CREDINŢA
Când m-am născut eram chiar Universul
Iar Tată-L mi-a dat rima şI cu versul
Pe când mama m-a făcut frate cu natura
ŞI am simţit că sunt acelaşI cu făptura.
Făptura având acelaşI suflet ca şI Dumnezeu
Tot de la El şi-a luat puteri şI s-a făcut zeu
Din raiul în care trăia şI culegea din al dorinţei Pom
A crezut a fi ca El dar a căzut şI s-a făcut Om.
În fundul hăului în care am căzut era un iad
În care de milenii diavolii din oameni tot mai cad
De aici începe greaua lor menire de-a reveni
Prin secoli de căinţă şI patimi şI Om a devein.
Sunt unul din mulţimea ce-a suferit căderea
ŞI de atunci tot practice păcatul şI durerea
De atunci e noapte, boli şI sărăcie şI suferinţă
De atunci tot omul naşte şI învie dar numai prin
conştiinţă.
La început, în rai, eram egali cu toţii, fără dualitate
Cum am gândit mândria am decăzut cu toţii în umaninate,
Un iad autohton creat pentru păcătoşii deveinţI recidivişti
Unde mii de ani să stai în boli şI sărăcie, rişti.
Mii de mileni am stat închis ermetic în pietrele de minereu
ŞI fiind un păcătos din fire, călcam legea şI reveneam
mereu
Apoi alte milenii au trecut< prin fapte bune am trecut
în vegetal
Unde şI aici făceam păcate şI le plăteam cu suferinţă în
general.
În treapta a treia ca animal fără conştiinţă
Făceam mii de păcate cu şI fără de ştiinţă
Când Om am devenit, animal cu conştiinţă şI liberul arbitru
Aveam gândirea şI păcatele le treceam acum prin filtru.
Aveam dorinţe multe, plăceri nenumărate, la toate aspiram
Călcând totu-n picioare, prieteni, rude, fără muncă le
vroiam.
DeşI vedeam păcatul mergeam mai abitir de a lua eu totul,
Lăsându-mi fraţii-n boală şI sărăcie şI doborând pe toţI cu
cotul.
După primele reâncarnări am început să înţeleg cum vine
Că faptele făcute-n trup le vei plăti prin rău sau bine
Odată-n viaţa de apoi prin iad sau rai sau amândouă
Şi-apoi te-ntorci aicea pe pământ să plăteşti în viaţa ta
cea nouă.
De fiecare dată, iei totul de la cap fără aţI aminti nimic
Din vieţile trecute nu şti dacă acuma sora ţi-a fost atunci
amic
Atunci când îl vei accepta şI iubi pe Dumnezeu ca unic Tată
Atunci naşterea ta în treapta a treia va fi pentru ultima
dată.
Când Tată-L ţi-a intrat în suflet şI în viaţă vei merge
pe-o cărare
Care de aici încolo te va duce în mii de ani spre-acea
Eliberare.
Din ignoranţă la început eu de la cărarea mea m-am abătut
ŞI astfel de-a reveni-napoi mii de ani au mai trecut.
Cu fiecare an trăit pe acea cărare conştiinţa mea creştea
mai tare.
Dar anii deviaţI aiurea mi-aduceau în viaţă amarnic
supărare,
Adeseori cărarea mă ducea prin prăpăsti şI crestele de
munte
ŞI pe aceasta cădeau pietre şI ajungeam la capăt cu hainele
rupte.
În altă viaţă cărarea m-a condus spre zări cu foc şI soare
ŞI doar credinţa-n Tatăl m-a ţinut în viaţă şI mi-a dat
vigoare
În altă viaţă cărarea m-a condus în zări frumoase şI bogat
ţinut
Unde am fost tentat spre bogăţii lumeşti să fi fost
reţinut.
Dar înţelepciunea câştigată cu sudoare de pe cărarea dată
M-a făcut să nu renunţ, pentru bogăţii lumeşti, şI din cale
să mă abată,
În alte vieţI cărarea mea prin viscol, gheţI şI frig avea
să se oprească,
ŞI am răzbit prin toate, cu răbdare şI credinţă, cărarea să
pornească.
În alte vieţI spre falşii Dumnezei cărarea a fost, cu
insistenţă, ajutată
Şi-au reuşit ceva timp, de la cale, cu iluzii să mă abată,
Într-un final înţelepciunea şI Tatăl din mine mi-a arătat
Că diavolul cel mare pe cărare minciuni fatale mi-a
plantat.
În alte vieţI femeia cea hărăzită ca soţie chiar de
Dumnezeu
A încercat frenetic să mă abată din cale spre un diavol
numit zeu,
Şi-n alte vieţI tot a încercat pe alte căi să mă trimeată
De a primi la urmă, de la diavol, răsplata cea bine
meritată.
În alte vieţI am trăit singur, fără familie, soţie, rude
N-aveam nici Dumnezeu, credinţă, iar faptele mele ereau
crude
Am fost deasemenea soldat, marinar, doctor, inginer
Dar am crezut în Dumnezeu numai când am fost miner.
De atunci zeci de profesii am avut în vieţile trăite
Multe cu vieţI uşoare altele din greu trudite
Dar viaţa adevărată am trăit când profesiile avute
Au fost făcute pe cărare cu credinţă, dragoste şI cu
virtute.
Am avut vieţI de puşcăriaş, bolnav la pat, prizonier
Apoi fără credinţă am fost şomer şI gunoier
Din momentul vieţii, când în sfârşit am fost pe cea cărare
Viaţa mea de atunci, într-u’ Domnul, a fost o uşurare.
Acuma sunt bătrân, bolnav, fără femeie, singur, fără minte
ŞI merg cu greu cărarea, ce stă acum abruptă dinainte,
Căinţa este mare, cu suferinţă multă, cu sărăcie,
boli
După o viaţă în credinţă la o viaţă nouă acum poţI să te
scoli.
Acum la bătrâneţe după vieţile ce le-am trăit
Am obosit o vreme şI alte vremi ce le-am bolit,
De multe ori încerc să mă împac cu Tatăl
ŞI toţI ai mei la urmă cu credinţă-L roagă: Tată
iartă-l.
Scrisă pe data de 24.07.2013 la Carpatica.
Barbu Simion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu