NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL- MUNTELE DE TUCI - II

            

FÂT MILOS DE LA DUNÂREA DE JOS

Mai curat să vă explic,

Oltul mic, sau Oltuleţul,

Care curge când dă-ngheţul.

Dar fierarul, că nu-I bleg :

-Eu acuma înţeleg.

Vara, inima-mi sărea

Să văd şi eu Dunărea,

Şi-am văzut-o, ca şi Oltul.

E frumos pe-acolo, totul.

-Era, meştere, era,

Când ploua şi fulgera.

Astăzi, văile lor toate,

Sunt ca sârma de uscate.

-Da, acuma pricepui

Mă oşteanule hai-hui,

Că matale locuieşti

Chiar în satul mic Turceşti

Unde, ocupat cu mucii,

Turcul şi-a pierdut papucii,

Şi-unde este poarta-n cer,

Şi un lăcăţel de fier

Între Copăcişi şi Meia –

Însă Greii v-au luat cheia,

Şi pe Fata paparuda,

Şi-acum dracii ne mai udă.

În curând or să ne pape…

-Da, de acolo sunt, aproape.

Cheia ploilor furară,

Şi umplură de ocară

Pe toţI meşterii din ţară.

-Şi venişi tu din CarpaţI,

Să-ţI faci paloş să te baţI,

Cum făcui la mulţI fârtaţI ?

Dar mai stai să creşti un pic.

O să poţI tu, nu eşti mic ?

-Bine mă Copil Milos

De al Dunărea de jos.

Treci la lanţ, din foi să dai.

Altceva bagaje ai ?

Căutam un ucenic…

O să poţI tu, nu eşti mic ?

…………………………..

Iar cu iepuraşul tău,

Ce s-aude ? N-ar fi rău

Cu o ţară bors… Ce zici ?

Iepuraş, ia vin-aici.

Zise iepuraşul mic,

De-acum şi el ucenic :

-Dumitale nici nu-ţI pasă

Că faci ura de-a de rasă.

Dar ce crezi, că sunt căţel ?

Ia uitaţI-vă la el.

-Lasă-l, meştere dă-I pace,

Că nu-I iepure, se face

Este fiu de împărat,

Într-un iepure, schimbat.

-Dar ce şti de Dom Bogdan

Parcă îmi vorbeai de el.

Se-mplineşte acum un an,

I-am lucrat un iatagan

Din măduvă de oţel,

Şi-a plecat la grei cu el.

-Meşterul, plângând, răspunde

Fătul nostru Făt milos,

Tare-aş plânge, dar n-am unde,

Şi m-aş tăvăli pe jos.

Dom Bogdan, Carabogdan,

Nu mai e ! S-a prăpădit,

Şi pământul l-a-nghiţit.

  UCENIC LA UCENIC.

Patru ani şi patru luni

Copilaşii noştri buni

Suflă foalele-n cărbuni.

Roşu-I fieru-n fierărie

Ioi, la meşterul Ilie.

Cât e ziulica mare,

Meşterul loveşte tare

Cu scânteile în barbă,

Ca şi licuricii-n iarbă,

Ca să-I facă o cosie

Sfântului de sus, Ilie.

De trei ani nu-I mai dă pace.

Îl trăzneşte, de n-o face.

Iar copilul, ucenicul,

Şi-a pârlit de tot, buricul.

Cu-un ciocan bătea în fier,

De sărea ţărâna-n cer.

Iar Vasile Iepurilă,

Mai căta după vre-o pilă

Mai sufla la foi, un pic,

Ucenic la ucenic.

  FIER DIN LUNÂ.

Iar la vremea de soroc,

Meşterul învârte-n foc

Cogemite fier îl scoate,

Şi pe nicovală-l bate.

Iar pe la sfârşitul zilii,

Când s-a rupt şi vârful pilii,

De atâta frecătură

Şi pe muche şi pe gură.

S-a ivit un paloş nou

Cu mâner din corn de bou,

Ca în ţara “sfrântezească”

Şi-apoi, ca să dovedească

Ce măduvă de oţel

Are-n prăvălie, el,

Meşterul lăudăros

Fulgerând de sus în jos,

Îl repede-n nicovală,

Ca s-o taie la iuţeală,

Şi când da numai o dată,

Paloşul se face… boată !

Ptiu ! L-aruncă-n bătătură,

Şi scoţând o-njurătură,

Face numai “of” din gură.

-Marfa asta nu e bună,

Adă-mi fier căzut din lună,

Că tu vrei

Să mergi la Grei

Âştia au SIDER pe ei.

Numai cu lunic îI tai.

Dă-mi lunic, şi-n mână-I ai.

-Ba pe dracu, Nea Ilie,

Că ce-mi ceri, I-o nebunie.

De când mama m-a făcut,

Fier din lună n-am văzut

Zic aşa să scapi de mine.

Nu ţI-ar fi cumva, ruşine ?

-Dar măduva de oţel,

N-a avut Bogdan, şi el?

Ce-a făcut ? Cât a făcut ?

I-a bătut ? Nu I-a bătut.

Fier din lună să-mi aduci,

D-ăla ne cântat de cuci.

Strigă moşul supărat,

Că vă I-au la scărmănat.

Eu, de-aseară n-am mâncat.

  ŞOŞOIUL ADUCE LUNIC

-Maestre, ai roaba bună ?

Că-ţI aduc eu fier din lună !

Strigă oepuraşul mic,

Ucenic la ucenic.

Că eu ştiu pe-aici un pic,

Dacă vrei mata lunic.

Când trăia babacul meu,

Fericească-l Dumnezeu,

I-a căzut o chiatră-n cap,

De I-a rupt şi un proţap,

De-a rămas de stângul şchiop,

Chiatra aia de sub plop,

Bă stăpâne,

Unde noi ne-am hodinit,

Într-o marţI când am venit,

Şi ne-a alergatun câne,

Bă stăpâne.

Zice taica să-l îngrop,

De-o muri, aici sub plop,

C-ar avea hodina bună

Sub o ţandără de Lună,

Doborâtă de-o furtună.

Tatul meu a fost fricos,

O spun asta cu mândrie,

Că la noi I-o fudulie

Să ai frică, Nea Ilie,

Dar n-a fost un mincinos,

Vorba dreaptă-I cu folos,

Nea Ilie.

La noi frica săltăreaţă

Te păstrează mult în viaţă.

Meştere, sau ai surzit,

Ai sau n-ai, că sunt grăbit.

Ca să nu vorbim degeaba,

Meşterul îI dete roaba.

După-un ceas, s-a dovedit,

Că şoşoiul n-a minţit.

A adus lunic din Lună,

Rupt din Lună

De-o furtună.

Ia fă proba,  tătucă,

Până mânc eu o lăptucă.

Nea Ilie, ăl zbârlit,

Pare-acuma-ntinerit.

-Hait, că are şi magnet.

Măi, al dracului băiet !

Cere amnarul să-I aducă

Şi de foale iar s-apucă.

Şi tot suflă cu-nfocare

Că acum e fier d-ăl tare.

Cu măduva din cea bună,

Dintr-o ţandără de Lună,

Doborâtă de-o furtună.

Două zile a fiert la el

În dogoare de surcel,

Şi iar zece-n foc mai iute

Din cărbune dintr-o bute.

La scos alb pe nicovală

Ca pe-un prunc în pielea goală,

Şi s-a repezit la el

Cu ciocanul de oţel…

Dă-I bătae ! ai ! ai ! ai!

Ca la hoţii cei de cai.

Îl lăţeşte,

Îl lungeşte,

Mi-l stropeşte

Ca pe-un peşte,

Să stea viu pâ-n la tigae…

Măi, a dracului bătae !

Şi apoi iute se apucă,

D-astea n-am văzut, mămucă,

Cu loveli şi pilitură,

DinţI de lup să-I scoată-n gură.

-Ba pe dracu, Nea Ilie,

Âsta-I bun de dulgherie,

Ai uitat de tot, pe semne,

Că nu merg ca să tai lemne.

-Ia taci ! Meşterul zicea,

La o parte şi mai cea !

De al pilă

Trece iute la tocilă.

Zurrr ! Ca licurici-n iarbă,

Sar scânteile prin barbă.

-Ia să-I dăm niţel ceapraz,

Că e paloş de viteaz.

Deci, dând dinţii cu ceaprazul,

El îI face de tot hazul,

Unu-ncolo, altu-ncoace…

Ştie-l Dumnezeu ce face.

Şi cu palma-n lung mi-l spală,

Cu nisip mi-l freacă-n poală,

Şi cu suflet mi-l usucă…

De-asta n-am văzut mămucă.

Şi-l mai bagă-odată-n foc,

Dar acum cu lemn de soc.

Şi aşa, înfierbântat,

Drept cu el în Olt a dat.

Sfââârrr ! Şi paloşul vrăjit,

Ca-n aghiazmă s-a călit.

Iar pe el, cu dalta scrie

Strajnică epistolie :

“TATÂL FIERULUI ILIE”.

Şi-un mâner de corn îI pune,

Dăltuit ca o minune,

Corn de zimbru de Suceava,

Să necheze Greul :- Brava !

-Am în sân o nestemată,

Meştere, şi I-o arată.

Să mi-o pui colea-n prăsea,

Ca să-mi fie ca o stea,

Că e zestre de la tata

Nestemata.

Am găsit-o în vioara,

Când am vrut să-I pun o sfoară.

-Asta, da, mai zic şi eu.

O să-l frigă-n ochi pe Greu,

Zice meşterul şi-o-ngropă

În mâner, ca ochiu-n ploapă.

Vezii că Greii nu ştiu de-astea,

Iute-ţI găuresc şi ţeasta.

ESTE TREMUR DE PÂMĂNT.

-Şi acuma, la o parte,

Să-l învăţ să facă moarte.

Merge-n marginea pădurii,

Unde-i frica şi securii,

Ca pe iarba s-o cosească,

Zece ani să nu mai crească.

Şi când dă, răstoarna-n tină

Un stejar din rădăcină,

-Vezi, băiatule ? Acum

Cearcă şi tu …Dar ştii cum ?

Ia-l cu mâinile-amândouă.

N-ai să poţI tu nici cu nouă.

Nu-I da drumul… Ţine-l bine,

Saltă-l peste cap ca mine.

Fătuleţul nu mai ştie

De atâta bucurie.

Visul lui s-a întrupat;

Are acum,

După atâţia ani şi drum,

Paloş bun, adevărat,

Din lunic şi fier curat,

Care TAIE ! Nu din şiţă

Ciocârtit de taica NIţă.

Merge-n marginea pădurii

Unde-I frica şi securii,

Ca pe-o iarbă s-o cosească,

Zece să nu mai crească.

Prinde paloşul c-o mână,

Şi mi-l saltă din ţărână,

Drept în slavă mi-l propteşte,

Şi… ca trăznetul loveşte.

Şi, atât de tare-a dat,

Că nici unul n-a picat.

Râde meşterul : -Uşoooor,

Că strici neamul lemnelor.

Ai mai multă-ngăduinţă,

Lasă unul de sămânţă

Paloş de viteaz ai vrut ?

De viteaz, eu ţI-am făcut.

Dar să mai mănânci, Mihai,

Opt pătule de mălai.

Cum râdea, un pui de vânt,

S-a iscat ca din pământ,

Şi zbârleşte dintr-o dată,

Frunza-n coadă legănată.

…Crah ! s-aude, şi-apoi baf !

Sare-n sus gunoi şi praf,

Răsuflate ca din iad…

Arbori peste arbori, cad,

Şi o horă de stejari

Cad în drum, cât sunt de mari,

Fără nici o rânduială…

Asta zic eu pricopseală.

-Este tremur de pământ,

Bă stăpâne, pă cuvânt,

Alifantul care…

-CâţI sunt meştere, ia spune.

Ai ogradă unde-I pune ?

-Doamne, ce viteaz ! Vai mie !

Urla meşterul Ilie.

Îl ţineam prin fierărie,

Ucenic, stropea pe jos,

Neştiind că-I Făt Frumos !

Aferim de tăietură !

Ce mai paloş, ce mai gură !

Că nici frunza n-a simţit

Paloşul când trăznit.

Dar bătrân ce sunt la minte,

Să nu simt eu din cuvinte,

După chip, după purtare,

Calfa mea ce nume are !

-Meştere, nu sunt ce zici.

Vrei tu numele să-mi strici ?

Sunt eu Făt, dar nu Frumos.

Caută ceva mai jos.

De-aş fi fost, cum zici, Frumos,

Cine avea de-aici folos ?

Stam de capul Cosânzenei

Pa sub umbrele poenii,

Sau, băgat după cuptor,

Nu m-aş fi simţit dator,

Copilaş să plec în lume,

Pasărea să-mi scoată nume

După suflet, după glas,

Iar nu după ochi şi nas,

De mi-au zis mai cuviincios,

Făt Milos.

     Şi ACUM…

Şi acum, rămâI cu bine,

Meştere, şi fără mine,

Că eu plec pe drumul meu

Să tai gâtiţe de Greu,

Din spurcatul lor borhot

Pe toţI oamenii să-I scot,

Şi cu cheia să descui

Murmurul Pământului.

-Ia mai stai niţel pe pat,

Şezi, că astăzi n-ai mâncat.

Nici merinde nu ţI-am pus

În trăistuţă, pana sus,

Slăninuţa friptă-n ţeapă,

Patru ouoă şi o ceapă,

Şi o mămăligă-n treagă

Du-te cu inima dragă.

 -Mulţumesc, nu sunt de frupt,

Plec de grabă să mă lupt

Cu Greul Pământului

Din suflarea vântului,

Către munţI, către apus,

Unde şi-alţI voinici s-au dus,

Pân-la margini de ocean

Într-o Dava de mărgean,

Să răzbun şi să răzbun

Tot pământul nostru bun

Care-acum e un mormânt –

Că eu, Făt Milos sunt !

Nea Ilie zice : -Bine.

Nu mă I-au de cap cu tine.

Şi ieşind în bătătură,

Pune două deşte-n gură,

Şuieră de două ori

Cum se strigă doi feciori,

-Fiuuu ! Fiu !

-Iaca, viu !

-Hai Vasile acum şi noi,

Suntem gata de război.

Paloşul acesta mare

Cere grabnic de mâncare.

Ia-ţI trăistuţa, ia-ţI şi tuga,

Vino după mine fuga.

BILETUL DE LA ION FLAIMUC.

Cum ieşau ei, o potae

De căţel

Da să intre în hodae

Pe sub Făt, pe lângă el.

Nea Ilie, cu tot zorul,

Da să-l prindă cu piciorul,

Şi văzând că a intrat

Îl ajunge cu-un scuipat.

Ptiu ! Jigodie râioasă,

Te-am chemat, dar nu în casă.

-Lasă-l meştere, eşti prea…

Poate-n locul meu s-ar vrea.

-Despre partea mea, rămâie,

Dar îl ştiu că-I plin de râie,

Şi miroase-a mortăciune,

Eu n-am lucru la ce-l pune,

Şi tot moare şi-nviază.

E un diavol, e o piază…

Dar căţelul a intrat

Şi se pune pe lătrat.

-Ham ! Ham !

Bună ziua eu v-am dat !

Latră el câine-câineşte,

Dar lătra pe româneşte

-Ham ! ham !

Care-I ăla Făt Milos

De la Dunărea de Jos ?

Tu, boierule frumos ?

Făt Milos “şucar”

Să mă ierţI că sunt murdar,

Dar, acolo unde sunt,

Mă acopăr cu pământ.

Eu sunt gâsca, paznic mort,

Ion Flaimuc de la Gilort.

Şi de ce să mă smeresc,

Sunt un câine ţigănesc.

Pot să rabd fără mâncare

Patru ani, numai cu sare,

Iar când setea mă-nconvoaie,

Eu trăiesc şi fără ploaie

Că la timp mă fac piftie.

Şi mă-nvie

Nea Ilie

Meşterul din covălie,

Cu un şuier, ciobăneşte

Fâscăind din două deşte

Ca acuma

Când lăsai din gură huma.

Făt Milosule şucar,

Am aici în pozânar

Un “belet” de la ai mei,

Care au fost mâncaţI de Grei,

Iar acuma sunt ce sunt,

Suflete peste pământ.

-Dă-l încoa, viteaz căţel…

…În zadar mă uit pe el,

Că nu ştiu să bâlbâiesc,

Doar cât să mă iscălesc,

Că n-am fost la-nvăţătură.

Spune Dumneata, din gură.

-Cum ? Nu ştii ?

Âsta-I I

Âsta-I Poco,

Âsta-I Farda…

-Ia ascultă, borş cu urdă,

Ori e I ori nu e I –

Spune, nu te izmeni,

N-o să mă înveţI acum

Poate pe al meu ultim drum,

Că te sudui şi-am plecat

Hai, citeşte româneşte,

Nu popeşte.

-Gata, I nemediat !

…I pac, dau de ştire,

I-am dat drumul la citire,

Zice caca, mai departe,

Ca ţârcovnicul din carte.

“nepoţele al lui Pagu,

 meşter mare cu briceagul,

nu te mai porni la Grei,

că s-a terminat cu ei,

le-a luat sufletul Bogdan.

 Voievodul de la Iza,

după mumă Bornomiza.

Pentru cheie ha de ploaie,

le-a dat gagiul o bătae,

că nici n-are cine-I plânge.

Gata birul pentru sânge.

Numai unul, mai cu cap,

s-a închis într-un dulap,

şi-a fugit pe cer în sus,

într-o stea de la apus.

Şi luând raze lungi de soare,

 de pe două răşchitoare,

le-a făcut un bolovan

 şi a dat în Nea Bogdan,

 care îndată a şi murit,

fie-ar numele slăvit.

Cheia aia nu-I la Grei,

 n-a stat nici un ceas la ei,

zău, să mor, cum vrei să jur,

I-a cătat Bogdan şi-n cur.

Iscălesc ţiganii toţI,

treişpe sunt,

fără de soţ şi cu câcă secretar,

 cel mai căţeluş murdar.

-Vai de mine şi de noi,

Ce ne facem fără ploi ?

N-a fi luat-o-n steaua Marte ?

Eu mă duc şi mai departe.

Sare iute Făt Fricos,

-Nu mai e nimic pe dos ?

Iartă-mă mânca-ma-ar gaia,

Să vedem ce e cu ploaia.

Şi zicând, întoarce foaia,

Că “beletul” scris frumos,

Mai avea ceva pe dos.

…Şi citeşte

Iar popeşte :

I PAC – dau de ştire,

 I-am dat drumul la cetire,

Vrei tu cheia s-o aduci ?

E pe muntele de Tuci

unde nu mai cântă cuci,

în cetatea Clopotiva,

sub năpârca SAMODIVA,

 în nisip ca în tărâţă,

sub a şaptezecea ţâţă,

Iscăleşte Ion Flaimuc,

stăpânul meu,

care-a fost mâncat de Greu.

Şi acuma eu mă duc

Iar la cortul Lui Flaimuc,

La trei paşi de colivie,

Unde ne-a-nvoit Ilie,

Cu Chirie

În trei corturi, fără geam,

Pe când trăiam.

Plec la cort, la mine-acasă,

Unde-I seceta mai groasă.

Şi cum zice, pleacă iar

Să se facă bălegar,

Pleacă iar, şi iarăşi moare,

Îl mănâncă musca-n soare,

Şi rămâne-ntors pe spate,

Numai oase înşirate.

-Hai, Fricosule şi noi,

Suntem gata de război.

Paloşul acela mare

Cere grabnic de mâncare.

Sus la Muntele de Tuci,

Unde nu mai cântă cuci,

La năpârca SAMODIVA

Din cetatea Clopotiva.

P-ăsta mic făcut de Pagu,

Ia-l şi poartă-l cu tot dragul.

-Tulai, mă ! Cu mare grabă,

 L-a şi  luat Vasile-n labă.

Bă stăpâne, zău, că mor,

Ai acuma ajutor,

La o parte,

Că fac moarte !

Să se ştie

C-a plecat la bătălie

Sucsemnatul Vsălie.

Paloş am, am arc, săgeţI,

La o parte măi băieţi…

  NU TE DUCE…

-Mă Copile Făt Milos,

Zice meşterul, duios.

Ia mai stai, unde-ai plecat,

Că tu astăzi n-ai mâncat.

Făt Milos Copile,

Mai rămâI pe loc trei zile

Şi hrăneştete-n hodină,

Cu trei pite şi-o slănină,

Iar la urmă, toate lasă,

Şi întoarcete acasă,

La bunicul Niţă-al tău,

Că-I păcat de Dumnezeu

Să rămână muritor

Fără nici un ajutor.

-Ba m-oi duce să mă bat,

Că eu de-asta am plecat.

-Tu, pe Muntele de Tuci ?

-Eu, pe muntele de Tuci.

-Dragul meu, să nu te duci,

Că nu ştii ce scoţI din gură.

CâţI feciori nu se-ncrezură

În asemenea custură,

Şi căzură

La ea-n gură !

Ştii tu cine este ea ?

Şezi niţel şi vei vedea.

SAMODIVA

Din cetatea Clopotiva

I-o năpârcă deavolească,

Învăţată să prânzească

Numai carne omenească.

De acolo, nici un picior

Nu s-a-ntors, de muritor,

Să ne spună cum a fost.

Nu te duce, nu fii prost,

N-asculta de Ion Flaimuc.

-Ba mă duc !

-Vai şi-amar de ei, nepoate,

Ştie-I vânturile toate,

Ca Năpârca belstemată

Şi de mamă şi de tată,

De suflarea lumii, toată,

E atât de-nveninată,

Că ucide cu privirea.

Asta e nenorocirea !

Cum te prinde-n ochi, te-ngheaţă

Iar la urmă te înhaţă

Ca pe-o raţă

Măcăreaţă.

Paloşul rămâne jos

Ca un pai neputincios,

Ba-l înghite şi pe el –

Ca în chip de pătrunjel.

Nici chiar Greii nu mai pot

Să-I mai umble pe sub bot

Ca să scoată de sub ea

Cheia

Aceia,

Într-atâta e de rea.

Au ascuns-o sub ea, ci-că,

Când era Năpârca mică,

Nu ca astăzi, cât un munte.

Haide, închină-te pe frunte !

Scorpie, cum scrie-n carte,

Adusă din steaua Marte

Cât puicanu-n pozânare,

De Merindă, Greul Mare,

Şi crescută cu cărniţă

De al turma lui Ghiorghiţă,

Patru mii şi-o bivoliţă.

Iar când s-a mărit, huiduma,

S-a-nvăţat la oameni, ciuma.

Carne albă, omenească,

Cere bala să prânzească.

Numai gâtul şi-l întinde

De pe munte,

Şi trei sate-n fălci cuprinde,

Şi-alte târle mai mărunte.

Nu mânca cât omora,

Darămie când jos în ţară

Se coboară !

Oh ! Şi piatra se-nfioară !

Oamenii s-au adunat

Şi-au făcut, cum fac ei, sfat,

Iar primarul lor a zis că

Să se facă o zapiscă.

O numiră BIRUL MARE,

Scorpia să nu coboare

Lume multă să omoare,

Iar primarul să-I dea-n gură

Câte-un om sau doi copii,

Pentru fiecare zi –

Şi de-atunci, aşa făcură -

Iar Năpârca iscăli,

Cu venin din călimară -

Şi ca semn, ea puse-o ghiară

Pe primar şi gramatic,

Şi-I păpă ca pe-un nimic.

   TREERÂTOAREA.

Tace meşterul… Iar zice :

-Nu te întrista, Voinice,

Că la urma urmelor,

Nu te duci, şi-I mai uşor.

-Ba m-oi duce să mă bat,

Că eu de-asta am plecat,

Iar de-o fi cumva să mor,

Tot cu-o moarte sunt dator.

Eu tot mor de mila lor.

Zice meşterul : - Prea bine.

Nu e de glumit cu tine.

Na-ţI mâncarea peste drum

Şi să-ţI dau şi-un sfat, acum.

Să nu zici, acum la dus,

Că-am ştiut şi nu ţI-am spus.

Ai să dai de un pârâu

Care taie drumul tău.

Îl cunosc prea bine unii,

Zis PĂRĂUL UITÂCIUNII.

Bea şi tu, dar e sărat,

Lacrimile ce-au vărsat

Mamele copiilor

Pentru copilaşii lor.

Dacă bei şi ai uitat,

Nu mai ştii unde-ai plecat,

Şi devii mai fericit.

Iar pe malul lui I-un schit

De călugări, părăsit,

Iar în curtea lui cea mare

Este o treierătoare

De opt ani nelucrătoare.

Acolo, la două luni

Norii svârle jos tăciuni

Şi la fiecare zi,

Lănci cât cerul, aurii.

Când auzi pe cer tunând,

Vara paloşu-n pământ

Cu mânerul,

Şi să fugi mai la o parte,

Nu te pune tu cu cerul.

Or să cadă lănci de foc

Să ia paloşul în cioc.

După asta măi copile –

La fo trei sau patru zile,

Adică la trei şi-o zi,

Ia-l de-acolo, de-o mai fi.

Dacă este s-a călit,

Dacă nu s-a mistuit.

Nu te întrista, frăţie,

Că eu l-am făcut să ţie

La puteri nebănuite.

Să vezi solzii cum I-nghite !

Dacă scapi de ochii ei,

Uşor, sufletul I-l iei.

-Bine, bre, am să-l călesc

Şi în foc călugăresc.

CU MÂSCLINE…

-Hai, Vasile,

Ia-ţI adio de la pile

Ce ne-aşteaptă

Lupta noastră cea mai dreaptă.

-Nu vă duceţI, măi copii –

Că-o să-ajungeţI morţI, nu vii.

-Ba mă duc, nu vezi că plec ?

Haide, lasă-mă să trec.

-Bine, du-te cum ai zis.

Facă-se cum ţI-o fi scris !

Dar, cu iepuraşul tău,

Eu aş zice că nu-I rău,

De-ar rămâne-n fierărie.

Ar ciupi o meserie.

-Meştere, te las cu bine.

-Dumnezeu cel bun cu tine,

Bunule Copil Milos

De la Dunărea de Jos.

Mergi şi vino sănătos.

Şi intrând în fierărie,

Meşterul cel bun, Ilie,

Iar se pune pe bătut,

Că e meşter priceput,

Ca să facă o cocie

Sfântului din cer, Ilie.

Şi gândea : -S-a terminat,

Te-am pierdut, sărman băiat,

Iar pe tine, iepuraş,

Te-aş fi dat să-nveţI la Iaşi,

Cu măsline şi rântaş.

  MUNTELE DE TUCI. SAMODIVA

Cu fricosul după el,

Iepurele mititel,

Merge Fătul cale lungă,

Sus la munţI pietroşi s-ajungă

Unde scorpia SAMODIVA

Îl aşteaptă-n Clopotiva.

Peste ccâmpuri, peste văi,

Pustiite de văpăi,

Către munţI, către apus,

Unde şi-alţI voinici s-au dus.

Tipa, tipa, pe cărare

Cu merindea la spinare

Şi cu paloşul de şiţă

Ciocârtit de taica Niţă,

Merge şi vălie-al nost,

De fiecar zicând că-I prost,

Şi ţicnit puţin la minte,

N-are straje la cuvinte.

M-ar m-nca pe mine ? Buuun !

Ştie ce-I ? Un căpcăun !

Ce credea el, că sunt prost ?

Dar io-n lume om am fost.

Cum sta-n uşe, eu pe geam,

Minten mă cărăbăneam.

-Ce păcat, bre, Făt Milos,

Că n-am cal că merg pe jos.

Cum am paloş, plus călare,

Aş părea că-s rupt din soare,

Pun prinsoare.

-Ce s-o fi făcut cu gloaba

Lui Bădia Vel Corban ?

De punea pe ea eu laba,

Eram mare căpitan.

Merge Făt Milos tăcând

Tot cu muntele în gând.

Merge şi Vasile biet

Merge iute, merge-ncet –

După pofte, după drum,

Merge iepurele-oricum.

El ducea la cingătoare

Arma lui ucigătoare,

Şi căta prilej s-arate

Tot ce ştie şi ce poate

Un ţânţar cu pana ruptă,

N-a voit să stea la luptă,

Iar o cioară betejită

Cocoţată pe-o răchită,

Cum îl vede, se-nspăimântă,

Şi nici crau nu mai cuvântă.

Şi mergeau nezăbovind,

Despre Scorpie vorbind,

Cum s-o biruie pe ea,

Ori şi cât ar fi de rea.

Către munţI, către apus,

Unde şi-alţI voinici s-au dus,

De la Olt şi mai departe,

Scorpiei să-I dee moarte.

Unde nu mai cântă cuci,

Unde-I Muntele de Tuci –

Unde-arată Târlifus,

Că ea ştie – “spre apus” !

Să ia cheia ploilor,

Mana dulce-a oilor,

Apa-n lanuri şi putere –

Şi a lumii reânviere.

…Şi pământul se-nvârtea,

Pe sub ei pe sub pingea,

Ca o roată, îndărăt,

Pe sub iepure şi Făt.

Că acum, s-a terminat,

Are-un paloş fermecat,

Care ştie româneşte,

Unde taie, nu mai creşte,

Unde muşcă, putrezeşte.

Şi pe care l-a călit

Şi la schitul părăsit,

Unde tot la două luni

Norii svârle jos, tăciuni –

Şi în fiecare zi,

Lănci cât cerul, aurii.

Până când,

Din picioare şi mâini, dând –

Ei ajunseră-n sfârşit

La Judeţul Runcăvit,

Unde e un deal din care

Se vede un munte mare.

-El o fi ?

-Păi altul, care ?

MUNTELE DE TUCI.

Dar, cu cât mergeau mai tare,

Muntele intra sub zare,

Cufundându-se ca-n mare.

-Ce să fie, bre Vasile,

Mergem de fo două zile,

ÎI în loc să se mărească,

Scade, dracii să-l trăznească.

Parcă-am merge înapoi…

Ştie Domnul Iepuroi ?

A păţit şi tatăl meu,

Fericească-l Dumnezeu !

Nu ne vrea, nu-I greu de –aflat…

Muntele e fermecat !

-Fermecat, nefermecat,

Truda noastră e-n zadar !

Ceapa măsii de fierar,

Cum zicea el cu dreptate

Că la munte nu se poate.

Poposiră pe-o câmpie,

Fluierând a sărăcie,

Şi porniră vorba lungă

Cum la munte să ajungă,

Călători întâiaşi oară,

De un munte, traşi pe sfoară.

-Şi mi-o foame pe la foaleee !

Toată treaba sta din ţoale,

Bă stăpâne, bunăoară

Muntelui, aşa să-I pară,

Că ne-ndreptăm spre el…

Hai să-l păcălim niţel.

-Înţeleg, dar nu prea bine.

-Fă aşa cum vezi la mine,

Cum făce şi tatăl meu,

Fericească-l Dumnezeu.

El mergea târâşi, pe spate,

Pe la locuri fermecate.

Aşteptând să fie noapte,

Şi vorbind ei tot în şoapte,

Să iertaţI, că-I de ocară,

Goi goluţI se dezbrăcară

Şi le puseră pe toate

Cu-naintele la spate.

Şi aşa, la munte, iar

Au pornit călcând mai rar,

După sfatul cel cuminte,

Cu călcâiele-nainte,

Căci şi-au pus, mă rog frumos,

Şi opincile pe dos,

Căci aveau nişte drăguţe

De-opincuţe plotoguţe,

Aninate de ţurloaie

Cu şoriciuri lungi de oaie.

Merg fătuţii, până când,

Osteniră, tălpi târând.

Ei ! Dar muntele golaş

Tot aşa sta de trufaş ?

Ia te uită, ţucălaş,

Cum se-nalţă, uriaş,

Şi cum iese din pământ

Cu tălpoaiele în vânt,

Şi cu chivăra de fier,

Dând de cer.

Deci cu voia dumisale,

I-au ajuns curând la poale,

Şi pe piatra lui cea lată,

Pun piciorul toţI, deodată.

-PuneţI ţoalele la loc –

Zice Fătul, şi noroc.

-Ba io nu, că nu se ştie,

Tot mai e vrăjitorie.

Se suiră, dar, pe munte,

Tot cu Târlifus în frunte,

Şi urcând, de la o vreme

Zice Pârlea, că “se teme” !

-Bă stăpâne, să fiu câine

Dacă-oi merge mai departe,

Că pe-aici e rost de moarte.

Uite oase, căpăţâni…

N-au fost capete şi mâini ?

Ne mănâncă şi pe noi.

-Deh, aşa e la război.

…Oase albe pardoseau

Muntele…

Cum mai rânjeau

Hârcile !

    VORBESC MORŢII.

-Tu, om fricos,

Striga o hârcă de pe jos,

-Unde mergi ? La Samodiva ?

Dar ţI-ai pregătit coliva ?

Spune, din ce ţară vii ?

Despre Sandu Ion, tu ştii ?

C-am fost şi eu om ca tine

Şi luptam să fie bine,

Că vrem ploaie pe pământ,

Iar acum, mă vezi ce sunt.

Tu să nu greşeşti ca mine.

Du-te fătule mai bine,

Să te baţI cu Grei, de-acei,

Mâncători de fraţii mei,

Dar să fugi de ochii ei.

Că năpârca de pe munte,

Are ochiul morţii-n frunte,

Plin de viermi şi găunos,

Cum îl vezi, te laşi în jos,

Că e vită de departe,

S-a născut în steau Marte.

Numai Şarpele Drăgan

Mai venea acum un an,

Că sunt rude şi sunt fraţI,

De acelaşi iad fătaţi.

Te mai rog acum odată,

Lasă cheia blestemată

Nimenea să n-o mai scoată,

Că pământul s-a golit

De viteji care-au trăit,

Cum a fost un … Mărgărit,

Cântăreţ din corn, vestit,

Sau ca mine, Sandu Ion,

Şi-alţii câţI !

Un milion,

Ca stejarii doborâţi.

-Hârcă re sau duh, ce eşti,

Nu mă-ntorc din munţii-aceşti,

Nu-ţI ascult eu vorba, ţie,

Moartea nu mi-e dată mie.

Şi cum zice, iar se suie

Pe-atârnata cărăruie

Către vârf, la Clopotiva,

Unde-aşteaptă Samodiva.

-Bă stăpâne,

Să fiu câine

Dacă…

-Taci, jigodie fricoasă,

Tare te-ai mai duce acasă.

Cum vorbeau, dintr-o spărtură

Iese-o hârcă fără gură :

-Mai, tu ăla, mergi să vezi,

Ce ochi are, negri, verzi,

Rar sau des din ei clipeşte,

Dacă se sulemeneşte ?

Hai te cară !

Ca pe-o mâţă, te omoară,

Te miroase, şi de-ei placi,

Te înghite, şi tu taci –

Ca pe mine, ca pe noi…

Mama ta de “lifuroi” !

-Bă stăpâne !…

Alta zice, ‘nţepenită

Într-o tufă de răchită,

-Dacă eşti Milos, cum zici,

De ce numele ţI-l strici ?

Ia mai bine

Fii milos acum de tine,

Şi coboară, cât eşti viu,

Că de nu, e prea târziu.

-Bă stăpâne,

Să fiu câine

Dacă-oi merge mai departe –

Că pe-aici e numai moarte !

Alta dintr-o groapă sare

Ca un câine la picioare :

-Făt Milos ? Milos de cine ?

De… suflarea lumii ? Bineee !

Dar n-ai fost milos cât mine,

Şi ia uite, unde sunt,

Stau cu tâmpla la pământ.

Iar un cor de căpăţâni,

Joacă hora, dând din mâini,

-La, la ,la …la, la, la !

Alta-ntreabă :

-Cu ce treabă

Mă sărmane nătărău

Urci la ea c-un ferăstrău ?

Are lemne de tăiat ?

Ce faci cu şoşoiul, leat ?

Şi urlau ca nişte vite

Tot cu gurile rânjite,

Tropăind peste ţărână,

Împungând în sus din mână.

Alta, cât un cap de vacă,

Socotea pe zile :-Dacă

Azi îl mâncă, mâine-l cacă,

Şi-l borăşte lângă noi,

Căpăţâna şi-un ţurloi.

-Bă stăpâne, I-auzi, ia !

Vai de vieţIşoara mea.

-Făt Milosule, milos –

Strigă o hârcă de pe jos,

Mergi la luptă sănătos.

Să dea Dumnezeu de sus,

Să se facă cum ai spus,

Că mămica îmi spunea –

Când vorbeam de Ea cu ea,

Că numai un ferăstrău

Curma răul cel mai rău,

Şi-un copil o să sfârşească

Suferinţa omenească.

…Şi iar suie şi se-agaţă

Prinde ţancurile-n braţă,

Cată loc de pus piciorul,

Trece-n sus cu binişorul,

Şi se suie, se tot suie,

Pe-atârnata cărăruie,

Cărăruie nu de paşi,

Ci de pui de şerpi golaşi,

Ca în palma măturată,

Cu venin coclit, udată.

Solzii galbeni, năpârliţI,

Stau ca banii, risipiţi.

-Doamne, Făt Milos, eu zic

Să mai hodinim un pic.

Mi-a-ngheţat şi limba-n gură.

Mă ia cu tremurătură.

Că pe-aici se moare iute.

-Du-te Vasilică, du-te,

Unde ştii că nu e moarte.

Haide, dă-te la o parte,

Trage-te din cărăruie.

Pentru mine, alta nu e,

Moarte-n urmă, maorte-n faţă,

Iar de tine mi-este greaţă.

   LEANA MREANA.

Şi se suie, se tot suie

Pe-atârnata cărăruie,

Singur, singurel, acum,

Poate pe-al său ultim drum.

Iar Vasile, după el,

Tipăia ca un căţel.

Şi se suie până când

Vede, ca şi el urcând,

Un om viu, adevărat,

Împingând, ca la arat,

Cu îndemnuri şi sudalme,

Cu ciomege şi cu palme,

Fără nici un pic de milă,

Pe-o copilă,

Cu bazma de pânză neagră,

Care nu voia să meargă.

Ea se cuprindea de stânci,

Şi cădea-napoi pe brânci,

Şi iar mai făcea doi paşi

Să sacpe de ucigaşi.

Cade iar şi iar se scoală…

Era goală

Ca o oală,

Şi pe cap acel batic

Care-o ascundea un pic,

Şi cu nişte nădrăgei

ApăraţI de mâna ei.

Şi striga sfâşietor :

-Ajutoooor ! Nu vreau să mor !

-Stai păgâne blestemat !

Strigă fătul mâniat.

Că te satur eu de dat.

Cine eşti şi cu ce drept

I-ai smuls ţoalele din piept,

Şi cu bâta asta mare

O zdrobeşti peste spinare ?

Unde e cămaşa ei ?

Dă-I-o, că te iau la trei

Cu un retevei,

De-ai să zici, O, Doamne, ce-I !

-Bună ziua, Domnu Greu.

Âsta e copilul meu,

Leana, policrită Mreana –

Şi de sat sunt din Peşteana.

Mă închin supus pe frunte

Şi pe umerii-amândoi,

Eu sunt Nae Piţigoi,

Mâncător de oi şi boi

De la Dunăre la munte

Şi din muntele Negoi

Iar la Dunăre-napoi.

Dar acum ce să mai mân ?

C-am plecat de la stăpân.

Oile, cum am vorbit,

Toate-n Dunăre-au pierit,

Că pe unde a fost apă,

Este groapă lână groapă.

Piere cine-n groapă scapă.

Astăzi mi-a venit şi mie

Rândul la ticăloşie.

Mi-a zis paznicul Zamfir

Să-mi duc fata pentru bir,

Scorpiei, să nu coboare

Toată lumea s-o omoare.

BIRUL SĂNGELUI – cum ştiţI,

Lasă, sănătoşi să fiţi.

Başca ce-aveam de plătit

Pentru apă, “apărit”.

Iar pe Leana-Mreana – fată,

Am adus-o dezbrăcată,

Cum a fost porunca dată.

Fără haine, întru-cât,

“Doamnei” să nu-I stea în gât.

Asculta înmărmurit

Făt Milos, dar a grăit :

-Măi tu ai ţigăi, lălâI,

Mintea însă nu ţI-o pui.

Nu sunt Greu, sunt om de sat,

Tot ca tine însetat

Şi la fel de-nfometat.

-Leana-Mreana, nu mai plânge,

Stai şi ştergete de sânge.

Birul vostru s-a iertat.

Făt Milos l-a cumpărat.

Iar Mata, Nea Mânător

Hai să-mi de ajutor

Să luăm scorpia la joacă,

Foamea pentru veci să-I treacă,

Că am paloş fermecat,

Putrezeşte unde-am dat.

Să răzbată bucuria

Până jos în România.

-Dă-io mă, că am copii.

Dacă mori mata, să ştii

Că te-om da spre pomenire

Popii Ion la mănăstire.

…Şi cum zice, face-o cruce

Şi pe munte-n jos se duce,

Zile bune să apuce.

S-a sculat cu greu, de jos,

Mreana. – Mulţumesc frumos,

Dragă Fătule Milos.

Şi ce-oi face-acum bădie ?

Că mă laşi mata-n robie.

Dă-mi porunci, sunt lucrul tău,

Şi la bine şi la rău.

Adă paloşul încoace,

Că şi eu ştiu, moarte-a face.

-Bă ! Tu mergi la tine-n sat,

Şi-ai s-auzi dacă-am scăpat.

Dacă astăzi mor şi eu,

Tu să-mi porţI numele meu,

Şi în lume şi acasă

Tu să nu mai fi mireasă.

Tu să fi FATA MILOASÂ,

Care pleacă mai departe

Să dea moarte pentru moarte.

-Ia-mă-n luptă şi pe mine

Ca să mor şi eu cu tine,

Sau rămâI pe loc, cu zile,

Făt Milosule Copile.

-Du-te Leano înapoi,

Că nu-I loc de amândoi.

Mi-e de-ajuns Vasile, mie,

Că-I vârtos la vijelie.

Lasă plânsetul şi du-te,

Că pe-aici se moare iute,

Şi tu, mie,

Mi-ai fi de folos doar vie.

Să se ştie

C-am plecat cum plec acum,

Poate pe-al meu ultim drum,

Alb la păr, la mers, bătrân,

Cu scrisoarea morţii-n sân.

-Ia-mă, dragă, şi pe mine,

Ia-mă Fătule, cu tine,

Ca să fiu de ajutor

Fătului, cu el să mor.

N-am eu paloş, dar am gheare,

Şi n-o las să te omoare.

Câte pietre sunt pe munte,

I-le-arunc pe toate-n frunte.

-Nu, că eşti o biată fată,

Lupta ţie nu ţI-e dată.

-Ba mi-e dată, zice fata !

Şi atunci, neastâmpărata,

Pleacă-n urmă cu mici paşi,

După domnul Iepuraşi.

-Bă minciună ?

Ce-ai în mână ?

-Nu vezi fa ? Că e un paloş

Ca la Laloş,

Ciocârtit de tata Niţă.

-Tulai ! Parcă-ar fi o şiţă.

Unde mergi ?

-Mă duc s-o tai.

Dau cu ea de-a dreptu-n rai !

-Cu o şiţă, măi Codiţă ?

   SAMODIVA

…A ajuns pe munte-n sus,

Şi deasupra Târlifus,

Şi, de teamă că-acuma moare,

Sânge-asuda, nu sudoare.

Şi cătând el din privire,

Începu să se tot mire,

Că nu vede nimic viu,

Şi că muntele-I pustiu.

Şi, cu sufletul lagură,

Vede o despicătură

Ca făcută de topor,

În flămândul munţilor.

Stânca toată este plină

De făină, de rugină,

SuluţI negre ies

Din Gros,

Ascuţite ca un brici.

Moare sufletul pe-aici.

Iar pe-o culme mohorâtă,

O cetate de la Daci,

Unii zic că nu Daci, Draci,

Fără păsări şi copaci.

Asta este Clopotiva.

Însă, unde-I samodiva ?

Mai mişcându-se o dată,

Vede o stâncă detunată,

La mijloc cu-un loc rotund,

Cu puţină apă-n fund.

Şi tăcând ca mort din gură,

Ochii lui ce mai văzură ?

Tulai, Doamne ! Scuipă-n sân,

Vai de suflet de rumân

Că ce vede şi nu vede,

Ochiul omenesc nu crede.

Jos, în valea asta, sta,

Tocmai Samodiva, Ea !

Cea mai groasnică făptură…

Din natură,

I-a-ngheţat şi limba-n gură.

Scoasă din mestecătură

De omidă  şi şopârlă,

Şi cu deavolul din gârlă.

Şarpe, broască, o urgie !

Hâda moarte, d-apoi vie !

Scapără din limbi, scântei !

Piscuia cu puii ei,

Şi, ca mama ce-I fereşte,

Sta pe cuib în vârf de deşte.

Guşa ei ca de curcan,

Nu mâncase de un an,

Ca o traistă desumflată,

I-atârna la gât, legată.

Cu o sută de picioare,

Parcă-ar fi un pod de mare.

Samodiva !

Umple toată Clopotiva.

…Şi atuncea, cu-nfocare,

Scoate cornul, sună tare,

Să se audă, să se ştie,

Ca-n bătrâna Românie

Iar începe-o bătălie !

Să audă Mărgărit,

Cântăreţ din corn, vestit,

Că frăţânul I-a venit

În ajutor

Pentru cheia ploilor,

Pentru apă şi putere,

Pentru a lumii înviere.

-Tu ! tu ! tu ! Făcea mereu

Până-n cer la Dumnezeu

Unde norii de omăt,

Dau cu cornul îndărăt.

Că e bucicorn de oşti,

După glasuri îl cunoşti,

Că, atunci când băuneşte

Rupe ziduri şi zdrobeşte.

Auzind cum cornul sună

Samodiva – pumn – s-adună

Ca o mâţă se zbârleşte,

Strânge puii între deşte,

Şi şi-ascute ochii crunţI,

Găurind cu el prin munţi.

Limba, ca un ştreang fierbinte

Şi-o trimite înainte,

Şi cu vârful, ca o ghiară,

Linge, pipăie, măsoară…

Mulţumită, zice-n sine:

-Iacătă şi birul vine !

…Tremura de nemâncare,

Şi se scoală să-l ia-n ghiare.

Gâtul iese din inele

Şi se-nalţă pân-la stele,

Şi se-ndoaie-n jos să cadă

Ca un clopot, peste pradă,

Mârâie…

Gârâie…

Sfârâie…

Şi ca găsca, gâgâie.

Uite-a dracului cum face !

Strigă fătul, vino-ncoace

Să-ţI dau eu mâncare bună

Dintr-o ţandără de lună.

Saltă paloşul, stând gata

Să-I reteze beregata,

Şi se dă tot mai aproape

S-o lovească între pleoape.

Ssă-I ia ochii şi vederea,

Că acolo-I sta puterea.

Na că I-a văzut privirea !

L-a ajuns nenorocirea,

Cum spunea şi Nea Ilie,

Când lucra la fierărie.

Şi cu ultima lui viaţă,

Şi-a pus palmele pe faţă

Şi uitarrea

La acoperit ca Marea.

L-a muşcat şi-l saltă-n bot

Cu pietroaie mari, cu tot,

Dar le scuipă îndărăt,

Ca să-l ia numai pe făt.

Sub o piatră, Vasilică,

Tremura vârtos de frică,

Şi uitase de-al său paloş

De la Laloş.

-Tulai, mă, ce-ntâmplătură !

Mă ia cu tremurătură…

Mi-a-ngheţat şi limba-n gură !

Păsărica Târliffus

A văzut, căzând de sus,

Ea cu penelei mărunte,

Îl ştergea pe Făt pe frunte,

Tăia ceru-n sus şi-n jos ,

S-aşeza pe Făt Milos,

Tăia ceru-n jos şi sus,

Tot strigându-I : Târlifus !

Scoală Fătule în sus,

Scoală Fătule, că vine,

Adă mâna-ncoa la mine,

Sus iubitule, hai, hai,

Că te-nghite ca pe-un pai.

Iar Fătuca ce făcea ?

Ca din arc pe el sărea,

Şi urechea I-o muşca,

Şi striga, chelălăia –

Şi foc verde da din ea :

-Nu mânca pe bietul Făăăt !

Fugi dihanie-ndărăt,

Fătul meu, iubitul meu !

Pieri, dihanie de Greu !

Paloşul I-l pune-n mână,

Şi îl scoate din ţărână,

Plin de bale şi venin,

După ce-a mai stat puţin,

Pru ! Strănută de putoare

Şi iar sare s-o omoare

-Nu privi în ochii ei !

-Dar n-am fost în Dumneaei ?

Vraja ei de-acum se gată.

Eu mi-am fost mâncat odată.

Cum zicea el, bală rea

Iar deasupra-i ajungea,

Ca un sac cu gura-n jos,

Ca un clopot găunos,

Şi din care două sfori,

Care nu-I mai dau fiori,

Prin să-l guste, să-l miroase,

Poate chiar să cântărească

Cată carne, cată oase,

E-ntr-o fiinţă omenească.

Hârâie,

Mârâie,

Sfârâie…

Dar şi paloşul năpraznic

Este gata pentru praznic.

-Înapoi, scârboasă bală,

Nu-ţI dau ţie socoteală

Pentru lupta ce-am pornit,

Neam de şerpi afurisit,

Că tu stai pe cheia mea.

La o parte de pe ea.

-Pac ! Odată ! şi iar pac !

Cel mai bun la şarpe, leac.

I-a tuns limbile din gât,

Care flencăneau urât –

Şi în praf le-a doborât.

I-a luat şuierul şi gura,

Ochilor, fermecătura,

Semnul şarpelui, puterea

Care bagă-n om, tăcerea.

-Uşi ! De-acolo, urâciune,

Împotrivă-mi nu te pune,

Că tu stai pe Cheia mea.

La o parte de pe ea !

Bală şuieră, tuşeşte,

Scuipă sânge omeneşte,

Durerea o-nebuneşte,

Şi s-apropie pe deşte.

Dar şi fata de cioban

Gata e cu-un bolovan.

I-l trimite tare-n bot,

Pân-la gât crăpându-l tot.

Crunt clipeşte, gura cască,

Ca pe-un fir de fân să-l pască,

Ca din strachină să-l ia.

Strigă Fătul : -Fugi, păzea !

Curge sângele fântână,

Cată loc mai la-ndemână,

Cată loc mai lângă guşe,

Taie halca cât o uşe,

Şi când trage, o descoase,

Pârâie, trecând prin oase,

Ca la coasă, fânul moale,

Când mai sunt şi spini prin pale.

Ce ami paloş ! Cum mai taie !

Curge sângele pâraie,

Că-I făcut din fier din lună,

Doborât de o furtună,

Şi împuşcă

Unde muşcă,

Că e paloş fermecat,

Putrezeşte unde-a dat,

Şi-I făcut cu şmecherie

De fierarul Nea Ilie,

Meşterul din covalie.

Şi-I adus de Vasilică,

Într-o roabă foarte mică.

E pe moarte, dar nu moare.

Că mai are… Ce mai are ?

Arma ei ucigătoare.

Aducânduşi peste spate

Coada ei cu ţigle late.

Scoate acum la luptă ACUL

Meşterit de însuşi Dracul,

Semnul Scorpiei, puterea

Care bagă-n om tăcerea.

Picătura

Care îţI amurte gura.

Ca o suliţă fierbinte,

Bate, ciocăne înainte,

Cum făcea la Eufrat

Machedonie-Împărat.

Însă, paloşul năpraznic,

Iarăşi este pentru praznic.

Clanţ ! Odată, şi-apoi, pac !

Cel mai bun la scorpii, leac.

L-a tăiat ca pe-un harac.

De durere şi turbare

Măcina pământu-n ghiare…

Şi se-nalţă pân-la stele

Să mănânce trei din ele,

Înghiţind, nemestecată,

De la carul mic, o roată.

Iar se lasă pe pământ,

Ca o trestie prin vânt,

Cârâind şi mârâind,

Foamea, tot nepotolind.

…Iar se lepăda în sus,

Către cerul din apus,

Şi cu botul pus pe-o parte,

Şi-a pus capul sus pe Marte,

Şi cerşeşte ajutor

Greilor, Marţienilor –

“Este mleşte gângador”

Adică pe limba lor

“Ajutor,

Nu vreau să mor” !

Capul ei, când mic, când mare

ÎI curg creerii pe-o nare

Strigă-n patru părţI :

-Trădare !

Tată Mare,

Luna, nebuna,

Ne jura credinţă totdeauna

Şi-acum ea le-a dat lunic –

De m-au spart ca pe-un nimic.

   RÂZBUNARE

Însă steaua e curată.

Nici un Greu nu se arată

Ca să-I vină-n ajutor.

“Tuzla, muzla, bangalor,”

Adică pe limba lor :

-“Samodivo, scurt pe doi,

Mori şi tu aşa ca noi.

Ne-a luat sufletul Bogdan

În Septembrie acum un an “.

Oamenii acum pe Marte

Au scăpat de bir şi moarte.

Greii, nu-l mai beau cu vin.

Amin, soru-mea, Amin !

Samodiva rage tare :

-Păi, atuncea, RÂZBUNARE !

Şi se-ntoarce pe pământ,

Şuierând ca coasa-n vânt.

Şi din lacul cel rotund,

Soarbe apa până-n fund.

Apoi, smulge ca pe-un dinte,

Muntele de dinainte.

Rădăcinile pe ape

Fug ca râmele să scape.

Şi cu muntele da-n mare.

Marea saltă în picioare,

Şi toţI peştii-n ea câţI sunt,

Fug ca câinii pe pământ.

   MOARTEA SAMODIVEI.

Şi deoadată se zgârceşte,

Prinde puii între deşte,

Şi cu fălcile zdrobite,

Căţelandrii şi-I înghite.

Astă treabă terminată,

Ea de moarte acum se gată.

Gâtul, ca de seu se-nmoaie,

Ca fasolea când vrea ploaie.

Capul, călător prin stele,

Se îngroapă în inele,

Şi, prea dornic de pământ,

Intră-n trup ca-ntr-un mormânt,

Răsturnându-se pe-o parte,

Forfotind din găuri sparte.

Strigă Mreana : -acum pe ea !

…Au sărit ca-n fân, pe ea,

Şi-a-nceput orbis, să dea.

Paloşul, ca un candriu –

Cân d e coasă, când burghiu.

Până-n suflet, frate drag,

Blestematul fier se bagă.

Taie, rupe, şi iar taie,

Varsă maţe şi borhaie,

Curge sângele pâraie.

Taie-n două şi în nouă,

Trenţe sar, făina plouă !

   FÂT FRICOSUL, VOINICOS

-Ho, stăpâne, că-a murit !

Fir-ai tu afurisit.

Mi-ai dat una peste bot.

Vrei să mă omori de tot ?

-Vasilică, ce-I cu tine ?

Şezi în paloş ? Nu ţI-e bine ?

Chiar în cârcă

Pe năpraznica Năpârcă ?

-O, stăpâne Făt Mi-mi-los,

Sunt un ie-ie-pure fricos.

Dar când vreau, sunt voinicos.

Când am auzit că moare,

ŢI-am sărit printre picioare

Ca să fiu de ajutor,

Şi m-am pus s-o tai, de zor.

Uite paloşul mi-e plin

Tot cu sânge şi venin.

Păi ce, asta e puţin ?

Ce râzi, fată ?

Lupat ţie nu ţI-e dată.

Eu cu fătul nost Milos,

Am pus Samodiva jos.

Dacă nu eram şi eu,

Greu I-ar fi fost, foarte greu.

El cu mine

Nu-o dădurăm de ruşine.

Mi-a dat una peste bot,

Şi puteam muri de tot.

Zice Făt Milos ştergând

Paloşul peste pământ :

-Ca să-ţI fie-nvăţătură,

Iepure şi cască gură.

Ştiu eu una româneşte :

Leneşul mai mult munceşte,

Şi fricosul o păţeşte.

-Eu, fricos ? Eu ? Ba de fel !

Ia uitaţI-vă la el !

-Leano Mreano, în sfârşit,

Ceasul cel mai fericit :

Am învins !

Şi în braţe s-au cuprins….

Şi, prinzându-se de mână,

Au jucat o săptămână,

Cu Fricosul

Voinicosul,

Şi el, gata între ei…

Şi săreau de da scântei !

Iar deasupra, Târlifus –

Chicotea, jucând pe sus.

    COPIII.

-Tura, vura, prefectura,

Nu mai pot mă doare gura

De atâta clempănit.

Gata, basmul s-a sfârşit !

COPIII : -Nu se poate, Domnu Nae,

Că n-ai zis nimic de ploaie.

A plouat ? N-a plouat ?

A mers cheia în lăcat ?

Multe… Multe…

Vor copiii să asculte.

Cum ? Ne laşi la jumătate ?

Păi se poate?

Nu mai pot mai aşteptaţi….

-Dăm lăcramă la Galaţi…

-La GalaţI ? Mai e şi Iaşul.

Măă, cu voi mi-am găsit nănaşul.

Nu vi-I foame pe la nas ?

Ia să văd unde-am rămas…

   PE DRUM, ÎNAPOI.

Luară cheia aşadar,

Mare, mă, cât un vătrar,

Pe la dinţI cu două roate,

Cum e cheia de cetate,

Mai scârbovnic nu se poate,

Învelită-n catifea,

Lucitoare ca o stea.

Făt Milos mergea-nainte,

C-avea drumul scris în frunte,

După dânsul Făt Fricos

Foarte acuma bucuros.

El cânta din dinte, gros.

-Tumba, tumba, cu tulumba,

Fi-ne-ar ceasul fericit,

Când ne-am luat şi ne-am pornit

Noi doi

La război,

Io-nainte,

Tu-napoi,

Ştiu că ne făcurăm nume,

Gata cu duşmanii-n lume.

Iar la urma lor mergea

Leana Mreana şi râdea –

Bucuroasă

C-a scăpat cu viaţa-n ea,

Şi-o să meargă acum acasă.

Ea ducea pe cap un cufăr

De răchită

Cu o floare zugrăvită

Ce-I zic nufăr

Pe capac,

Dat cu chineros şi lac,

Şi în care

Gata e de sărbătoare

Cheia ploilor maestre

De pe lumile aceste.

Cornul însă l-au lăsat

Într-un vârf de brad uscat,

De pe Dava cea pustie,

Martoră la bătălie,

Să-l audă mărgărit

Şi din morţI, cum a dorit,

La vânt mare să-I vorbească

De iubire frăţinească :

Tu, Tu, tuu ! Frătan iubit,

Mărgărite ! Mărgărit !

Iar deasupra Târlifus,

La doi stânjeni mai în sus,

Fata păsării maestre

Care vine la ferestre

Să spună copiilor

Unde este mama lor.

MOARTEA FÂTULUI MILOS

DE LA DUNÂREA DE JOS.

Şi mergând ei amândoi,

Cu drăguţul iepuroi,

Ca să-ajungă iar acasă

Unde-I seceta mai groasă,

Să descuie cu grăbire

Lacătul, spre izbăvire.

Acolo le rupse calea

Valea Lotrului, şi valea

Oltului, pierdută-n ceaţă,

Repezindu-se semeaţă,

Ţara Vlahilor s-o-nfrunte.

Când deodată, la ieşire,

Groaznică nenorocire :

A căzut cu faţa-n jos

Bietul nostru Făt Milos

De la Dunărea de Jos,

Chiar la masa lui Traian,

Dăltuită-n grai roman,

Şi dă fuga să descui

Murmurul Pământului.

Tatăl nostru de la Râm,

De pe celălalt tărâm.

-Mooor, că m-am înveninat

Cât în gura ei am stat.

M-a ajuns acum cu moarte

Dintele şerpesc din Marte.

-Fat Mreana, să mă-ngropi

Fără cântece şi popi,

Chiar sub masa lui Traian

Scrisă lung în grai roman,

Şi dă fuga să descui

Murmurul Pământului.

Drumul o să ţI-l arate

Vasilică, dulce frate.

Ia-mi tu paloşul de-oţel

Şi cunună-te cu el,

Iar în lume şi acasă,

Tu să fii Fată Miloasă.

N-a mai scos nici un cuvânt,

A tăcut ca un mormânt –

Şi-ntr-o zdreanţă de minut,

Stâncă neagră s-a făcut.

Şi din stâncă s-auzea :

-Să nu-mi plângeţI moartea mea.

Eu acuma-s fericit,

Lângă Nenea Mărgărit,

Sunt la sânul mamei mele,

Călătoare printre stele.

Tu ! tu ! tuuu ! Copii şi fraţI,

Nu mai staţI,

Sus la ploaie alergaţI !

Drumul drept o să-l arate

Vasilică, dulce frate –

Care ştie

Geografie,

Iepure de opt hotare,

Peste tot pământul mare.

   DÂ-NE DOAMNE CHEILE.

Şi cu traista la spinare

Apucară drumul mare

Ca să treacă munţii Frunţii

Căpăţânii, munţii Stânii –

Îndemnând cu toţI, vârtos,

Către Dunărea de Jos.

Iarăş de la mucea-Moşul

Din Judeţul Mărul Roşu,

Iarăş pe la apa mare

GrămădiţI într-o căldare

Unde peştii aveau mâini

Şi lătrau ca nişte câini,

Şi-I stropeau, scoţând pe nare

Apa lor otrăvitoare.

Până când, înfometaţI,

ÎnsetaţI

Şi-nsângeraţI,

Au ajuns târâş-grăpiş,

Drept sub dealul Copăciş,

Unde lacătul cel mare

Atârna-ncuiat, sub zare.

Sta acolo, negru ciot,

Şi închide cerul tot.

O! Hârtie răbdătoare,

Şi tu, frate, dragă soare !

Nu te termina hârtie,

Să am, soro, pe ce scrie,

Şi tu, soare, nu apune,

Să-mi văd pana ce mai spune !…

Ce făceau, la Pagu-n sat,

Oamenii când au aflat ?

Nişte umbre ciolănoase

Scârţâind, la mers, din oase –

Că mâncaseră pământ,

Mestecat cu Duhul Sfânt,

S-au suit în deal cu trudă

Să mai cânte-o Paparudă

Şi să-I dea apei suflarea

Când s-o termina cântarea.

Şi în dorul după cheie,

Nu ştiai care-I femeie,

Care-I om, care-I copilă,

Se uscaseră de silă

Şi de foame, măi băiete,

Şi de ste.

Ei, pe burtă ce să-şi puie ?

Şi-au pus nişte sârmă, cuie,

Nişte aşchii, greu găsite

Pe sub pietrele umbrite,

Fiindcă bojii din cătun

Se făcuseră tutun,

Iar copacii, nişte ghiare,

Se uscaseră-n picioare,

Şi arseseră-ntr-un chip

Că ieşea din ei nisip.

Şi-n cântarea lor de-aici,

Parcă miorlăiau pisici.

Nu ştiai de-ai mir sau sânge

Lacrima pe care-o plânge.

Dă-ne Doamne, Cheile

Paparudule,

Să descuiem ploile,

Paparudule…

Glasul pedepsiţilor

Se urca la cer, uşor,

Şi se cobora-n pământ,

Risipit, purtat de vânt.

    BIRUL VOSTRU S-A IERTAT.

Şi deodată o tulburare

S-a iscat în adunare !

Striga tare Lelea Mare,

Cu copilul în ştergare :

-Tu, Dumitre, tu Marie,

D-apoi nu e bucurie ?

I-auzi, vine UDA

RUDA PAPARUDA,

Care suie acum priporul,

Leana Mreana

Din Poiana

A lui Neica MĂNÂTORUL

Piţigoi,

Cu cheiţa de la ploi.

-Vino, Paparudă-Rudă

De ne udă, udă,

Mai striga cu glas de om,

O jigodie de pom,

Năpârlit de uscăciune.

Stând pe cracă

Cu lădiţa subţioară

Ia cuvântul Leana Mreana

Din Poiană :

-Oameni buni, locuitori

Ai pământului cu flori,

Nu vă mai uitaţI în sus.

Paparudul vostru-I dus

Călător din alte stele –

Să le ude şi pe ele.

Birul vostru s-a iertat,

Făt Milos l-a cumpărat,

Fecioraşul lui Moş Pagu

Meşter mare cu briceagul.

El îşi doarme somnul lui

Sus pe malul Oltului.

   LEANA MREANA ÎN CER.

Sălta Leana cu o mână,

Osna geme din ţâţână,

Şi tot cerul descuiat

Ca un beci a răsunat

Norii de atâta lene,

Se-ngrăşeaseră, mă nene,

Că nic ochi nu mai aveau,

Şi că porcii grohăiau,

BurduşiţI de-atâta apă,

De gândeai că-acuma crapă.

Fiecare avea sub tic

Un cep mare şi-unul mic.

Vreai să plouă şi mai tare,

Învârteai pe cel mai mare.

Însă Leana, draga fată,

Le deschide dintr-o dată,

Pe-amândouă,

Patruzeci de ani să plouă.

   PLOAIA.

Deavolul ieşi pe horn…

Sus în munţI la Capricorn,

Scăpărară un chibrit.

Şi, prin ceru-nvineţit,

Fulger alb, sări prin vânt,

Coase cerul de pământ.

Zdrang ! Un trăsnet greu se sparse,

Şi tămâie parcă arse

Din cădelniţI, peste noi,

Mirosind a usturoi.

Şi deodată, fripta glie

A ţipat, de bucurie

Când pe braţul ei durut,

Primul strop a şi căzut.

Ca din puşcă,

Apa şuieră şi-mpuşcă…

Şi un vânt

S-a iscat ca din pământ,

Şi a rupt

Şi-a măturat

Toate câte s-au uscat,

Vânturile uragane

Grămădindu-le-n mormane –

Împingându-le-n oceane.

Şi pe cer, oştiri de nori,

Negrii şi fulgerători,

Ca aricii se zbârliră, Ca berbecii se loviră.

Ia, un glas mai gros, din vânt,

N-avea pace pe pământ.

Tu! Tu! Tuu ! Făcea mereu

Până-n cer la Dumnezeu.

Era cornul cel vestit

Al lui Pagu Mărgărit,

Care se ruga a ploaie

Cu glas behăit de oaie,

Sau de bour greu rănit

Şi făcea la nesfârşit

Tu, Tu, Tuu, frătan iubit,

Mărgărite, Mărgărit…

Şi tu, fătule Copile,

Rămas tânăr, fără zile.

Ca un zimbru de Suceava,

S-auzea, mugind din Dava

Fără poartă şi pustie,

Martoră la bătălie.

     CE CUVĂNT UITAT !

Că la nuntă, jos, trec norii,

Împuşcând ca peţitorii.

Şi scăpaţI din chingi de fier,

Varsă ape dulci din cer.

Plouă ! Ce cuvânt uitat !

Şi miroase a aluat,

Şi a pâine şi a vin…

Strigau oamenii : Amin !

Mai ţine-o Paparudule, puţin,

Umblă bine, Paparudo, la canea,

PoţI să dormi chiar lângă ea.

Că, tu, Făt Milos Copile,

Ne dăduşi, băiete, zile !

Şi se tăvăleau prin ploaie,

Grohăiau ca porcii-n baie,

Şi râdeau plângând,

Şi plângeau râzând…

Ca toţI deavolii, făcând.

   ÎNVIEREA

Lumea-nvie ! lumea moartă

Bate cu toiagu-n poartă.

Florile de pe răzoare

Scot batistele la soare.

Către cer ridică ochii,

Bat pe loc, săltând din rochii.

Ies din ghindă şi stejarii,

Şi bondarii lăutarii.

Râurile se trezesc

Din cazanul pământesc.

Şi din munţI cobor la vale,

Înviind iar nori în cale.

Omul iese din ţărână

Cu hrisovul vieţii-n mână.

Şi un cântec de fecioare,

Strigă: -Bucură-te, soare,

Că pământul nu-ţI mai moare.

BucuraţI-vă Marie,

Ioane, Gheorghe şi Ilie,

Că nu mai sunt căpcăuni,

Învierea, oameni buni,

Şi nici Grei mişei de-acei,

Lumea s-a golit de ei.

Deşteptarea, fraţilor !

ToţI sunt vii la casa lor.

UmpleţI vedrele uscate

Şi-nchinaţI de sănătate.

Înviară toţI copiii,

Necuminţii şi zglobii,

Şi ieşiră din pământ

Cu căciula-n iarbă dând,

Şi, la ţurcă, primul gând.

Înviază şi Moş Niţă,

Bun ciocârtitor în şiţă,

Şi tot cumpără butoaie,

Ca să strângă-n ele ploaie,

Că pe urmă nu se ştie…

Înviază Sandu Ion,

La ureche cu-un creion,

Gata fiind să iscălească

Câte-I fu să pătimească,

Şi nu tace neam din gură,

Şi se jură

Şi pe cer, pe munţI, pe ape,

Că de-acum n-o să-I mai pape

Samodiva, guşe lată.

Înviază şi Bogdan

Carabogdan,

Voievod de Maramu,

Care multe el văzu,

Şi mai multe pricepu,

Gata şi-n prezent să fie

Pentru altă vitejie,

De “egzemplu”, să se ducă

Pe o “jumăta” de nucă,

Până-n Marte şi în Lună,

Noaptea când e vremea bună,

Ca să vadă acolo ce-I

De tot vin de-acolo Grei,

Şi să termine cu ei.

Înviară mii şi mii

De mierluţe şi scatii,

Femeiuşte şi bărbaţI,

Pentru apa morţii daţi.

Chiar şi Nana Ciocârlia

Se ivi săltându-şi iia,

Şi de sus din spicul zilii,

-Cili ! cili ! cântă cili !

Înviară iepuraşii

Spre trifoi săltându-şi paşii,

Iar în fruntea lor mergea

Făt Fricosul, uite-aşa,

Stângul ! Dreptul ! Stângul ! Dreptul !,

Spre trifoi săltându-şi “cheptul”

Cu-un cotor de varză-n sân,

De la cică, un rumân,

Şi cu paloşul de şiţă,

Ciocârtit de unchiul Niţă,

Şi striga din toată gura

Că şi-a pus “catindatura”

De primar peste şoşoi.

Musai să-l votăm şi noi,

Că el este Făt Viteaz,

Cu mustăţile pe-obraz,

Şi în luptă nefricos

Lângă Fătul nost Milos

De la Dunărea de Jos

Fără ajutorul lui

Ajungeam noi şui şi pui.

Iar Moş Cuc, alături cu

Pasărea Curucu-cu,

Pădurar mi se făcu.

-Târlifus ! Târlifus !

Strigă pasărea de sus,

Veste mare v-am adus :

-A-nviat şi Făt Milos

De la Dunărea de Jos !

Când crscu şi Oltul, mare,

De I-ajunse la picioare.

Soro !

Frate !

Bun găsit !

Să ne punem pe nuntit !

D-apoi Câcă,

Câine Mort

Al ţiganului din cort,

Ion Flaimuc de la Gilort ?

Au adus lui Făt Milos

Cu căldările-n spinare,

Un “belet” cu scris frumos

Cu o tainică-ntrebare:

“Ia gagiul o căldare ?”

Fătul nostru, Făt Milos,

ÎI răspunde bucuros.

Mergi la Leana, că soţia

Este cu gospodăria !

   DOAR UNA …

Înviară toţi. Doar una

Nu mai vine acasă, buna

Mama lui – iar dânsul ştie

Că mămica lui nu-nvie,

Şi nici Nensu-Mărgărit

Cântăreţ din corn, vestit,

Şi nici dulcea surioară

Urme mici de căprioară

Nu mai vine pe la poartă,

Stă cu mămicuţa moartă.

Pasămite, aşa este

Rându-n viaţă şi-n poveste :

Cine biruie pe Grei,

Să plătească pentru ei…

Şi-am încălecat pe-o roată,

Şi v-am spus povestea toată.

Şi-am încălecat pe-o masă,

Hai, căraţI-vă acasă !

     SFĂRŞiT

Lucrarea de faţă a fost retranscrisă din nou acum pe calculator iar prima dată pe maşina de scris în urmă, cu aproape doi ani, când încă era în viaţă regretatul prieten şi scriitor Nae Bucuria Mânătorul din satul Turceşti. Acum am făcut un efort şi am transcris pe calculator întregul Basm, Muntele de tuci. Lucrarea a fost terminată astăzi duminică 20.02.2000.