FABULA STUPULUI.
Trăia odată, într-un
ţinut,
Un stup destul de mare şi bine întreţinut
Şi că ducea o viaţă plină de
belşug
Şi că-şi
iubeau pe cinste plăcutul meşteşug
Şi că ereau de toate şi toate numai bine,
Şi că trudeau din greu frumoasele albine.
Dar iată că-ntr-o zi au apărut în zori,
Gălăgioase
muşte ce noi le zicem trîntori<
Ce zumzăiau continuu şi chiar destul de tare,
Fiind chinuite de pofta de mîncare.
Şi se-adunau în cîrduri pe fagurii de miere
Şi că vorbeau de muncă şi
lipsa de putere.
Şi în discuţii aprinse, savante adunări,
Se consumau de grabă provizii din cămări.
Că dezbăteau
de zile, probleme încîlcite
Şi se văitau la toate că-s cele mai muncite.
Şi-au hotărît de-ndată şi-n unanimitate,
Ca la aceste muşte să li se dea drepatate.
Şi că la munca lor destul de obositoare,
S-ar cuveni, se poate, un fagure mai mare.
Şi-avînd condiţii grele, de muncă, în cetate,
Au mai cerut trei zile de simplă libertate.
Şi-au mai cerut scutiri de la corvezi şi muncă
Şi călătorii
de studiu şi nu mai ştiu ce încă.
Şi au continuat tot timpul să ceară tot mai multe,
De la albine muncitoare şi aparent inculte.
Şi se-nmulţi norodul de trîntor zburător
De-au revenit cam şapte pe cap de lucrător.
Şi că munceau albine, cu drag şi cu avînt,
Dar se ducea tot sporul, se risipea în vînt.
Şi au văzut norodul că aste zburătoare
Nu-s bune de nimica, ba chiar dăunătoare,
Căci într-o zi, pătrunse în cetate,
Un şoricel flămînd,
cu gîndul la bucate.
Şi că albinele fiind plecate după miere-n zare,
Rămase întregul stup pe a trîntorilor apărare.
Şi că aceştia
fiind fricoşi din cale
afară
Au luat-o toţii, la fugă, de s-au ascuns în ţară
Şi cînd veniră sărmanele albine
Văzură că în ţară
nu-i totul tocmai bine.
Şi-au pus cu toate mînă de la mînă,
De-au refăcut în bine, ca bine să rămînă.
Şi-au scos lucru străin, împachetat în ceară
Şi-au curăţat şi stupul de trîntori pînă-n seară.
Şi că domneşte-n
stup de-atunci-nainte
belşug şi
fericire şi laudă-n cuvinte.
Barbu Simion
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu