NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

            

BALUL ÎNGERILOR 

N'am trâmbiţă de argint

Ca să vă chem şi să vă mint

În parcul lunar, care în zori

Se'mbracă în zăpezoase flori.

 

Pe drum mă pornii dimineaţa

Să-mi simpt limpezidu-se faţa.

Deasupra,'nainte cu arborii grei,

Parcul stătea'mpodobit de cercei.

 

Plopii, mişcători din steguleţe vara,

Din crăpatul zărilor şi până sara,

Umplu ziua ca un argintos vulcan

Ce'mpinge stalagmite albe'n tavan.

 

Ci mâine să nu vă miraţi de n'or fi

Toate ghirlandele albe aci...

 

La noapte e bal pentru îngeri, şi-apoi

Ghirlandele albe le-or lua înapoi.

 

            CĂNTEC DIN FIORD         

 

Wickingii mărilor mari

I'aud peste vânturi şi munţi.

Cu paşii elastici şi rari

Calcă cu gânduri grozave sub frunţi.

 

Valuri tam-tamic lovesc

În piatra călcată de ei.

Din nordica apă glas răsboesc

Vine pe ţărmuri cu trunchiuri de tei.

 

Tromba se'mplântă în larg

Ca lama de fulgere sfinte.

Punând felinare'n catarg,

Prin noapte ei merg înainte.

 

Cântece crude răsbat

Lătrate prin vântul cel mare.

Afară de ei şi de vântul turbat,

Nimeni nu umblă pe mare.

 

            MARTIE

 

Bat mucenicii cu măciucile pământul

Ca să iasă căldura şi să intre vântul.

Şi nu ştii dincotro bat şi s'aud mereu

Dar se vede cum lâna nourului greu

Ce-atârnă deasupra spre câmp să se'ndoae

Pleacă de-acolo zăpadă şi cade jos ploae.

 

Şi iarăşi se aud sgomote, însă mai rari;

E piua pământului ce moae brazdele tari,

Viaţa fragilă în porii pământului gliei

Curge mereu, stoarsă, spre faţa câmpiei.

Se ocoleşte către lumină şi către pluguri

Şi iarăşi vine alta, dând afară prin muguri.

 

Şi vijelioasa dorinţă de sbucnire afară

Unge coaja'năsprită şi umple jordeaua de pară.

Lemnul e ţeavă de apă şi dacă treci prin pădure,

Auzi glasuri de muncă, de geamăt prelung şi susure.

 

Şi mă bate un gând stând lângă Martie afară:

De ce nu sunt piatră, să mă nasc în fiece vară ?

 

            VIOLETTE  NOIZIER

 

Violette Noizier, dintre lanţul cel greu

Ridică tu mâna spre sfântul Dumnezeu,

Căci mâna ta, asta, nu poate-arăta

Nici moarte amară, nici teamă cuiva.

Ci mâna ta tristo, de-ar fi pe icoane,

Sub ele, duioase, ar plânge cucoane.

 

Violette, lanţul negru pe tine se sue

Ca şarpele Pyton pe-antica statue.

Pe glesna făcută doar pentru săruturi,

Coboară sălbatec rugina în fluturi.

Cu sângele, lanţul intrând, se'mpreună,

Ca piatră tăioasă în carnea de lună.

 

Ochii tăi Violette, plini de duioşie,

Privesc ca apusul pe-o lungă câmpie.

Cocorii din sufletul meu peste nori

Ce cată prin cerul adâncei răcori.

Te strigă pe nume, te cată, te cer,

Când gura ta ţipă cu gândul la fier.

 

De ce anii noştri şi ţările noastre

N'au fost mai aproape şi'n vremi mai albastre ?

Căci drumul meu astfel trecea pe la tine.

Din'nalturi cocorii cântau pentru mine.

 

Ci fu ca s'aud despre tine, Divină,

Când steaua ta albă trosnea'n ghilotină.

       GURU BARBU SIMION