NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

ÎN NEMURIRE

 

Şi mă văd în nemurire

Stând greceşte pe safire

Şi trăgând tutun buluc

Din diamantinul meu ciubuc.

 

Stelele ce au cântat

Dorm cum mine în palat.

Iar aducerile-aminte

Au nins toate dinainte.

 

Părul meu e prea cărunt,

Şi aşa bătrân cum sunt,

Încă Doamne, înţeleg

Taina trupului întreg.

 

Vin Ilene Cosinzene

Cu dor limpede pe gene.

Nimfele de-azur păşesc

În pridvorul meu domnesc.

 

Însă, cine e'n palat ?

Care Domn aici a stat ?

Sufletul mi-e un strigoi,

Trupul, apă grea de ploi.

 

Hei, am dat o viaţă'ntreagă,

Lumea mintea să-mi aleagă.

Trupul tânăr, sănătos,

L'am dat tot pe-un vers frumos.

 

În uzina grea de faur,

Ca Vulcan, am lucrat aur;

Dar, arzându-mă'neştire,

Azi sunt mort în Nemurire !

 

            REGÂSIRE

 

Şi de-aş afla svonire'n lume

Cum că'ntr'un ceas prea fericit

Un trubadur din alte vremuri

La curtea noastră a poposit,

 

Cât colo pana-aş arunca-o,

Şi negăsindu-le un rost,

Mi-aş coborâ'n mormânt trecutul

Şi-aş pune foc la tot ce-am fost.

 

Pe cap mi-aş potrivi cunună

Din mirt şi cimbru pădureţ,

De-a spate o liră sunătoare

Şi strae o liră sunătoare

Şi strae lungi de cântăreţ.

 

Şi când păşi-voi pragul casei

Voi spune lui cu vorbe pline;

-"O, trubadur din alte vremuri,

Când vei pleca, eu merg cu tine !

 

            BUCOLICÂ

 

Când s-a spart tavanul negru de deasupră-ne şi cerul

A lăsat să se deschidă o firidă-n fundul lui,

Soarele veni acolo şi din groase cărărui

Cald şi luminos ca viaţa, globul şi-l împinse-afară.

Mai apoi porni şi ploaia din pădurile de nouri

Şi-n ecouri lungi picară fulgerile spre ogoară...

Iar deasupra, sta pe dealuri şi bogat în ape, cerul.

 

Toare-acestea le văzuse omul care stase'n casă,

Neştiind dacă e glia sau nu, bună pentru arat.

Dar când ploile-o dospiră şi-o sfârşiră de udat,

Când văzu că e svonore de belşug în brazda coaptă

Şi viaţa nouă începe să se spue pretutindeni,

Când pe grindeni ciocârlia se oprea pierdută'n şoaptă

El ieşi în câmp cu plugul şi cu boii albi, de-acasă.

 

Bucură-se gândul care şi-află undeva hodină !

Du-mă amintire sfântă pe cărărui de primăvară

Şi la şarina cu care bunii mei mă înzestrară.

Scoate-mi de sub şură plugul ruginit şi ros de ploi

Calea ce-am călcat alături s'o astup cu'ntoarsă glie

Şi să-mi fie porţi căzute peste viaţa înapoi.

astfel voi fi mai aproape de pământ şi de hodină !

 

            FLUTURELE

 

El se născu şi se trezi pe-o floare

Şi'ncet simţea cu urcă de la sine

Nectar din flori şi vlagă'n a lui vine,

Şi beat porni să sboare către soare.

 

Dar n'avu timp să-şi vadă visul bine,

Căci se porni un vânt peste răzoare

Şi-i rupse pudruitele-aripioare,

Şi'mprăştie polenul din stamine.

 

Plângeau pe jos bobocii roşi de floare,

Petale din răsuri sburau plăpânde

Şi se opreau în aer tremurânde.

 

Iar el căzu în praful din cărare

Şi când îşi dete ultima suflare

Veniră - nori - furnicile flămânde !

 

            MOARTEA COPILULUI

 

Povestiri cu Ilene şi feţi de argint,

Mamă, mai zi-le încodată,

S'aud pe deasupra-mi cum trece pătată

Steaua vieţii prin bolta semănată

                        cu flori de hyacint.

 

Trupul crescut în leagănul strâmt

Ca şi pâinea cea sfântă'n copae,

Se frânge - o, mamă -'n furtuă, se'ndoaie,

Moartea'mi brăzdează drumul cu ploae,

                        Moartea în gură o simt.

 

Mamă,'m spuneai că nu mai mor niciodată,

Că, faţa'mi priveşte spre soare-răsare,

Că veşnic mi-o curge pe sub picioare

Râul ce vine din muntele mare

                        Al Domnului tată.

 

Credeam că o dată cu mine se sue

Un arbor al vieţii ce n'o să mai piară,

Un chiot rămas fără moarte'n ogoară;

Un astru de-aramă'n eternică sară,

                        Cum n'a fost şi nu e.

 

Tu mamă, rămasă de-acum în străini,

Pe gura mea moartă dă-mi sărutarea

Acum când din mine se rupe suflarea

Trosnind cum se smulge din ţarină floarea

                        Cu lungi rădăcini...

 

În dreapta şi'n stânga, apa din cer

Se sbate-aruncând înspumări peste nori.

Din trupul cu mâinile strânse pe flori,

Iată, ieşii către'naltele bolţii răcori,

                        Ieşii fără tine pe cer.

 

Lăsatu-m'ai singur vreodată o, mamă,

Să ies să mă joc cu copiii cei răi ?

Astăzi mă laşi s'apuc singur pe căi

Şi-ale dragostei tale albastre văpăi

                        Din urmă mă chiamă.

 

Drumul mă duce tot mai afund.

Din urmă mă bate dorul de tine.

Poţi să'ntinzi mâna ta să-mi aline

Drumul din pulpă, focul din mine,

                        Ce nu pot s'ascund ?

 

Mamă, pe cânpuri umbrite de soare.

Singur şi fără de tine mă duc.

Ochii de lacrimi amare usuc.

Sunt singur ca puiul tocmatic de cuc

                        În toamna ce moare.

 

Plouă şi merg sângerând prin noroae.

Tot mai mult glasul tău nu-l aud.

Ninge - şi vânturi bat cerul ud...

De-acum drumul meu se înalţă spre Sud

                        Cu alte convoae !

 

 

            EU

 

Ce-am spus eu nu va mai spune

Nici o altă gură'n lume.

 

Fiindcă eu am fost, se pare,

Arbor muntenesc şi mare,

 

Ce-am născut în ceas de fier

Cu trei sori pe'naltul cer;

 

Ce-am trăit fiori de basme

Când pe văi curgea fantasme.

 

Locul meu şi valea mea

N'a umblat-o nimenea.

 

            FINE.

           GURU BARBU SIMION