NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

DANTZERINA

"Una, două, piciorul mai sus.

Dansează la stânga...trei, patru.

Încă-odată; nu-i bine adus.

Vai,Mimy, fato, nu plânge-i ruşine.

Mai tare, mai tare; pe rampa din teatru

Tu mâine vei curge'n argint şi rubine"

 

Pe vârfuri, cu mâinile: aripi bătând,

Mimy păşeşte pe clape de cer.

Paşii ei, ploae de flori, cad la rând

Albă plutind peste muzici ea pare

Zeiţa cântării ieşită din coarde şi fier

Venind să danseze cu luna pe mare.

 

Azi Harry muri aplecat pe pian.

Curge delirul pe clapele albe.

Mimy se'nalţă venind spre tavan.

Pare disc de dantelă sau astru de puf,

Jerbă făcută din sfintele nalbe,

Înger suind din pământ spre văzduh.

 

"Mai tare, mai tare !  Fandează spre mine

Sus, tot mai sus cu piciorul... doi, trei".

În sala cea largă cobor cristaline

Bucăţi de geamlâcuri căzute din soare.

Gem coarde de-aramă în deştele ei...

Baloane de cântec se sparg în picioare.

 

Mimy pe coarde, de cântece ude,

S'avântă în haos dansând a pierzare.

Mai tare, mai tare ! bătrâna s'aude.

Din hora cea mare un pumn se desparte !

Mimy murind pe parchet i se pare

Că e lebădă albă rănită de moarte.

 

Sub mâna lui Harry s'opreşte abia

Ultima clapă tăiată din mers.

Un-doi a tăcut şi s'apleacă spre ea.

Mimy e pană pe câmpuri, stingheră,

Sau, beată de baluri şi cântec şi vers,

Petală căzută din butonieră !

 

            NEURASTENIE

 

Sunt splendid semn de întrebare

Din creştet până în picioare.

 

Acum, nici voi nu mă mai ştiţi

Prieteni buni şi fericiţi.

 

În mine pulsul negru bate

Şi nu'nţeleg ce vrea s'arate.

 

Ca într'o veşnică'nchisoare

M'apasă carnea şi mă doare.

 

Cum stau, eu par'că duc pe mine

Cojocul unei mari jivine.

 

Mă mir cum şed în trup străin:

Mi-i teamă viaţa s'o mai ţin !

 

            NORMANZII

 

Iată, mânate de vântul sărat,

Iuţile luntrii din mari depărtări.

La ţărm ca la staul au stat

Luntrile, cai fumurii peste mări.

 

Din ele, ţâşnind ca din ape,

Normanzii pun cisma pe stâncă.

La şolduri în chingi , să nu scape,

Stă sabia, rană adâncă.

 

Prin scorburi de piatră se chiamă.

Semne de vânt sau de şarpe ei fac.

Sabia pare par de aramă,

Scutul, ciosvârtă de nordic copac.

 

Privirea le cade ca plumbul topit

Pe burgul cel falnic din oricare parte.

Închide-te ochi şi tu piept potolit,

Şi termină versul aci, nu departe.

              GURU BARBU SIMION