CARTEA PĂSĂSRILOR MELE
ROMAN AUTOBIOGRAFIC
CAP. 10
Cu toţii
am început să alergăm pe sub dealurile din apropriere pe câmpuri să strângem
oile şi vacile şi caprele şi în câteva minute s-au strâns o mare de oi şi capre
şi câmpul s-a albit de oi multe din ele
vopsite pe spate cu câte o pată roşie, galbenă sau neagră ca noi copiii să
putem să le deosebim unele de altele care erau ale lui Costică care ale lui
Gheorghe al lui Burtică şi ale celorlalţi. Oile mergeau cu capul în pământ cele
din faţă iar cele din spatele lor mergeau unele cu capetele în burţile
celorlalte şi formau o masă aşa de compactă de spuneai că e o masă albă care se
deplasează compact şi uniform. Caprele
mergeau cu capetele sus cu coarnele ascuţite apoi urmau vacile şi cu boii care mergeau
agale legănându-şi şoldurile mari de pe un picior pe altul. Iar la urmă veneam
noi toţi copiii care mergeam chiar în urma turmei de animale în praful care se
ridica din picioarele oilor şi caprelor, iar în urma noastră mergeau agale o
parte din câinii satului ce însoţiseră stăpânii, adică pe noi copiii, cu
animalele la păscut.
La fiecare uliţă o parte din oi şi
capre sau vaci părăseau drumul mare şi mergeau către casele lor împreuă cu o
parte din copiii satului. Cum noi nepoţii lui bunica stam în central satului ca
şi Costică, Gheorghe a lui Preda, Ion al Neti, Costică şi cu sora lui, Aurelia,
vecinul lui Bătrâna, Dan al domnului învăţător Nae, ca şi Petrică, băiatul
domnului Primar al comunei Mateeşti, din care făcea parte şi satul nostru Turceşti,
apoi Giugica şi cu fratele ei Costel. La desparţire am convenit cu toţii să ne
revedem dupa masa de prînz la noi la bunica. Cum am ajuns acasă la Bătrîna eu
cu Gheorghe frate-miu, am băgat repede oile în staul ca şi caprele şi am intrat
repede în odaie să-i spunem lui Bătrîna ca am adus toate vitele cu bine acasă
ca şi cum am fi făcut cine ştie ce mare bravură cu oile la păscut. Bătrîna o
femeie înţeleaptă ne lăuda de zor şi ne mîngîia pe capetele noastre tunse la
zero cu mâinile ei crăpate de atâta muncă că eram copii cuminţi şi harnici şi
deştepţi foc, iar noi ne mîndream în sinea noastră cu laudele bunicii, ştiind că
dacă ne laudă vom mai merge şi altă dată cu oile şi caprele la păscut. Cum am
ajuns nici nu ne-am odihnit bine de oboseala drumului de întoarcere că Bunica
ne-a şi trimis în luncă să adunăm dudău pentru cei doi porci pe care îi aveam în
bătătură. Nu puteam să o refuzăm pe Bătrîna că se supăra pe noi şi apoi nu ne
mai da drumul la joacă după masa de prînz aşa că împreuna cu Gheorghe de la Berbeşti
plecam repede să strângem dudău pentru porci. Aşa ca până la biserica din vale
eu cu fratele şi cu Gheorghe vărul, luam o viteză aşa de mare pe potecă la vale
din vârful dealului de la casa bunicii până în vale la biserică, că ne vâjia vântul
pe la urechi şi ne întreceam între noi care prinde viteza cea mai mare şi cum
se făcea că tot vărul nostru Gheorghe ne întrecea şi ajungea primul la biserică
şi ne aştepta pe banca de la poartă bisericii până ajungeam şi noi. Apoi intram
prin curăturile oamenilor cu porumb, ce se întindeau pe luncă până la râul Tărâia
şi culegeam costree, ştir, pir, ştevie, şi diverse buruieni ce creşteau printre
porumbi şi care parazitau printre aceştia dar niciodata nu luam foi de dovleac
sau chiar dovleci sau tufe de fasole deoarece bunica ne învăţase să nu furăm
munca oamenilor. Şi oamenii aveau încredere deplină în toţi copiii satului care
mergeau prin porumbi la cules de dudău ştiind precis ca noi copiii satului
culegeam numai dudău şi nu plante folositoare ca dovleci şi fasole sau altele.
Eu cu Gheorghe fratele culegeam mai încet dudău decît vărul Gheorghe care în cîteva
minute facuse déjà o braţă mare de dudău adică porţia lui şi apoi a început să
strângă mai departe adică pentru noi să ne ajute. Nu trecuse mai mult de un
sfert de oră şi déjà aveam fiecare cîte o braţă mare de dudău pentru porci. Şi
fiind aproape de Tărâia am dat fuga până la râu la locul numit “la cuptor” dar
nu era nimeni din copiii satului dar am intrat repede în apa rece la început
care apoi după cîteva minute ni se parea caldă. Ne-am îmbăiat repede şi ne-am răcorit
de căldura de afară cam un sfert de oră şi când Gheorghe vărul a zis că e
timpul să mergem acasă cu dudăul să nu se supere bunica că întârziem mai mult
decât trebuie am ieşit cu toţii din apă, ne-am îmbrăcat repede şi bucuroşi
nevoie mare că ne-am răcorit de căldura de afară ne-am luat fiecare maldărul de
dudău şi am plecat repede catre casă. Când ne-a văzut bunica cu atât de mult
dudău a început să ne laude ce nepoţi cuminţi are şi cât de harnici suntem şi
atunci a crescut inima în noi de bucurie. Dumitru adusese deja două vedre de apă
de la moaşa din pisc, Maria şi cu sora noastră făcuseră curăţenie în odaie şi în
bucătărie şi ajutaseră pe bunica la gătit aşa că atunci când am sosit noi cu
dudăul masa de prînz era aproape gata. Afară era o căldură mare, dar în acelaşi
timp răcorită de adierea vîntului de sub râpa Copăcişului, ca şi de pădurea
imensă ce se întindea de la valea bisericii până hăt departe spre maluri şi
spre Mea. Prin curte găinile începuseră să cotcodăcească de căldură şi de
faptul că unele din ele născuseră ouă şi se lăudau nevoie mare cu isprava lor.
Eu şi cu Gheorghe vărul am dat dudăul la porci făcând două grămezi pentru
fiecare dar afurisiţii de porci mai mult îl călcau în picioare şi apoi se
repezeau unul la grămada celuilalt crezând că aia e mai bună decât a lui. Eu cu
vărul Gheorghe stăteam pe patul de pe prispă, Silvia şi cu Maria erau în bucătărie
şi împreună cu bunica pergăteau masa, Dumitru cu Gheorghe fratemiu culegeau ouălele
de prin cuibare. Din bucătărie se auzi glasul bunicii care ne striga să venim
cu toţii la masa de prânz. Eu cu vărul Gheorghe
am dat fuga să intrăm la bucătărie şi din spate veneau în fugă frate-miu şi cu
Dumitru dar când să intrăm bunica ne-a oprit la uşă şi ne-a spus să ne spălăm
mai întâi pe mâini. Am dat cu toţii buzna la vadra cu apa rece proaspătă adusă
de Dumitru şi am luat fiecare câte un cauc sau o cană cu care am luat apă să ne
spalăm pe mâini şi ne-am turnat unul la altul apă să ne spălăm apoi ne-am şters
repede pe mâini şi am luat repede loc la masa scundă din mijlocul bucătăriei. Pe
masă erau deja puse străchinile cu ciorbă de fasole, ciorbă ţărănească de pui,
ouă puse în tigaie cu ostropel de usturoi cu şuncă cu un miros plăcut, apoi era
pusă o mămăligă în mijlocul mesei şi mai multe bucăţi de pâine de la Bucureşti.
Eu cu Silvia şi cu fratele am luat mămăligă să mâncăm iar verii ceilalţi ca şi
bunica au luat păine albă să mănânce deoarece ei o considerau ca pe un cozonac.
Am mâncat cu poftă şi voie bună bunătăţile pe care le gătise bunica cu Silvia şi
cu Maria, apoi când nu am mai vrut ciorbă s-a pus pe masă lapte dulce cu pâine
sau cu mămăligă cum vroia fiecare. Deşi aveam peste 20 de oi şi trei capre
lapte era bişag de ajungea la toţi cei de-ai casei, acum în total 7 persoane, că
mai şi rămânea după ce ne săturam cu toţii la masă. De multe ori eu singur după
ce toţi se sculau sătui de mâncare mai ceream o porţie de lapte că aşa de bun
era. Dumitru de multe ori râdea de mine că sunt nesătul şi că o să mă albesc de
atâta lapte, facând aluzie la faptul că eu eram mai oacheş decât ceilalţi, adică
mai brunet. Cum am terminat masa noi băieţii am şi zbughito afară pe uliţă pe
care deja veniseră Costică, Ionică şi Nicu, iar în urma lor venea Gheorghe a
lui Burtică dar noi îi spuneam Gheorghe Preda căci astfel se supăra, ca şi Ion
al Neti. Nu trecea ca zece minute ca se şi adunaseră la noi în bătătură mai
mult de 15 copii din sat şi încă mai urmau sa vină. Începeau tot felul de
jocuri care mai de care mai gălăgioase, mai năstrujnice, unde ne întreceam în
iscusinţă, deşteptăciune, îndemănare şi multe altele. Jucam faţa ascunselea,
apoi băieţii jucam fotbal, cu minge facută din cârpe, apoi lapte gros, apoi
stam şi ne laudam fiecare cu câte o poveste sau vreo păţanie pe care o avuseserăm
în lume, povesteam despre cărţile cititte cum erau cele scrise de Jules Verne,
“căpitan la 15 ani”, “o călătorie spre centru pământului”, “20.000 de leghe sub
mări”, şi multe altele. Trecuse de prînzul cel mare şi ne săturaserăm de tot
felul de jocuri şi atunci Costică al Floarei veni cu ideeea de a merge pe Copăciş
cu toţii. Eram mai mulţi de 25 de copii şi cu toţii am plecat spre copăciş fete
şi băieţi. De la 7 ani până la 12-13 ani cu toţii am plecat sub conducerea
unanimă a lui Costică. El era liderul de grup pe tot satul şi era ascultat
chiar şi de copiii mult mai mari ca vârstă de 15-16 ani. El era mereu în
fruntea grupului şi el era cel care deschidea calea în orice situaţie. Nu
trecuse mai mult de 10 minute şi deja mai mult de trei sferturi din grupul
format era pe vârful copăciuşului iar alţii printre care în frunte cu Costică
erau deja pe râpa abruptă a copăcişului iar noi cei din Bucureşti ne miram cum
poate Costică cu Ion al Neti, Gheorghe Preda, şi cei de la sat erau pe râpa copăcişului
şi care nu cadeau în prăpastia de sub ei iar noi nu puteam cel puţin să mergem
decât cu frică pe poteca de pe marginea prăpastiei. Greutatea consta în faptul ca cei din sat
mergeau cu multă viteză pe râpa de humă şi că îşi înfigeau laba piciorului cu
degetele foarte ferm în humă şi că se mişcau cu multă agilitate că nu aveau
timp de frică şi ajungeau cu bine dintr-o parte în alta a prăpastiei. De pe
creasta Copăcişului noi vedeam pentru prima oară satul în tot cuprinsul lui până
hăt departe către valea podului şi spre Mea, Maluri, se vedea foarte bine şi
mare parte din Mateeşti, se vedea tot satul şi comuna Berbeşti ca şi casa lui
Dumitru la capul podului la intrarea în Berbeşti, se vedeau foarte clar munţii
către Oraşul Horezu ca şi toate dealurile mari şi cuprinzătoare asemeni munţilor
care se desprindeau din munţii din zare şi se prelingeau cutezător până jos la
vale către Craiova. Eu şi cu fratele meu ne miram şi admiram frumuseţea
peisajului ce se intindea la picioarele noastre până hăt departe în zarea albăstruie
cu un cer fără de nori. Ne miram şi de agilitatea copiiilor de la sat şi eram înciudaţi
pe noi că nu puteam sa ne mişcăm ca şi ei. Deja soarele se ridicase deasupra
capului deci ne aflam la mijlocul zilei şi atunci ne-am hotărât la sugestia lui
Costică să mergem la Tărâie la scăldat. Toţi copiii au chiuit de bucurie şi
ne-am adunat pe vârful copăcişului şi când am fost cu toţii strânşi la un loc
atunci Costică a dat ordin că va fi împarat cine ajunge primul la Tărâie. A început
atunci o goană nebună şi toţii copiii ne-am repezit la vale printre toate tufişurile
de cetină, de mesteacăn, de stejari, plopi, şi alţi arbuşti, care ne zgâriau pe
picioare şi ne accidentam pe tălpi în fuga pe care o practicam cu toţii cu mic
cu mare. În urma noastră se ridicau mari nori de praf şi multă gălăgie de se
auzea în tot satul de pe vârful Copăcişului. Am ajuns în mare majoritate la
poalele Copăcişului aproape de biserică şi de aici nu era mai mult de două
aruncături de piatră până la Tărâie. Eu cu fratele meu şi cu Silvia eram
printre ultimii copii în rând cu cei mai mici din sat dar Costică văzâd că noi
cei de la Bucureştie eram printre ultimii i-au oprit pe toţi cei din sat să ne
aştepte şi pe noi. Erau peste 20 de copii şi nu după mult timp am ajuns şi noi
la grosul grupului şi Costică a venit la mine şi la Gheorghe şi ne-a luat de gât
pe amândoi într-un gest de bucurie şi dragoste sincere. Toţi copiii eram acum
plini de gălăgie şi voie bună, plini de praf şi zgâriaţi pe picioare, transpiraţi
dar nu simţeam nici oboseală. Era o bucurie generală izvorâtă din adâncul
sufletelor noastre pline de sinceritate şi de dragoste. Eram acum pe marginea râului
Tăria şi se simţea o uşoară răcoare, o briză de aer rece. Ne-am năpustit cu toţii
într-un iureş general cu toată forţa şi ne-am aruncat în apa caldă a râului
de-a valma în toiul adânc format în locul numit la cuptor şi printr-o gaură făcută
de Costică şi cu cei din sat toţi acum intram în cuptor un fel de cupolă care
deasupra se aflau rădăcinile uriaşe ale unui plop înalt iar în partea de jos se
afla oglinda apei cu o apă destul de adână ce ne venea nouă apropape de gât. În
cuptor nu puteau să intre decât maximum 7-8 copii iar restul stăteau pe afară şi
se bălăceau în apa de pe lângă rădăcinile plopului destul de adâncă şi aici. Eu
cu fratele ne bălăceam în apa caldă dar răcoroasă şi intram şi ieşam din cuptor
cu ceilalţi copii mai ales împreună cu Costică, Ionică, Nicu, Gheorghe Preda,
Ion al Neti. După aproape o jumătate de
oră de scăldat majoritatea copiilor din sat au trecut cu mic cu mare la pescuit
de peşte fiecare cu îndemânarea lui. Mai toţi căutau cu multă atenţie pe sub
pietre şi nu cu multă mirare să observăm noi cei de la oraş că cei din sat
prindeau mulţi peşti cu această metodă. Costică aproape prinsese 10 peşti
destui de mari din care sigur făcea o porţie destul de mare de peşti prăjiţi.
Alţi copii prindeau peşte prin tot felul de răgălii şi rădăcini din marginea
apei şi mai toţii prindeau căte un peşte mult mai mare decăt cei prinşi de sub
pietre. La un moment dat Gheorghe Preda tot scotocind prin răgălii strigă plin
de bucurie ca a prins peştele cel mare şi cu toţii ne-am uitat la el să vedem
peştele cel mare. Dând la o parte câteva crengi uscate din apă scoate plin de
importanţă şi mândrie o mână de crengi şi pietriş în mijlocul căruia îşi bălăgănea
capul destul de mare un şarpe lung ca de un metru ameţit iar noi de pe laturi
ne-am speriat grozav de acest şarpe dar Gheorghe Preda cu mult calm a apucat şarpele
de gât şi cu sânge rece l-a pus cu capul pe o piatră iar cu cealaltă mână i-a
spart capul cu o altă piatră şi apoi l-a aruncat pe marginea râului printre
pietre de unde cu multă curiozitate copiii mai mici l-au luat şi au început să
se joace cu şarpele mort. Mai toţi copii eram acum împrăştiaţi pe mai tot râul
până la moara lui Şuchel un loc tot aşa bun de făcut baie deoarece avea
deasemenea un toi mare. Se spunea moara lui Şuchel dar nu mai era nici o moară
acum deoarece când veniseră comunişti Şuchel îşi demolase moara sa nu cadă în mâna
lor şi deabia scăpase de puşcărie deoarece avusese la sfatul popular o rudă
mare communist care pusese o vorbă bună şi astfel a scăpat nepedepsit. Noi
copiii ne bucuram cu toată fiinţa de bucuria de a ne juca şi a face baie împreună
cu o droaie de copii din sat pe care majoritatea necunoscându-i dar care se
uitau la noi cu ochi blânzi şi buni şi cu oarecare invidie la noi cei de la oraş
care aveam haine deosebite faţă de ei ce purtau
haine zdrenţuite şi vechi dar curate. Acum soseau la râu şi femeile mai în
vârstă, ca şi fetele măritate şi care nu mai erau considerate copii ai satului,
ba veneau şi bărbaţi mai în vârstă fie să se răcorească fie să prindă ceva peşte.
În general femeile ca şi fetele tinere măritate veneau cu ălbii din lemn ca şi
lighene din tablă pline cu rufe pentru spălat dar cum prindeau momentul ca pe râu
nu mai erau copii sau barbaţi se dezbrăcau şi ele dar nu de tot şi făceau şi
ele baie să se răcorească. Noi copiii de la oraşi priveam cu multă curiozitate
viaţa de la sat care ni se părea frumoasă şi plină de farmec prin simplu fapt că
atât copiii cât şi oamenii maturi erau plini de bunătate şi vorbeau cu vorbe
frumoase şi blândeţe în glas, cu feţe blajine fără pic de ură sau dujmănie. Cum
mergeam cu copiii satului pe râu şi ne bălăceam în apa caldă a după amiezii mai
toate femeile din sat pe care pe majoritatea nici nu le cunoşteam ca şi bărbaţii
veniţi la scăldat sau la prins de peşte ne vorbeau cu blândeţe şi vorbe frumose
şi ni se adresau ca şi cum noi i-am fi cunoscut personal. Alte femei sau barbaţi
care nu ne cunoşteau le întrebau pe celelalte că cine sunt copiii iar ele
raspundeau ca sunt nepoţii lui Miţa din Irişte, că suntem copiii fetei mai mari
a lui Miţa, Tena de la Cireşu, iar celelalte raspundeau mirate fugi fa că nu se
poate nu vezi ce copii mari are şi ce frumos sunt îmbrăcaţi. “Păi fa trăiesc la
Bucureşti şi acum au venit la coana Miţa în vacanţă iar la toamnă pleacă din
nou la Bucureşti. Ai văzut fa ce noroc au unele femei să ia bărbaţi care se
descurcă şi din Cireşu au ajuns la Bucureşti nu ca noi aici la coada vacii şi
la plimbare cu sapa printre rânduri”. Iar altele răspundeau dar ce fată nu ai
ce să mănânci la tine acasă că poate să ai mai mult pe masă decăt au cei de la
oraş. Iar unele din femei ne întrebau de vorbă şi noi răspundeam cu oarecare
sfială că întradevăr suntem nepoţii lui Miţa din Irişte, Ion şi Gheorghe şi
Silvia soru-mea copiii lui Tena. “Da, da suntem gemeni, eu fiind primul născut”
răspundeam tot eu. “Soru-mea, Silvia este cu doi ani mai mare decât noi băieţii”.
“Măi copii voi ştiţi că eu sunt rudă apropiată cu voi de pe partea lui Daju ?” ”Da tanti nu ştim că abia am venit de la oraş“.
“Lasă fa copiii de unde să cunoasă ei toate ţaţele satului”. “Lasă că mâine am
să trec pe la ţaţa Miţa săi duc nişte ouă şi ceva brânză că şi dânsa mi-a dat
pe primăvară ţuică pentru munci. Să spuneţi lui Miţa că mâine am sa trec eu Nuţa
lui Daju pe la ea să-i aduc ouă şi brânză”. “O să-i spunem tanti” şi apoi am
plecat mai departe după copiii satului că rămăseserăm mai în urmă. Apoi ne
aruncam în apa râului unde era ceva mai adâncă să ne răcorim. De multe ori dam în
apă peste snopuri de cânepă pusă de femei la înmuiat în apa râului şi mulţi
copii începeau să prindă peşte printre snopii de cânepă pusă la înmuiat. Ştiam
că şi Bătrâna avea cânepă pusă la înmuiat dar nu ştiam locul unde o pusese. Era
aproape de amiază şi tot râul se umpluse de femei şi bărbaţi şi copii la scăldat
sau la spălat rufe dar nu plecau până nu se răcoreau în apa râului. La un
moment dat s-a auzit din susul râului vocea lui Costică ca şi a lui Ion al Neti
care striga după noi nepoţii lui Miţa să ne adunăm cu toţii la moara lui Şuchel.
Cum am ajuns la moara lui Şuchel am văzut pe toţi copiii satului majoritatea cu
care plecaserăm pe Copăcişi că ne aşteptau pe noi cei de la oraş să mergem împreună
către case ca să mâncăm de amiază şi să plecăm din nou pe dealuri cu vitele la
păscut. Pe drum mulţi din noi cântam şi alţii spuneau tot felul de păţanii pe
care la făcuseră pe dealuri cu cine se mai luptaseră şi pe cine mai răzbise în
luptă dreaptă. Dumitru, vărul nostru, era considerat şi primise porecla de
ursul satului deoarece răzbise în luptă dreaptă pe mai toţii copiii satului ba
chiar şi pe copiii mai mari ca el de vârstă de 18-20 ani şi mulţi îi ştiau de
frică dacă se supăra pe careva. Ajunşi în dreptul bisericii mai multe grupuri
formate din copii s-au despartiţ de noi cei din mahalaua mare şi au plecat pe
mai multe drumuri care se bifurcau de la
biserică spre mai toate locurile din sat. Am rămas înţeleşi să ne întâlnim pe
maluri la conacul de amiază. La biserică parcă se revărsase toate parfumurile
din lume căci mirosea puternic a floare de tei şi a floare de liliac. De la
biserică împreună cu Costică al Floarei, Ion al Neti, Gheorghe Preda, Valeria
cu fratisu am luat drumul către casa bunicii şi de aici ceilalţi au plecat către
case. Cum ne-a vazut bunica ne-a luat la pupat şi la lăudat pe toţi nepoţii pe
care îi avea şi apoi ne-a dat sarcini la fiecare ce treburi aveam de făcut.
Gheorghe vărul şi Dumitru trebuiau sa aducă căte o vadră de apă eu cu Gheorghe
frate-miu să rânim în grajdi la oi şi capre şi să strângem bălegarul şi să-l
ducem la groapa de bălegar de lăngă casă. Silvia şi Maria ajutau pe bunica de
pus masa de amiază. Cu toţi copiii am trecut la treabă fără discuţii şi după
aproape zece minute mai toată treaba era făcută şi bunica era mulţumită şi masa
era gata. Am mâncat cu poftă mare şi din belşug, ne-am săturat şi apoi odihniţi
de la masa de amiază ne-am pregătit de plecat cu vitele la păscut. Am scos oile
şi caprele şi le-am dat drumul pe drumul care ducea în sus în central satului să
ne întâlnim cu ceilalţi copii. Atunci l-am auzit pe Costică care striga la noi
să venim cu vitele la păscut. Dumitru a chiuit şi el de a răsunat valea câinelui
că suntem pe drum şi ne întâlnim pe uliţa mare. Am plecat cu oile numai eu cu
fratele meu ca şi Dumitru cu fratisu Gheorghe. Silvia şi cu Maria rămâneau acasă
pentru alte treburi. Cum am ajuns în centru satului adică la Ion al Neti,
Gheorghe Preda, şi Costică al Floarei şi ne-am unit turmele şi am plecat mai
departe către maluri dar nu înainte de a ne lua în braţe şi a ne bucura şi
saluta ca şi cum nu ne-am fi văzut de luni de zile. Pe maluri ne-am întâlnit cu
toţii copiii satului cum am fost şi de prânz ba chiar mai mulţi. Până seara toţii
copiii ne-am bucurat şi ne-am jucat ca în raiul de nedescris al satului, unde sufletele
noastre respirau bunătate şi iubire şi dragoste unii faţă de alţii fără
deosebire. Trei luni pe an noi nepoţii lui Miţa din Irişte petreceam ca în sânul
lui Avram cele mai frumoase clipe ale vieţii noastre în mijlocul naturii de o
frumuseţe rară de nedescris înconjuraţi de multă dragoste şi iubire atât din
partea părinţilor cât şi din partea copiilor din sat cât şi a ţaranilor din
satul de pe ţinuturile Copăcişului ca şi a tuturor locurilor mai apropiate sau
mai depărtate ce compuneau satul Turceşti ca şi comuna Mateeşti.
Trebuie
spus şi voi povesti cu lux de amănunte şi viaţa pe care am dus-o în celălalt
loc din raiul pământesc pe care am petrecut-o în satul de obârşie al tatălui
nostru Barbu Gheorghe, fiul lui Stanciu şi al Ioanei care avea să se stingă
biata femeie chiar la naşterea tatălui nostru în data de 10 aprilie 1910. Pe
atunci ţaranii duceau o viaţă foarte grea din toate punctele de vedere. În
primul rând nu existau medicamente şi doctorii în mediul rural se numărau pe
degetele de la o mână într-un judeţ cum era Vâlcea. Pe de altă parte
agricultura practicată era una rudimentară atăt din punct de vedere al
uneltelor cât şi al tehnicilor de lucru care erau din domeniul feudalismului. În
România anilor 1910 plantele cele mai cultivate în întreaga ţară erau cu precădere
porumbul care se cultiva cel mai mult în regiunile deluroase şi în zonele
montane şi a doua plantă folosită în alimentaţie era grâul cultivat mai puţin în
zonele de şes şi deluroase dar mai mult în zonele de câmpie al ţarii. A treia
plantă care se folosea în cantităţi mari în alimentaţia populaţiei era cartoful
care se cultiva în regiunile de şes, deluroase şi montane, iar dupa acesta urma
fasolea care se cultiva în cantităţi deasemenea industrial pentru hrana populaţiei
atăt de la sate cât şi de la oraşe. Ţin minte când tata care lucra la întreprinderea
Dacia din Bucureşti Noi, o întreprindere mare de ţesături de tot felul care se
exportau masiv şi în alte ţari, şi care venea obosit de la muncă pe la ora 5
dupa amiază deoarece făcea pe drum aproape o oră plus ce mai pierdea timp şi cu
cumpărărturile pentru casă, şi ne găsea pe noi băieţii care făceam numai boacăne
şi necazuri şi supărări fară să fi făcut treburile pe care ni le lăsa tata să
le facem după ce veneam de la şcoală, fară să fi făcut măcar lecţiile pe care
trebuie să le facem pentru ziua următoare de la şcoală, şi după ce îşi descărca
nervii dându-ne câte o bătaie zdravănă, ruptă din rai, şi după ce ostilităţile încetau
că repede puneam mâna pe treabă şi în scurt timp făceam şi curăţenie şi curăţam
zarzavaturile pentru gătit, şi făceam şi o parte din lecţiile pentru a doua zi,
şi tata mai trăgea o duşcă de ţuică dar nu că ar fi fost un alcolic, ci numai
din cauza oboselii de peste zi, niciodată nu l-am văzut beat deşi ţuica la noi în
casă nu se termina niciodată mai ales că tot timpul anului noi aveam şi ţuică
de vânzare la vecini şi cunoscuţi, şi când pe la orele şapte seara se mai
terminau treburile tata începea să ne povestescă ce fel de copilărie a dus el
la Stroieşti, satul Cireşu, unde văzuse lumina zilei. Cum mama lui Ioana murise
la naşterea lui, bunicul Stanciu având mult pământ pe care nu prea se băga să-l
muncească spunând că aceasta este mai degrabă îndeletnicirea femeilor cu
cultivatul şi lucratul pământului şi al muncilor specifice agriculturii, la
scurt timp după ce Ioana îl lăsase cu un prunc mic, s-a şi însurat cu o femeie
din sat, din neamul gogiomanilor, şi acum când scriu aceste rânduri nu ştiu cum
o chema, şi după ce neamul gogiomanilor, un neam de oameni săraci, s-au
instalat în casa bunicului unde se ducea o viaţă mai bună şi mai îndestulată,
bietul tata copil de 2- 3 ani şi până la vârsta de 9 ani, când avea să fugă de
acasă cu încă doi prieteni din sat, tot de vârsta lui, din cauză că toţi aceşti
ani ai copilăriei avusese parte de o viaţă grea, bătut de mama vitregă, înfometat
mai tot timpul, pus de mic fără milă la muncile câmpului ca şi oamenii mari,
certat de tatăl lui pentru lucruri pe care nu el le făcuse dar trebuia cineva să
le încaseze, după spusele mincinoase ale mamei sale vitrege, copil care nu ştiuse
ce este dragostea de mamă, iar dragostea de tată o aflase din plin, după ce-l
caftea tare măsa vitregă urma suplimentul dat de Stanciu, taică-su, care dacă
mai venea de prin sat şi beat şi supărat, greutatea bătăii primite era însemnată.
Ne spunea de multe ori cu oarecare amărăciune în glas că noi copiii ducem o viaţă
îndestulată şi de huzur, că nu ştim ce este aia foame şi lipsuri de tot felul,
să umblii dezbrăcat mai tot timpul, că hainele bune care erau cumpărate pentru
el ajungeau în neamul gogiomanilor şi tata era obligat să poarte haine zdrenţuite
şi vechi de la copiii gogiomanilor. Ne spunea şi noi în general nu prea ne
venea să credem cele spuse de el crezând că le mai înfloreşte pe ici pe colo,
cum că primăvara când se coceau cireşele el se bucura nespus că nu mai mânca mămăligă
goală ci se urca în cireş şi mânca mămăligă rece şi veche cu cireşe şi aceasta
i se părea ca o prăjitură. Niciodată cât fusese copil la el acasă, dar nici o
zi tata nu mâncase vreodată ceva pe săturate. Tot timpul era înfometat şi
nimeni din casă mai ales tatăl lui nu-l întrebase vreodată dacă îi era foame
sau dacă mâncase ceva pe ziua aia. De şi Stanciu tatăl lui era un om înalt de
cel puţin 1,85 metri tata datorită faptului că toată copilăria lui fusese înfometat
şi dusese o viaţă plină de lipsuri şi bătăi mai tot timpul din partea mamei
vitrege care nu putea să-l sufere, tata nu crescuse ca înălţime mai mul de 1,60
metri, şi rămăsese scund faţă de ceilalţi copii ai satului. Tot timpul anului
era trimis cu vacile şi animalele din casă la păscut iar pe timpul lucrărilor câmpului
la copăit şi prăşit la porumbi, la secerat de grâu, la cosit, la strâns de fân,
la scuturat şi adunat de prune, la toate muncile grele tata era printre primii
din casă. Ne spunea cu oarecare nostalgie în glas şi cu oarecare lacrimi abia
percepute că erau zile în care nu mâncase nimic, nici turtă goala sau mămăligă
rece. Rare ori în ajunul crăciunului când toată lumea bună din sat tăiau
porcii, printre care şi Stanciu care era categorisit de către săteni ca un om
avut, înstărit, tata mai apuca să fure câte o bucată de cârnat sau slănină
afumată pe care le ascundea cu mare pricepere şi câteva zile avea să mănânce şi
el cu adevărat ceva bunătăţi. Tot ce se strângea de către Stanciu în casă prin
munca tuturor deci şi a lui tata majoritatea bunătăţilor şi a alimentelor în
marea lor majoritate dispărea foarte curând din casă şi duse la neamul
gogiomanilor, neamuri sărace care acum o duceau bine de pe urma familiei Barbu.
Ştiu că tata lui Stanciu, străbunicul nostru fusese morar de profesie şi
avusese moară de măcinat atât grâu cât şi porumb, şi de aici Stanciu rămăsese
cu avere mare în special cu multe pământuri cumpărate de Barbu Moraru. După cum
vag mi-l aduc aminte, bunicul Stanciu era un om dur dar în general era condus
de femeia din casă şi se lăsa condus dintr-un fel de lenevie a voinţei dar şi
treaba care o făcea era mai mult de mântuială decât ceva serios. La vârsta mea
de 5 ani bunicul Stanciu avea să treacă dincolo şi la propriu şi la figurat în
sensul că biserica ca şi cimitirul unde avea să fie înmormântat erau lângă casa
noastră. Vag îmi aduc aminte că era un om înalt veşnic nears brunet şi cu faţa
osoasă subtă de slab ce era, cu mustaţă deasă şi păr cărunt. Îl am într-o
fotografie făcută de tata prin 1930 unde mai erau şi naşul Mazilu, şi tata
fotografiaţi undeva pe calea Plevnei în faţa unei fântâni arteziene dar din
care nu mai curgea apa. Era îmbrăcat în haine de dimie populare cu cusături şi înflorituri
specific zonei oltenia, şi pe cap avea o pălărie mare ca de boier cu boruri
mari. Era în perioada în care tata lucrând
împreună cu doi greci câştiga foarte bine şi avea deschis şi un restaurant împreună
cu vărul lui Zamfir din partea gogiomanilor. În acea periodă căştiga aşa de
bine încât îşi cumpărase un automobil
American, marca craisler cu care colinda prin ţară după marfă pentru restaurant
cât şi pentru magazinul de cornuri cu lapte bătut şi alte dulciuri. Într-una
din zile mergănd pe jos pe Calea Plevnei către gară a văzut mai mulţi ţărani săpând
şanţuri pentru canalizarea Bucureştiului şi întrebând într-o doară pe un lucrător
de pe marginea şanţului din ce zonă sunt a aflat că majoritate ţăranilor sunt
din Vâlcea de lângă Horezu şi din vorbă în vorbă a aflat că erau şi ţarani din
comuna Pojogi satul Cireşu şi când l-a rugat pe şeful de brigadă să vină cei
din comuna Pojogi să se afle în faţa lui Stanciu care lucre la aceste săpături.
S-au îmbrăţişat şi le-au dat lacrimile la amăndoi tată şi fiu că nu se mai
vazuseră de mult timp tata fiind ocupat acum cu afacerea restaurantului nu a
mai avut timp de 4-5 ani să mai treacă pe la Cireşu să-şi vadă tatăl. Din cănd în
când tata îi mai trimetea ceva bani lui bunicu dar de cele mai multe ori erau
insuficienţi pentru traiul greu de la ţară şi în general banii cădeau în mâinile
mamei vitrege care alimenta din plin neamul gogiomanilor săraci. Din acea oră când
la întâlnit pe bunicu tata nu l-a mai lăsat să muncească la săpat de şanţuri şi
la luat cu el acasă unde bunicu a stat ceva vreme dar pe urmă gândind că gospodăria
era pe mâna muierii în care nu prea avea încredere la rugat pe tata să-l ducă
cu maşina la gară de unde a şi plecat către Vâlcea iar în gară tata i-a dat o
sumă mare de bani lui Stanciu iar pe acesta l-au podidit lacrimile. Viaţa grea pe care o avusese de mic copil în
casa tatălui ca şi a mamei sale vitrege l-au facut pe tata ca împreună cu încă
doi copii din sat, cu viitorul naş Mazilu şi cu Ciutacu Constantin să ia drumul
pribegiei, către oraşul Rm. Vâlcea, unde
auziseră ei că acolo sunt multe prăvălii şi multe restaurante, baruri de zi şi
de noapte şi cafenele unde marii boieri veneau şi măncau de trei ori pe zi şi
consumau băuturi alcoolice din belşug şi că mai toţi picolii, ospătarii, copiii
de casă din cadrul restaurantelor şi barurilor erau mai toţi copii tineri cu vârste
între 10 şi 14 ani. Şi astfel într-o zi călduroasă de primăvară cei trei copii,
tata în vârstă de 9 ani, iar ceilalţi doi copii unul în vârstă tot de nouă ani,
din sat cu tata, Cutacu Constantin, iar celălalt era din Stroieşti, Mazilu de
10 ani şi care şi-au făcut provizii serioase de mâcare care să le ajungă cel puţin
trei zile, adică mămăligă şi cu bucăţi mari de turtă puse în geacuri mari din cânepă,
au luat drumul Vâlcei care pe şuşea era la o distanţă de cam 70 de km iar peste
deal drumul se mai scurta cu aproape 30 de km. Şi plecănd ei cu noaptea în cap
când nici nu se luminase de ziuă au trecut dealul către Slătioara şi de aici la
Măldăreşti şi de acolo încă vreo doi km şi o dată cu răsăritul soarelui au şi
ajuns în oraşul Horezu, unde au poposit pe un deal la umbra unui copac de au mâncat
ceva mămăligă şi apoi repede repede cu frica în sân dar şi cu nădejde mare în
suflet au luat drumul Băbenilor peste deal şi de aici tot peste deal la Govora şi
apoi pe lângă calea ferată ce ducea la Bucureşti dar în sens invers au luat
drumul Vâlcei. Odată cu amiaza cea mare când mai era aproape de o oră până la
scăpătatul soarelui cei trei copii au ajuns cu bine în oraşul Vâlcea şi au
convenit să se despartă să îşi caute fiecare norocul pe unde poate să găsească
ceva de lucru şi apoi duminica pe la prânz să se întâlnească la gară să spună
fiecare ce a făcut. Dacă nu mai apărea careva duminica la întâlnire însemna că
acela nu a găsit de lucru şi s-a întors singur acasă la Cireşu. Tata a luat-o
pe la mai multe restaurnte chiar în acea zi şi pe la bodegi şi pe la baruri şi
dintr-o întâmplare la o bodegă mare aproape de podul de peste râul Olteţ tata a
intrat în curtea bodegii cu capul sus şi cu îndrăzneala de oltean cu mintea
brici, cu sufletul ca un purice, un nene bine făcut cu şorţ alb pe burtă cu
burta mare dar înalt şi voinic cu o mustaţă neagră şi bine aranjată, cu păr
negru, lucios şi dat pe spate, pus pe glume şi cu voie bună îi apăru în faţă
lui tata, iar tata l-a întrebat pe acest domn voinic care râdea cu nişte meseni
de la o masă cu umbrar că îl roagă cu multă mulţumire şi cu scuză pentru deranj
dar ar vrea dacă dânsul este amabil să-i arate pe domnul patron al
restaurantului. Iar domnul din faţa lui mare şi impugnător şi cu faţa plină de
zâmbet îl întrebă pe copilul din faţa lui îmbrăcat în straie populare de ţară şi
nu de oraş cum erau îmbrăcaţi mai toţi din oraş cu capul tuns chilug în scări
ca o capră, că ce ar dori măria sa, adica tata, de la domnul patron. Vrea ceva
mâncare să mănânce sau ce alteva vrea măria sa? Domnul Patron este ocupat şi nu
prea are timp de pierdut cu toţi puşti din lume. Nu domnule a zis tata cu glas
stins şi oarecum cu ruşine în glas că ar vrea să vorbească cu domnul patron dacă
are cumva nevoie de un băiat la muncă fie la restaurant fie în casă. Domnul din
faţa lui tata s-a uitat mai atent la tata şi la întrebat câte clase are învăţate
dacă a fost la şcoală şi de unde vine maria sa. “Domnule să ştiţi că am
terminat cinci clase cu note bune şi tata m-a trimis tot timpul la şcoală să învăţ
să nu ajung la coada vacii. Ştiu să socotesc bine să adun, să împart, să înmulţesc
şi multe altele am învăţat la şcoală. Iar eu sunt din comuna Pojogi, satul Cireşu
şi am numai 9 ani. Şi am plecat azi dimineaţă de acasă cu încă doi prieteni şi
am ajuns acum aici la restaurant”. între timp câţiva meseni de la masa apropiată
au făcut ochii mari şi au început pe sub mustaţă să-i facă semene cu ochiul
omului cu halat alb pe burtă iar acesta cu zâmbet pe faţa lui le răspundea
celor de la masă tot cu semene subînţelese. “Şi cum te cheamă mă ţâncule” îl întrebă
un domn de la masă cu un pahar de vin în mână din care a băut apoi. “Păi
domnule mă cheamă Gheorghe a lui Stanciu din satul Cireşu” a răspuns tata cu
voiciune. “Şi zici că şti să socoteşti mă Ghiţă ? Cât fac mă 12 lei şi 30 bani
cu 19 lei şi 90 de bani ia spune mă Ghiţă”. “Păi fac...” şi tata a început
repede să socotească “12 cu 19 aşa... şi cu 90 şi cu 10 fac un leu, apoi... păi
fac 32, 30 de bani ... ba nu... fac 32 şi 20 bani”. Cei de la masă boieri bine îmbrăcaţi
cu voia bună pe feţele lor au rămas uşor încântaţi de perspicacitatea lui tata şi
de uşurinţa cu care a făcut socoteala. Şi dacă pe ăştia îi împarţi la 2 cât dau
mă Ghiţă ia să vedem ? Şi tata a răspuns promt fără ezitare că fac 16 lei şi 10
bani. Bravo mă Ghiţă zise domnul din faţa lui cu mustaţa plină de zâmbet. “Şi
vrei să munceşti la restaurant aici mă Ghiţă?” “da domnule dar vreau să vorbesc
cu domnul patron dacă nu vă este cu supărare că vreau să ştiu dacă mă ia la
muncă ca să am timp să mai merg şi în altă parte pentru angajare dacă nu...” “Mă
ghiţă ia vezi tu am eu faţă de patron sau nu. Păi aveţi domnule şi faţă de
patron dar şi faţă de domn ! Bravo mă Ghiţă îmi place cum ai răspuns... se vede
că eşti oltean de-al nostru bine ambalat şi pe deasupra mai ai şi şcoală. Bă
Ghiţă eu sunt patronul cu care vrei să vorbeşti dar dacă spui tu că sunt şi
domn... şi facu cu ochiul către meseni de alături care începură cu toţii să râdă
cu poftă şi faţa lui Ghiţă se lumină într-un zâmbet largit pe toată faţa lui ca
un om mare care a înţeles poanta. “Păi dacă spui tu că sunt şi domn păi domn să
fiu până la urmă cu tine mă Ghiţă şi cu aprobarea domnilor de la masă ... ce
ziceţi măi oameni buni îl angajăm pe Ghiţă aici la restaurant ca ajutor de ospătar”
şi toţi meseni cu râsete voioase şi feţele pline de voie bună răspunseră în cor
că sunt de accord să-l angajeze pe Ghiţă ca mare ajutor. Şi l-au poftit pe tata
la masă la ei şi l-au pus să mănânce din ciorbe şi din fripturi pe care ei nu
mai puteau să le mănânce şi atunci tata a mâncat pentru prima dată pâine bună
de oraş şi pentru prima dată s-a săturat şi tata la o masă îmbelşugată. Avea
peste 9 ani şi o lună împliniţi. Patronul la care tata fusese angajat ca ajutor
se numea Motoi din Rm Vâlcea. Destinul lui tata pornise în viaţă cu dreptul şi
faptul că tata avea să muncească la Motoi cam 5 ani de zile, ajungând la titlul
de ospătar şi şef peste toţi lucrătorii din restaurant. Munca grea pe care o făcea
în cadrul restaurantului l-a învăţat pe tata multe lucruri bune care aveau să-i
fie de folos pe tot parcursul vieţii. Primul an pe care l-a muncit la Motoi a
fost plătit doar cu casă şi cu masă, un costum de haine pentru orş şi cam 100
de lei pe fiecare lună muncită. După două săptămâni tata a trimis scrisoare
acasă spunând să nu fie îngrijoraţi de el ca este sănătos şi este bine că munceşte
la un restaurant la Vâlcea şi că este bine văzut de patron şi de familia
acestuia. Cât priveşte munca depusă de tata la restaurant era una ca de animal
că muncea de la ora 5 dimineţa, când afară era încă întuneric când lua roaba şi
mergea la piaţă undeva la podul peste râul Olteţ de unde lua 7-8 baloţi de ghiaţă
şi se opintea cu aceasta până la restaurant apoi spărgea baloţii de ghiaţă în
bucăţi mai mici pe care le punea în hârdaie pe lângă sticlele de suc, de bere,
de vin, sifoane ca atunci când pe la ora 7 dimineaţa să fie pregătite toate
pentru a servi cât mai bine pe boierii care veneau să bea vreo cafea sau vreun
suc sau să mănânce omletă de ouă cu brânză şi cu ceapă. Apoi trebuia să facă
mezamplasul la cel 14 mese, cu câte 6 scaune la masă, pe care le avea în
ordine, să măture pe jos, să taie pâinea, să facă sandvişuri. Pe la ora 6 şi jumătate când soarele era sus
pe cer începeau să apară primii clienţi ai restaurantului fie să bea cafea sau
suc, sau să mănânce vreo omletă sau lapte cu cafea, iaurturi cu cornuri cu
susan sau cu sare, covrigi de tot felul. La patronul Motoi mai munceau încă 2
copii ajutoare de ospătari sau piccolo şi un ospătar şi un bucătar care folosea
la prepararea bucatelor ajutoarele de ospătari cum era tata sau ceilalţi 2
copii care erau ceva mai mari ca vârstă decât tata Ghiţă cum îl numeau clienţii
şi chiar patronul. Motoi era un om bun la suflet, oltean de undeva de pe lângă
Costeşti, dar era sever şi de multe ori neînduplecat cu cei ce furau sau nu
executau ordinele primite şi în general era bucuros cănd cineva lua iniţiativa în
treburile de făcut şi aprecia faptul că lucra de aşa natură ca totul să maergă
bine la restaurant şi clientul să fie mulţumit tot timpul căci astfel puteam să
pierdem un client sau chiar mai mulţi dacă nu mergeau după formula “clientul
nostru, stăpânul nostru”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu