NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

MARŞUL NIMICIRII

 

S'agaţă de maluri şuvoae de ape crescânde.

 Răspunde din unde un dangăt de clopot  a jale.

 Sar valuri aprinse'n vârtejul iuţelii flămânde

Şi vremea se scurge, se scurge, se scurge la vale.

Prigorii, prin haos, trec: umbre pribege, spre zări,

 Cu gura căscată stau peşteri deschise în cale

Şi munţii, din creştet aruncă cu steiuri pe nări –

Şi vremea se scurge, se scurge, se scurge la vale.

Din glia prăjită svâcneşte să iasă suflarea

Şi sângele'n vine se lasă ca plumbu'n furnale.

Ard ruguri şi'n flăcări se fierbe în clocote marea

Şi vremea se scurge, se scurge, se scurge la vale.

3

Balauri de flăcări se luptă pe viaţă în horn.

Mi-ascultă urechea cum fulgere crapă în zale,

Şi'n casa ce-mi arde, pe partea cealaltă mă'ntorn

Şi vremea se scurge, se scurge, se scurge la vale.

 

            APELE

 

Apele gândurilor noastre

Curg şi se'ncaeră'n volburi de spume şi valuri.

Îşi isbesc risipita oştire greoae de maluri

Şi răscolesc în vârteje-adâncimile-albastre.

 

Urechea surzită a vrerilor noastre

Azi nu mai descopere'n sufletul mort sbuciumări,

Nu mai deschide durerii înaltele zări

Şi nu mai aude nici patimile noastre.

 

S'ar fi zicând că viaţa din noi

Şi-a spart de tunetul vremii catapeteasma

Şi-n vinele noastre-ostenite-şi revarsă miasma

Otrăvitelor dorinţi ce le-aprinse în noi.

 

Cine să ne-audă, şi ceaţa

Din cranii s'o'mprăştie cu vântu'napoi ?

Ce-aş da, dintre ruinele'n care căzurăm cu voi,

Prelung, ca un clopot din ape, să-mi mai aud viaţa !

 

            GEST SUPREM

 

Sufletul negru de voi o să scape

Mâine, intrând în ponoare şi ape.

Plouă pe mâini, pe mantie şi gânduri,

Pe ceruri trec aprigi lăstunii în rânduri.

Sufletul simte'nvierea aproape.

 

Fruntea mea albă credea'n Dumnezeu,

Când ţâşnea din pământuri cu greu.

Ochii mei dulci sunt cusuţi cu arnici.

Ispitele, tată, ca nişte furnici,

Umblă pe trupul ce zace mereu.

 

Sufletul, sufletul ! Veche omidă,

În trupul meu azi coboară să se'nchidă,

Ca larva în galbena criptă de fir...

Pacea să-i fie lunar cimitir,

Moartea să-i fie tăcută - Atlantidă.

 

Trebue, trebue, gestul suprem,

Ca sabia cruntă intrată'n harem.

Deasupra orgiei otrăvitoare

să simt cum rănirea de moarte mă doare.

O, moarte superbă, te plâng şi te chem.

 

Gustând din Coran, din Scriptură şi Thoră,

Lasă-mă, lasă-mă,-n mijloc de horă

Cu dinţii muşcând din pământul spurcat.

Dar hora să cânte'nainte'n palat...

 

Afară să plângă pe mine o soră.

                            GURU BARBU SIMION