INSULA OLERON
În Oleron, în Oleron,
Suta de ani se trăeşte.
Fată Dolores, haidem acolo,
Că viaţa cât muntele creşte.
E mare păcat, e mare păcat,
De-ar fi să murim vreodată.
În Oleron, în Oleron,
Să mergem iubito îndată.
-"Eu nu voi să merg într'acolo,
Că viaţă găsesc unde-oi vrea.
Nu-mi trebue viaţă prea mare,
Ci-mi trebue-o clipă din ea.
ce-mi pasă că alţii trăesc
O sută de ani şi mai bine !
Trecută'n iubire şi cântec,
O clipă-i de-ajuns pentru mine.
TRANŞEELE.
Stau tranşeele
Risipite pe bulbul Pământului roşcovan
Ca fulgere negre ţâşnite din magic cazan,
ca şerpii cei negri cari-şi uitară eleşteele.
Luptate au fost tranşeele lor,
Dar tot se mai cer luptate, stropite şi lărgite;
căci dacă în suflet rana tăcerilor creşte, darmite
zbuciumul stepelor arse dintre chitara tranşeelor !
Duceţi-vă mâine - oricând
Pe unde armate'ndelung se pândiră'n război,
Şi vedea-veţi cum varul de oase albeşte'n noroi,
Şi Moartea, un ultim soldat, printre şanţuri şezând.
În toate primăverile, tranşeile
Semne ciudate, (făcute de cine ? pentru cei din sat),
Sunt umplute să treacă pe-acolo luciosul arat,
Şi-n toate primăverile iarăş adânci le găsesc femeile.
Astă-toamnă umbra mea
Rătăcea sunând iarba din şanţul enormului plug;
Şi-am simţit, când apusul s'a 'nchis, că eu fug
Dintr'un loc care-i al meu, şi la care m'oi întoarce cândva !
DEŞERTUL LOP.
Deşertul fierbinte îşi clatină capul aprins.
Căldura pătrunde şi iasă afară sudoare.
Prin pulpa cămilei, focul din piatră împins
Ajunge în talpa din cisma uscată.
-"Şagdur, du cămila spre limpezi izvoare,
Şagdur iacă fruntea îmi crapă pe dată !"
Înalta mea umbră alăturea pasa.
Nici vântul nu suflă, iar praful scornit
În urma cămilei ca plumbul se lasă.
-"Şagdur, aud... grele căderi de isvoare !
Auzi cum mă strigă pe nume iubit ?
Acolo să mergem. Cămila îmi moare."
"Din urmă mă chiamă tovarăşii mei
Pe care-i pierdurăm în greaua furtună.
Auzi? Strigă Victor şi Rocca... Sunt ei !
Auzi ! Cine cântă ? Sunt corturi aproape.
Bat tobe de dansuri cu vântu'mpreună.
Ia uite cum saltă spumoasele ape !"
-"Stăpâne, ia sama şi mintea-ţi adună.
Acolo-i Satan ce te cheamă şi'ngână.
Nu-i apă, nici vânt, nici măcar o furtună,
Ci-i Moartea ascunsă'n pustiul de sare.
Ea are în duna de aur o rece fântână
Şi apă dă celor ce au sete mare !"
ADIO
Adio, vremi tulburi cu singurătăţi
În care mă 'nchideam în vaşnice cetăţi
Cu lira şi cu paharul de otravă;
Eu voi pleca spre o nouă dumbravă.
Spre câmpul Venerei, alb şi chemător,
Voi fâlfâi ca ultimul cocor !
Adio, tristeţi mari crescute cu sânge !
Eu voi pleca şi nu-mi vine a plânge.
Dureri nebănuite mi-au fost mamă
Din care rupeam diamante la cei de o seamă
Şi ei mi le aruncau.
Adio zic durerilor care nu mă lăsau.
Adio ! Nu-mi mai place sălaş şanţurile
Şi de picioare lanţurile.
Vreau să trăesc în pielea celor care
Îmi legau butucii de picioare
Şi-mi dădeau în mâini cornul nebunilor
De sunam pe la răspântia drumurilor.
Adio, vreau să trăesc ca ori-şi-cine,
Să ucid şi eu suflete străine
Şi să arunc cu noroi pe faţa
Celor care-şi puneau pe altare viaţa.
Să nu mai am suflet omenesc în trup,
Ochiul şi urechea cu smoală să le-astup !
PASTEL
De-a dreapta, de-a stânga,
Pe marele drum,
Mormane, gorgane de fum.
Pe cer, pe sub cer -
Alergând,
Nourii, bourii'n rând !
Dinamuri la hamuri
Răsună, răsună,
Aici pe pământ şi în lună.
S'aude, s'aude şi glasul
Încetei uzini,
Din tulpini şi adânci rădăcini.
Iarba o calcă
Tăcuţi armăsari,
Oile, ploile mari.
Isus, peste lanuri pustii,
coboară, coboară !
A câtea ? A doisprezecea oară;
A câtea ? A treisprezecea oară.
PÂSTORUL DE IEZI
Văzut-ai vre-un nour pe stâncile tale
Păstor de 'nflorate căpriţe şi iezi ?
Pe sus sau pe-alături, ei trec tot la vale
Şi fulgere ude ei seamănă'n cale.
Dar peste pământul în care tu şezi
Nu pică un picur, nici umbră nu pică,
Şi ţara ta-i stearpă, pustie şi mică.
Tălăngi de ţapi roşii din stânci se prăvale
Ca piatra plesnită de gerul din noapte.
Pe drumuri înguste, cu puşca pe şale,
Streinii blesteamă câmpiile tale.
Ca bombele crapă pietroaele coapte,
Şi globul de soare rănit de hanger,
Plumbul răspândeşte şi spuză, din cer.
Când raza aprinsă turbanul pătrunde
Şi'n zări se văd şesuri de foc fumegând,
Tu cauţi zadarnic cu ochii tăi, unde ?
Să intre-a ta turmă cu botul în unde.
Zadarnic fug iezii ! Vor arde curând.
Din frunte stă gata să iese'n vapori
Tot creerul care a fiert de-atâtea ori.
Dar iată cum globul cel roşu de soare
Se scaldă ca mânzul cel roşu'n nisip.
Coboară din boltă păduri de răcoare,
Ce bine-i ! dar setea din zi iar te doare.
Cu pulbere rece te ungi peste chip.
Dar tremuri... şi şuba ţi-o cauţi grăbit
Şi iar bolovanii se pun pe pocnit.
Pe zări trandafirul de soare, răsare.
"Sculaţi, zici tu vesel, sculaţi, şi pe stânci
Muiaţi limba voastră scorţoasă de sare
Căci roua se scurse şi-i rece şi-i mare ".
Din stâncă privindu-ţi cum turma, pe brânci
Jupoae de rouă porfirul cel greu,
Tu scoţi piculina şi cânţi pentru Zeu.
TAIGA
Taiga !!! - Rusule, strune4şte hăţul cailor cazaci,
Că de nu, se sfarmă'ndată talpa troicei de copaci.
Hă-paa ! şi a sărit boerul dintre perne. Şi acum
Ia-o câneazule prin vifor şi prin vreme rea, la drum.
Câneazul scârţia zăpada cu ciubate de postav.
După el venea un câne: Ramke, cânele său brav.
Toţi aveau în mâini sâneţe, iar pe spate trăişti de piele,
Ca să poată duce bine vulpea argintie'n ele.
Şi-au ajuns la o colobă şi acolo îi adăsta
Oameni pădureţi cu brumă şi galoane pe manta.
Câinii, prinzători de fiare şi cu muşchi de-arţar şi corn,
Moleşiţi erau la văzul căenei roşii de pe horn.
Vântul ce mugise'n câmpuri poposise undeva,
Că nici părul fin din faţa cneazului nu se mişca.
Se făcuse treişpe oameni şi dulăii erau opt.
Nările li se umflase ! Taiga - avea avea vânatul copt.
Şi a dat semnalul cneazul. Şi-au intrat. taiga era
Nemişcată sub paharul cerului ce fulgera.
Ful-ge-ra, fiindcă'n funduri de'ntunerec, când de când,
S'auzea căzând un arbor, peste văi din creci bătând.
GURU BARBU SIMION
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu