NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

PRIN POMETURI

 

Mergând prin pometuri, merele mari

Cad la picioare, spărgându-se'n iarbă.

Prunele'ncep dogorâte să fiarbă;

Albinele sug cu trompeta din prună

Şi mierea aceia e caldă şi bună.

 

Pe jos trec otgoane de vrej, cine ştie

Din ce rădăcină, spre ce'mprăţie !

În calea lor lasă, clădiri tăinuite :

Dovlecii cei negri cu doage cioplite.

 

Porumbul pătrunse cu spicul în ramuri,

Împins dintre vrejuri, cartoafe şi hramuri.

Aci e o umbră şi-o pace în care

S'aude albina cum cântă în floare.

 

Caişii din care-am cules cu hârdăul,

Foşnesc uşuraţi şi vorbesc cu părăul.

Se mai văd, ici şi colo, bronzate caise

Uitate de mâinile lui Dionise.

 

Fasolea pitică se plânge că'ntr'una

Merele-i cad în spinare, cât luna !

 

            LOP - NOR

 

În pumnul pustiei pe unde pasc dune

Curbate spre soare cu aspre spinări,

Aci stă Lop-Norul, faimos în cântări.

Din vreme în vreme el prinde s'adune

Fierbintea lui apă, sărata lui sare,

Pornind să se mute sub altă rea zare.

 

De mii de ani lacul mereu schimbă malul,

Cum schimbă bolnavul ades patul său.

Ce ştie el oare ? Ce gând vechiu şi rău

Îi mână departe'nspumarea şi valul ?

Ades când în dună îţi intră piciorul

Se sparge sideful. Aci fu Lop-Norul !

 

Turim duce apa plouată'n apus

În valul lui tare, intrând ca'n otravă.

Cu el vin cămile bând apa bolnavă

Din groapa în care el stă dormind dus.

Verzi tamarisce găsesc pentru gură.

Şi iarăş deşertul le chiamă, le fură.

 

Tarim, ca o ciaşcă cu sfântă dulceaţă,

Coboară cu ploae din bolţile pline.

Pe drumul ce ştie de mii de ani vine:

Amant sau prieten, să-i dărue viaţă.

Dar lacul se mută sub noui zări mereu,

Mereu făr'astâmpăr, cătând pe Dumnezeu.

 

            PEPENII

 

Carul cu pepeni stătu'n barieră.

-"Plăteşte moşnege doi bani de dovleac !

Hăis, ha, cea încolo, holeră.

La vânzare găsi-voi eu leac.

Ne-om întoarce noi rumeni la faţă

Şi-oi mânca un cocean şi-o franzelă în piaţă.

 

Gligoraş cu mantaua lui tat-so în cap,

Adormi măi moşnege în car.

-"Lasă să doarmă, de el tot nu scap.

O să strige la piaţă el tare şi rar:

Pepenii neică, cu banii la mijloc,

Cu zeamă de aur, neică, şi foc !

 

Buceaua din osie sună sonor

Duruind pe pătratele-adânci de pe chei.

Voi mergeţi la vale cu apa, de zor,

Şi din sus, tot alături de sălciile ei,

Drumul vă duce din ţarini cu rod

Spre marele nume cu-atâta norod.

 

O, pepeni cu brumă albastră şi crudă,

Cu coaja ca spatele şarpelui Boa,

Sau pictaţi mărunţel cu o pensulă udă

Din soarele roşu ce'npurpură roua !

O, pepeni, de miere şi roşu prăpăd !

În voi eu răsfăţul pământului văd.

 

Văd în pământul ogorului, eu,

Galerii încărcate cu veche comoară,

Din care, la ploile lui Dumnezeu,

Tânjeşte prin vrejul cel aspru, în vară,

Bucăţi de metaluri muiate în rouă

Ca fagurul lunei, ca mierea cea nouă.

 

Hăis, ha, cea încolo, că soarele stă

Cu capul pe fânuri afar în livede.

Pe noi, zăboviţii, ne prea adăstă

Şi-acum carul nostru cu pepeni el vede.

Începe să sue spre iuţile creste,

La cucoane bătrâne cu coşuri dând veste.

 

Pe masa'ncărcată cu varză şi vin

O slujnică lată un pepene pune.

Deajuns e, cuţitul să intre puţin

Şi coaja şi-arată focosul cărbune.

Mesenii, cum stau minunaţi şi cuminte,

Parcă au daruri domneşti dinainte !

                              GURU BARBU SIMION