În vecie
Îmi plânge în ureche un mormânt
Îl văd cu
ochii mei adânc
Mă-ngroapă-n el ca pe un sfânt
Dar nu mi-au dat colivă să mănânc.
Aici trăiesc
finitul pur
În groapă-I frig şI veşnicia rece
ŞI totu-I negru fără clar obscur
ŞI timpul meu în veşnicie trece
Aici sunt bun doar viermilor ca hrană
Mă consolează gândul că nu mă mai doare
Şi-ades mă văd cântând în strană
ŞI că doar gândul mai trăieşte şI nu moare.
Pentru mine îngropăciunea
asta nu contează
Căci mă vor duce în locuri cu verdeaţă
ŞI veşnic o să am un înger ce veghează
Dar mai întâI voi zace într-un bloc de gheaţă.
Dar până să ajung în iad sau rai
Mi-au făcut
dosar în purgatoriu
ŞI că o viaţă pe pământ o să mai ai
Pentru păcatele făcute până acum aleatoriu.
Copila mea posibil mă va plânge
ŞI va considera că am plecat definitiv
Eu ştiu că mă voi întoarce-n trup cu sânge
Dar nu mă va
percepe decât intuitiv.
Un Dumnezeu ne judecă pe toţI
Când am trecut în infinit
De am fost cuminţI sau am
fost hoţi
Pe drumuri diferite am pornit.
Cu toţii ştim legile lui
Dar mai puţini le
respectăm
ŞI ne trezim în fundul iadului
Dar nici acolo nu ne deşteptăm.
Am un prietem la servici Adrian pe nume
Ce zilnic mă hrăneşte cu tot ce are
Eu îl consider ca pe un frate-n astă lume
ŞI mă întreb de ce cu fata mea nu vrea să se însoare
?
Răspunsul l-am aflat când într-o
zi de vară
Mădălina la
noi în unitate a venit
ŞI de atunci Adrian timid se tot omoară
Şi-I cere mâna dar ea mereu l-a izgonit.
ŞI tot de-atunci madam Vichi se tot căzneşte
Să-I pună Mădălinei pirostriile pe cap
Dar Adrian la cununie mereu se dovedeşte
A fi mult mai îndărătnic decât un ţap.
ŞI de aceea nu înţeleg de ce acesta, timpul
Mă tot trece de la finit la
infnit
ŞI niciodată nu mi s-a dat răstimpul
De-a deveni eu omul cum Domnul l-a gândit.
Compusă pentru mine
şI colegii mei
Cu
just temei !
Barbu
Simion 19.04.2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu