama ştia
că eu o mint dar nu-mi dădeam seama de
ce se lăsa minţită cu buna ştiinţă. Mult mai târziu aveam să-mi dau seama că de
cele mai multe ori mama prefera să se lase minţită şi că mă batea pe mine şi pe
fratele meu numai ca să ne sperie şi să nu mai făcem prostii dar mai mult o
durea pe ea decât pe noi bătaia care ne-o dădea. Ce mă intriga şi mai mult era
faptul că pe sora noastră Silvia chiar dacă făcea prosti nu o bătea niciodată.
Ce era mai rău în chestia asta era faptul că dacă în momentul în care mă batea
fie cu urzica fie cu nuiaua se afla la noi în bătătură vre-un vecin sau sătean
la o ţuică îmi era aşa ruşine de îmi venea să întru în pământ şi îi eram
recunoscător în gând mamei mele când mă ierta şi nu mă mai bătea de faţă cu sătenii
care erau puşi pe glume şi ar fi râs de mine.
Mulţi dintre săteni însă mă luau în braţe şi mă dezmierdau cu atâta
ironie şi perfidie şi mă jugăneau ca pe un pisoi dar si eu le dădeam bobârnace în
urechi şi în nas, dacă aveau mustaţă îi trăgeam de ea, le luam pălăriile uzate
de timp şi decolorate de soare mirosind crunt a transpiraţie şi le îndesam pe
capul meu ţuguiat până luau forma unui căpeţ şi cum eu nu cunoşteam o limită a
bunului simţ ajungeam în cele din urmă la conflict armat cu săteanul ce-şi
pusese mintea cu mine până când nevoit să scape de mine scotea briceagul şi
alerga dupa mine prin curte să mă scobească bălăbănidu-se pe trei cărări dar
cum făcea că nici o dată nu vărsa sticla de ţuică sau paharul din care bea.
Ce-mi aduc bine aminte din fericita mea copilarie trăită-n satul Cireşu este
faptul că de doua ori pe săptămână apărea în Cireşu caravana cu filme adusă de
la Stroieşti unde pe peretele mare din spatele şcolii în aer liber se rulau
cele mai frumoase filme după părerea mea pe care mare parte aveam să le văd şi
care îmi dezvăluiau o lume minunată pe care o descoperisem mai întâi la tata la
Bucureşti când fusesem cu mama şi cu ceilalţi fraţi ai mei iar tata într-o zi
de duminică ne dusese la cinemarograful din cartierul Grozaveşti unde locuiam,
iar cinematograful se numea "Fumozan" şi unde rula un film rusesc cu
război. Atunci tata ne instalase pe scaune în primele rânduri în faţa unui
cearceaf întins pe un perete într-o sală ce începuse treptat să se umple cu
oameni şi copii şi nu aşteptasem prea mult în faţa cearceafului alb din faţa
noastră că la un moment dat se stinsese brusc lumina şi pe cearceaf au început
să se mişte oameni adevăraţi şi maşini atât de mari şi de repede că mi-a fost aşa
frică încât am luat mâna lui tata şi am strins-o cu putere în mâinile mele. Şi
vorbea aşa de tare încât la început m-am speriat apoi după câteva momente mă
obişnuisem deja cu sunetul tare dar nu mă dumirisem cu imaginile care se
derulau în faţa mea, de unde veneau, unde se duceau şi cum puteau oameni aşa de
mari să stea şi să umble pe pereţi apoi încet încet am observat ca acei oameni
veneau pe niste raze de soare de undeva din spatele sălii de la nişte ferestre
mici săpate în peretele din spate. La început a fost un film scurt după care a
urmat o pauză de câteva minute timp în care am făcut cercetările de rigoare ducându-mă
până la peretele cu cearceaf să văd unde se duseseră oameni şi maşinile şi tot
ce văzusem mai înainte, dar în afară de cearceaful cu o margine neagră nu era
altceva nici oameni nici case nici maşini nu era nimic. Tata şi mama râdeau
satisfăcuţi de nedumeririle noastre ale lui Gheorghe şi ale mele căci sora
noastra cunoştea chestia asta fiindcă fuse şi altă dată cu mama şi cu tata.
Atunci în acea pauză în câteva cuvinte tata îmi explicase că în spate era o
odaie în care un nene cu nişte aparate trimetea oameni pe raze de soare la
"ecran" căci aşa se numea cearceaful, şi apoi îi lua şi îi băga din
nou în cutie să-i mai arate şi la alţi oameni după ce-i arăta mai întâi la noi.
După pauza scurtă a urmat un film cu război între ruşi şi nemţi care mi-a plăcut
mult dar atunci m-am speriat aşa de tare când am văzut că venea spre noi o maşină
mare de tot să ne calce şi atunci m-am băgat sub scaun de frică dar am văzut că
după ce maşina trecuse scaunele şi noi nu aveam nimic. Puţin mai târziu aveam să
înţeleg că toate chestiile astea erau un fel de păcăleală cum vazusem eu la bâlci
la noi la ţară şi atunci nu mi-a mai fost frică. Şi atunci la Cireşu când
aflasem că va rula un film la şcoala cea nouă m-a apucat o bucurie nestăvilită şi
săream prin curte de fericire şi executând toate corvezile pe acasă tot ceea ce
îmi spunea să fac şi faceam numai după ce obţinusem aprobare din partea mamei că-mi
va da voie să merg la film. Nici nu trecuse bine de amiaza cea mare când din
curtea şcolii s-au auzit duduiturile motorului care după câteva momente au încetat.
Atunci zbughind-o pe uşa din spate a casei cu mâinile ca aripile la aeroplan am
strigat în gura mare "mamă mă duc la film" şi am şi ieşit pe poartă fără
să mai aştept vreo confirmare de la mama. Cei câţiva metri până la platoul din
spatele şcolii i-am parcurs cu o viteză de avion cât pe-aci să mă izbesc de căruţa
în care erau aparatele. Era un nene cu cămaşa transpirată în spate, înalt şi
slab, cu chelie, cu faţa nebărbierită care şi începuse despachetarea aparatelor
a frânghiilor de cauciuc, a două cutii mari care în timpul filmului vorbeau. Mă
oprisem gâfâind aproape de aparate şi priveam cu gura căscată. Trecusem de şase
ani cu părul tuns chilug, cu cămaşa scoasă din pantalonii scurţi prinşi cu o
sfoara în loc de curea, cu mâinile murdare şi picioarele desculţe, prăfuite şi
zgâriate mă iţeam pe lângă nenea ce lucra de zor. " Al cui eşti mă?" m-a întrebat omul desfăcând
colaci de sfoară de cauciuc. "Al Tenii" i-am răspuns repede. "Şi
venişi la film" şi se uita la mine lăbărţând un zâmbet până la urechi pe
faţa osoasă, roşie, arsă de soare, cu un nas mare. "Aha" i-am răspuns.
"Da bani ai mă. Ţi-a dat mumă-ta pentru film?" "Nu mi-a dat ca nu ştiam" am răspuns
. "Şi cum zisăşi că te chiamă mă piciule?" "Ion al Tenii
Nene" "Şi cum vrei să intri la film mă fără bani" mă sperie omu.
Terminase de descărcat toate lucrurile din căruţă fără se dea jos motorul bine
prins de fundul căruţei apoi apucă calul de căpăstru şi trase căruţa în spatele
v.c.-ului de lângă terenul de sport al şcolii, deshămă calul şi-l legă de parul
gardului de la grădina lui nea Nicu, apoi luă o pală de fân şi o dădu calului să
mănânce. Eu rămăsesem lângă lucrurile descărcate. "Mă piciule ia fă-te-n
coace" strigă nenea şi ecoul izbit în pereţii curţii interioare ai şcolii
se pierdu către dealul feţiei şi către biserică. Mă dusei de grabă la nenea cu
nasul mare. Îmi dadu un capăt de sfoară din cauciuc şi-mi zise. "Du cablu ăsta
colo lângă gardu ăla al burgăului, vezi unde e piatra aia şi lasă-l acolo
jos". Am luat cablu şi trăgeam uşor pe măsură ce nenea îl descolăcea din căruţă.
Când am juns lângă gard unde îmi spusese
a strigat la mine "e bine, lasă-l acolo". M-am oprit şi am lăsat
cablu jos. Apoi nenea dispăru în şcoală şi după câteva clipe apăru în uşa din
spate a şcolii cu o masă înaltă şi grea pe care o puse aproape de gard şi o fixă bine pe picioare să
nu se mişte apoi mă luă cu el la aparate unde îmi puse în braţe o roată mare
din tablă şi-mi spuse să o duc la masa mare din spate după care să mă întorc
după alte două. Am alergat şi am cărat cele trei roţi din tablă la masa din
spate între timp nanea cărase şi deschisese nişte aparate, legase multe fire de
la unele la altele apoi desfăcuse alt aparat cu două braţe în aer şi scoase din
roţile de tablă pe care le cărasem o roată cu o panglică neagră pe care o puse
pe unul din braţele aparatului apoi trase de panglica care începu să se desfacă
de pe roată şi să se întindă pe pământ. După care scoase o roată din tablă pe
care o montă pe braţul din spate al aparatului luă panglica neagră de pe jos şi
în timp ce trecea panglica prin mai multe rotiţe îmi explică "Vezi mă pe
panglica asta sânt oameni care joaca pe perete, uite ,vezi ? "şi-mi arătă,
ridicând panglica neagră în soare, mai multe poze, mici de tot, una sub alta
toate la fel " iar aici aceste poze aleargă cu viteză mare pe aici " şi-mi
arătă cu deştu pe unde pusese dânsu panglica pe dupa multe rotiţe" iar pe
aici oameni scapă şi se duc colo pe perete şi voi îi vedeţi mişcându-se cum se
mişcă şi maicăta când scoate apă de la ştiubei. Înţelesăşi mă sau eşti greu de
dovleac mă Ionică." spuse şi râse
cu gura până la urechi. "Da nene da eu am mai vazut film la tata la Bucureşti
într-o sală mare atâta" şi am desfacut mâinile larg. "Da mă Ionică da
acolo trăgeau toţi băşini şi miroseau a transpiraţie pe când aici stai la iarbă
verde şi vezi. Ia, vezi astea două fire, ia unu în mâna dreaptă şi altu în stânga
şi du unu în colţu ăla al şcolii şi firu ăsta în partea ailaltă uite colo la
colţ "şi-mi arătă cu deştu unde să le duc. Luai firele şi alergai repede şi
le pusăi unde îmi spusese dânsu. Între timp dânsu se duse la căruţa unde începuse
să pună gaz în motor. Am alergat repede să văd ce face. Nenea luase apoi o
curea de piele o încolăcise pe o roată mare din faţa motorului şi trase cu
putere învârtind roata de câteva ori iar pe o ţeavă ridicată în sus ieşi fum şi
nişte duduituri puternice ce se duseră mai întâi în pereţii şcolii ca mai apoi
să se izbească în dealurile feţiei după
care motorul se oprii. Nenea trase o înjurătură după care trase din nou de
curea cu putere, motorul începu să duduie mult mai repede şi nenea trase de o
manetă şi motorul începu să duduie mai
rar şi mai puternic apoi răsuci de un buton şi motorul dudui mai repede sacadat
dar nu se mai opri de loc, apoi potrivi pe un ceas o limba care tremura pe nişte
cifre şi limba s-a dus pe o cifră mai în jos şi motorul dudui mai repede. Se şterse
apoi mulţumit pe mâinile murdare de gaz şi se duse la restul de bagaje de lângă
peretele şcolii luă cele două cutii care erau pentru cântat şi duse una într-un
colţ şi alta în celălat, legă firele pe care le dusesem eu mai înainte în
spatele acestor cuti, apoi luă o cutie de carton care avea înăuntru plăci de
patefon cum văzusem eu la Turceşti, la bunica, la un nene, pe care le duse la
masa cu aparate, puse o placă pe un aparat cu o roată care se învârtea, apoi puse un băţ pe placă şi imediat se auzi în
cutiile cântătoare o melodie cu muzică populară pe care o mai auzisem la tata
la Bucureşti dar cânta aşa de tare că te asurzea, de răsunau dealurile şi văile
dimprejur de atâta muzică. Soarele sta să apună şi prin sat se ridicau fuioare
de fum de pe la cuniile oamenilor care începeau să gătească şi să se pregătească
de masa de seară. Pe uliţă, nenea Nicu, vecinu, se întorcea cu vacile şi boii şi
oile de la păscut cu un salcâm tăiat, în spinare, şi când ajunse în dreptul
nostru se opri, puse salcâmul rezemat pe gardul de la grădina lui, îşi scoase pălăria
şi-şi şterse fruntea de sudoare şi strigă la nenea cu filmul. "Ce mă
Gheorghe ne adusăşi iar film? bă să fie, că ăla de data trecută, că fu bun, mă.
" Apoi dând cu ochii de mine. "Ce, ţi-ai luat ajutor? Ai grijă, mă, să
nu se sperie artiştii să fugă de pe perete din cauza lui Ion ăsta al
Tenii". Apoi către mine." Te dusăşi mă să-i spui lu mumă-ta să se pregătească
de film? Bă, da să-i spui să nu-şi mai
aducă scaun că o ţine Gheorghe ăsta pe scaun cu el şi nici nu-i mai taie bilet.
Auzişi mă ?" şi râse cu poftă cu gura până la urechi dezvelindu-şi dinţii
puternici." Şi du-te şi cheamă-l şi pe frati-tu Gheorghe să vadă şi
el"." Bă Nicule, să nu uiţi să vi joi la sfatu popular cu caru cu boi
că avem de adus ceva pietriş pentru caminu cultural care se construieşte."
zise nenea cu filmu. "Bine, mă, să ajung eu până joi şi-oi mai vedea"
răspunse în timp ce ridică lemnul pe umar şi se duse cu el în bătătura casei
care era numai la citiva metri de locul unde vorbeam. "Bă Nicule să nu uiţi
să vi şi tu la film diseară că e unu tare cu război ce na vazut tot neamu tău".
" Ce să mai viu, bă că-l văd de aici de pe prispă şi apoi strângi tu
puricii de la săteni că data trecută mi-ai dat o cutie de chibrituri întregă de
şi acum mai sar prin pat, da să nu uit să ţi-i plătesc că nu vreau pomană de la
tine" spuse în timp ce închidea vacile şi boii sub fânar iar oile în staul
în spatele casei. "Păi vi şi tu cu un chil de ţuică şi te-ai achitat şi te
las şi gratis la film" "păi mai bine pune-l pe omul ăla ce pierde
vremea pe lângă tine să-ţi aducă o sticlă de ţuică că la ei curge ţuica ca la fântâna
din coastă. Hai, mă Ioane, ia du-te şi fă-ţi
şi tu pomană cu o sticla de ţuică că te bagă nenea ăsta la film diseară",
strigă, făcând cu ochiul, de pe prispa casei unde se urcase şi începuse să se
spele pe mâini. "da, da' mama o dă cu bani" strigai eu peste muzică.
"bine, mă Ioane, dacă zici tu aşa ia dă o fugă şi adu şi tu o litră de ţiucă
de la mumăta aia frumoasă şi spune-mi cât costă ." "cinci zeci de
bani nene şi 2 lei litru" "bine mă adu o litră şi-ţi dau banii când
vi cu ţuica." Am dat fuga acasă bucuros
că mai puteam vinde ceva ţuică şi i-am spus mamei care mi-a pregătit sticla cu ţuică
şi m-a pus să mănânc că dacă nu, nu-mi dă voie la film. Am mâncat pe fugă o
strachină cu lapte cu turtă, m-am îmbrăcat în fugă cu un plovăr cu trei nasturi
de culori diferite şi mi-am tras sandalale în picioare l-am luat şi pe fratele meu Gheorghe şi un scăunel
sub braţ pentru film şi sticla cu ţuică în cealaltă mână şi am alergat din nou la şcoală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu