NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

AMFITRIONUL

 

Sticlele scuipă din gâtul lor dopul

Şi-n pumni de maeştri se varsă nectarul.

Hai, ţipă tu, Maty, să-ţi umple paharul,

Hai, Nicki, sub mese fă tu pe miopul.

 

Duduia voinică se simte prea bine

Şi tot ca şi tine, ar face de toate...

Şi tot ce alalt-eri ţi-a spus că nu poate.

Cât tine-i de-naltă şi beată ca tine.

 

Strigaţi voi cu gura beţivă de miere,

Să vie aproape orchestra de-aramă !

Din pivniţă, iată, cuvântul meu chiamă

Şi ultima viţă vestită-n putere.

 

Iar dacă nu-s darnic şi vesel nu-i cântul,

Să ştiţi voi c-aicea voi face să cadă

Chiar corul ce orbii-l făcură în stradă.

Cântarea lor tristă inundă pământul !

 

                        BOUL JAK

 

Munţii de carne gonesc pe păşuni

Crescute din spumă şi miere de ploae,

Iar nu în pustiuri în care, şiroaie

De ploae bălae cobor pe cărbuni.

Acolo odată în secol se-ntâmplă

Să cadă şi ploae pe-a stâncilor tâmplă.

 

În drumul meu mare făcut pe sub lună

Văzut-am eu lucruri de care mă mir.

Aşa, printre Munţii Uscaţi, în Pamir,

Muşchii de stâncă, săraci, îi adună

Boul ce Jak i se zice de-acei

Călăreţi care stau într-o ţară cu ei.

 

Gerul din noapte îi creşte pe trup

Streşini de lână ce curg ca o noapte.

Ziua, intrând în nămoluri răscoapte,

Se umple de ciucuri, sunând ca un stup.

Când Jakul, departe-n nisipuri apare,

Par-că-i un punct de corabie-n mare.

 

Stâncile sar explodând de căldură ;

Noaptea, de frig, încep canonade...

Coboară cu gerul din ceruri şi cade

Potopul ce-nghiaţă cuvântul în gură.

Dar Jakul se mişcă prin zile şi sară,

Tăcut şi puternic ca era primară.

 

Ochii mei, lungi la vedere, cătau

În zadar, firul ierbii, ca şoimul hulubul.

Focul cădea în bucăţi cum e cubul

Pe stâncile care ca iarna ardeau.

Alături de mine mergea Naftael...

-De unde atunci stânca de carne din el ?

 

                        POVESTE DIN HAWAI

 

Odată negrii din Hawai

S-au întrecut să vadă care

Din centrul insulei ajunge

Mai repede la mare.

 

Aleseră judecător

Pe cel mai negru dintre ei,

Care, dând semnul de plecare,

Putu să zică până la trei.

 

Fugeau de scăpărau pământul

Şi-n urma lor judecătorul

Vedea cum toţi, deopotrivă,

Fugeau de tare cu piciorul.

 

Din urmă nu vedeai decât

Cum talpa se lipea de spate,

Apoi cădea şi tot mereu,

Suiau, cădeau, nenumărate.

 

La ţărmul mării au ajuns

Punând piciorul toţi deodată.

Şi toţi, voind să stea-nainte,

Săriră-n marea cea sărată.

 

Dar nici aici nu se văzu

Care din toţi e cel mai tare...

Şi Cleamf se aruncă de-a'notul,

Voind să-nvingă pe oricare.

 

Dar tot mereu, ce face unul

Trecând şi celuilalt prin gând,

Porniră toţi pe marea adâncă,

Niciunul neieşind din rând.

 

Deatunci e vreme... Poate că

Neluându-i nimenea din mare,

Şi azi mai dau ocolul lumii

Să vadă care e mai tare ?

 

Şi poate că vreodată'n timp,

Veni-vor iar la casa lor,

Dacă vor sta molăi rechinii

Văzând aşa viteaz popor.

 

Noroc că'n urmă, la Hawai,

Judecătoru'ntreg rămase,

Căci astfel, s-ar fi stins de mult

Cea mai vitează dintre rase.

       GURU BARBU SIMION