Era odată, într-o ţară, o vrăbiuţă
Fată tăcută, simpatică şi chiar drăguţă.
ŞI că zbura tot timpul în sus după bondari,
Şi că mânca şi muşte şi râme şi ţânţari,
Şi toată ziulica de dimineaţă-n seară
Se preumbla micuţa tot timpul pe afară.
Şi n-avea nici o grijă în astă lume mare
Decât dorul de ducă şi pofta de mâncare.
Dar iată că-ntr-o zi, veniră călători,
Întunecate păsări ce noi le zicem ciori.
Şi-aduseră cu ele gângănii în desagi,
Şi pene colorate şi multe lucruri dragi.
Văzând micuţa vrăbiuţă atâta frumuseţe
Şi neplăcându-i munca şi nici ca să înveţe,
Crezând că lumea asta-i făcută pentru vis,
A stat puţin pe gânduri, în gând apoi şi-a zis
Că-i mult mai bine, muncind din răsputeri,
Să se dedice-acuma lumeştilor plăceri.
Şi necăutând un sprijin la păsări surioare
Se adresă în grabă la cele călătoare.
Şi s-a jucat în voie şi-n pline libertăţi,
De o ducea micuţa în lux şi bunătăţi
Şi-aşa trecură zile şi săptămâni senine
De-o jumuliră tipii de pene mari şi fine
De arămas micuţa aproape goală toată,
Ducând cu sine ruşinea-i de fiecare dată.
Şi se văzu bătrână, urâtă, părăsită,
De-şi blestema micuţa întreaga sa ursită.
La urmă a vrut, printr-o ultimă-ncercare
Să-şi părăsească zarea pentru o altă zare.
Îşi strânse deci desaga cu penele-i uşoare
Şi a plecat în lume cu păsări călătoare.
Şi-a dus o viaţă plină de liliac plătit
Crezând că va obţine un cuib confort sporit.
Şi-a strâns până la urmă cu ale sale fapte
Tot praful de pe tobă şi un picior în spate.
Şi-acum se-ntoarce acasă pe-o aripă de vânt,
Căindu-se amarnic prin cel mai rău cuvânt.
Tăcută şi smerită, cu coada-ntre picioare,
Se-ntoarce tot acolo unde-a-nvăţat să zboare.
Dar iată că morala de-nţelepciune adâncă
Ne spune că nu toate ce zboară se mănâncă.
Şi-n loc de-o viaţă-ntreagă pierdută la duşmani
Ne-am dărui în ţară frumoşii noştrii ani.
Barbu
Simion - Cireşu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu