NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

ULTIMA ZI DE TOAMNÂ ÎN PARC.

 

Mai bine aşa, alei pustii:

Ca vânt în plopi, nu ca scatii.

S'au tras obloanele de-o lună

Şi'n poarta Barului, pe sară,

Ascultă cât de tragic sună:

ÎNCHIS PĂNÂ LA PRIMÂVARÂ !

 

A fost un vis în care, acum

Bat vânturi nordice şi'n drum,

Pe coadă stând, priveşte lupul

Departe'n văi, şi urlă ades.

A fost un vis în care trupul

Măria morţii n'a 'nţeles.

 

Şedeau meseni la mese lungi...

Curgea argint bălan din pungi.

Pe unde-acum trec geruri mari

Sburau fulgi moi şi vrăbii mici,

Şi arborii cei solitari

Pe cer călătoreau furnici.

 

De-atunci i'o zi sau mai puţin,

Căci clipele-au trecut cum vin.

Eu singur mă plimbam prin tine

O, parc, iar astăzi tot aşa.

Cum eşti tu astăzi e mai bine,

Căci sameni cu inima mea.

 

Cu scorburi mari pe larga cale

Stau arborii grădinii tale.

Ca într-o butie de fier

Tot bat în ei ciocănitori.

Stau degeraţi, curgând spre cer

Ca nişte troiţe'n ninsori.

 

Cum cântă prăbuşirile în tine

Cântecul etern, lipsit de bine !

Cad frunzele ca nişte scuturi

Din mâna luptătorilor ce mor...

Cu fiecare frunză ce ţi-o scuturi,

O, Parc, îţi dai argintul zilelor !

 

            LĂNGÂ MORMĂNT

 

De când aştept venirea unei seri

Aducătoare de o noapte nouă !

De când aştept să dorm un somn de rouă

Ne'ncătuşat în moartea mea de ieri!

 

Cine-a voit să-mi dea o viaţă nouă

Reamintindu-mi vechile dureri ?

Azi urlu'n câmpuri fără de puteri

Şi pe mormântu-mi fulgeră şi plouă.

 

Chemaţi-mi câinii vajnici înapoi,

Adulmecând paragini să mă scoată

Spre cimitirul astupat de sloată.

 

Că mie nu-mi mai merge între voi.

Mi-e dor de-un ştreang şi de-un călău strigoi,

Mi-e dor de-o moarte a vieţii mele, toată.

 

            DE VEGHE NOAPTEA

 

Parcă Moartea, strecurată

Printre crengi, printre răzoare,

'Nchise gura, 'nchise dorul

De la fiecare floare.

 

Căci aşa de multă pace

Copleşi întreaga fire,

Că s'aude cum prin branişti

Trece a clipelor oştire.

 

Simţi cum seva dintre brazde

Ca din fagur se desface,

Şi prin lujere vecine

Cu dea sila loc îşi face.

 

Moare liniştea sub maluri,

Peste unde svonul trece

Şi auzi cum se ridică

Din pământuri, vântul rece.

 

Şi târziu, când luna-mare,

Din stejari ţâşni afară,

Păsări mici şi-aduc aminte

Că de mult nu mai cântară.

             GURU BARBU SIMION