POEZII DIN TINEREŢE - BIBLIA

            

BIBLIA 

A fost cândva, demult, tare demult, un început

Format din neguri şi din reguli de neconceput.

Nu se născuse timpul încă din genuni

Şi spaţiul astral dintre furtuni.

Era închipuită o-ntreagă lume

Fără de hotar şi făr de nume.

Era ce nu era gândit raţional

Şi existenţa exista în mod banal

N-a fost nimic şi totuşi exista

Ceva ce luneca în timp ce sta.

Iar timpul sta în timp închis

Şi nimeni şi nimic era conchis.

Era un vid întreg comensurat

Cu infinitul definit nemăsurat

A fost ceva ce-avea un lung sfârşit

Ca să existe un început desăvârşit

Format în existenţă din nimic

Pe când "nimicul" exista atât de mic.

A fost să fie un haos ordonat

Cuprins cu tot în spaţiul neorganizat

Un infinit de elemente finite mai-nainte

Forma materia cea omogenă şi fierbinte

Şi totul era rece, întuneric, fără viaţă

Cuprins de laturi, din spate şi din faţă.

Şi-a fost la început totuşi să fie

Ceva ce-avea să fie motorul sine die

Confuză, vagă, scurtă, rătăcită,

Când se născu-ntr-o clipă idea negândită

Şi-a fost în acea clipă idea consecventă

Să nască-n altă clipă ideea precedentă.

Iar clipa naşte clipă, mereu după mereu,

De s-a născut ideea de timp instantaneu.

Şi-a mai trecut o clipă. Ideea prinde viaţă

Pulsează încă-o clipă în vidul plin de gheaţă

Se zbate încă-o clipă, îşi face loc în vid

Râvneşte un mic spaţiu, materie avid...

Şi a mai fost o clipă asemeni repetată

De se născu ideea de vreme măsurată.

O clipă avu ideea să prindă o idee

Şi se născu ideea de idee instantanee.

Din vremea aceasta clipa devine sacadată

Ce a născut ideea de vreme ideată

Acum ideea aceasta se întinde într-o clipă

În spaţii ce măsoară întinderi de aripă

Are acum o bază, materie şi timp<

Materia îi dă viaţă iar timpu-i dă răstimp.

Ideea ce în sine se naşte-acum pre sine

Devine o idee ce vine şi revine

Ideea aceasta mare cât bobul de năut

S-a gândit pre sine să vină la-nceput.

Având o existenţă, un spaţiu şi substanţă

Ideea se propagă, se-ntinde, prinde viaţă.

Clipa îi dă viaţă, materia o cere

Idea ce se naşte, acum, nu va mai piere

Ea stăpâneşte clipa, materia în jur

Gândind o coerenţă  a celor din prejur.

Începe cu migală, răbdare de sisif

Să-mpartă universul în fire de nisip

Va pune orânduială în haosul născut

Idea concepută ca pavăză şi scut.

Idea prinde viaţă şi formă şi se mişcă

Şi pune universul sub formă de morişcă.

Idea ce se mişcă şi naşte noi idei

E voinţă percepută pornită de la zei.

Idea naşte forţă ce-şi caută suport

Într-o formă sacră şi în Divin aport.

Dar iată că idea străbate universul

Unde materia şi forma îşi caută-nţelesul

Şi ia o formă pură ce s-a gândit divină

De-a stăpâni ce-a fost şi ce are să mai vină.

Şi-atunci din profunzime s-arată ca o formă

Idea concepută veşnic, în toate uniformă.

idea stăpâneşte şi partea şi întregul, esenţa din genune

Definind o formă ce din necesitate devine noţiune.

Ea caută să umple un gol inexistent

Şi se transformă însăşi devine conştient

Are acum în sine o formă, existenţă

Materie şi formă şi viaţă prin cadenţă.

Idea caută rostul de-a fi un început

Nebănuind stăpânul în tot ce-a conceput

Căci însăşi zămislită din ce nu s-a gândit

A fost totuşi gândită de-o formă-n infinit.

Şi-a fost iarăşi furtună şi ură şi uitare

De s-a-ntrecut pe sine natura-n destrămare.

De-a trebuit în urmă idea reapară

Gândind o coerenţă a celor ce urmară

Dar iată că acuma idea nu-i în sine

Ci e gândită-n formă de-o forţă ce revine

Şi forţa poartă-n totul un chip şi o gândire

Şi caută idea ce naşte prin unire.

Dar iată, apare fiinţa ce dăinuie în spaţii

Tenace şi vitală prin mii de consteleţii

Idea concepută de forma cea eternă

Va dăinui în veacuri prin forma ei internă.

Va preschimba atomii în lumi atomizate,

Va infini finitul prin sapţii ecluzate.

Dar iată că idea atât de iminentă

De forţa ei deplină devine conştientă.

Se uită şi se vede cum creşte pozitiv

Cum curge printre spaţii ca spirit aditiv.

Aceasta este fiinţa cu chip desăvârşit

Creată de idee de la-nceput pân' la sfârşit.

Ea dăinuie înăuntru, la fel şi în afară

Şi-a fost necesitate ca fiinţa să apară

În universul veşnic gândeşte şi crează

Împarte şi desparte, adună şi durează

Materia se uneşte şi clipa-n timp se leagă

De-au zămislit la urmă Stăpânul ce dezleagă

El n-are vreme, spaţii, origini ancestrale

Căci toate sunt Întrânsul prin raţiuni vitale

Iar clipă după clipă El se transformă-n Eu

Ca-n cele ce urmează să sublimeze-n Zeu.

Un Zeu ce ţine-n mână prin mâna-i nevăzută

Întregul univers, gândirea, idea concepută.

Şi e frumos ca cel dintâi şi cel din urmă Zeu

Iar în a haosului Lume se defineşte Dumnezeu.

El e atotputernic şi stăpâneşte-ntregul

De-aicea înainte şi înapoi sistemul.

Şi-n ziua când apare ca Zeu în constelaţii

Un punct de conştiinţă se mişcă între spaţii

Se-nalţă, se scufundă, se-ntinde, cucereşte

Întreaga existenţă prin el acum gândeşte

Gândeşte elemente din care să-şi compună

O ordine în spaţii şi lumea lui cea bună.

Îşi vede cu mândrie ce timpi şi spaţii are

Ce lume stă în loc, ce lume în mişcare.

Şi ce a fost făcut şi ce are să mai facă

Pe cine să unească pe cine să desfacă

Şi vede cum planeţii la număr neştiuţi,

Se-aliniază-n spaţii, formează lumii şi punţi

Şi vede cum din Haos se naşte o nouă lege

Ce raţiunea o conduce, asta se subânţelege.

Infinind mai multe spaţii, în spaţiul definit

Şi timpul ce există, de când a luat fiinţă,

Se-mparte între spaţii de ură şi credinţă.

Planeţi ce-I ţin voinţa şi-I dau o ascultare

Se strâng şi se formează în lumea Lui cea mare.

Iar cei ce-n inerţie nu ştiu de legea Lui,

Alunecă-ntre spaţii, devin ai nimănui.

Şi-n lumea Lui de spaţii, de timpi şi de planeţi,

Împarte nemurirea, la toate le dă vieţi.

Şi-a mai trecut un spaţiu de timp neângrădit

În care singur Domnul pe toate le-a gândit.

Şi a gândit mişcare, repaus, univers,

Lumină şi-ntuneric şi spaţiile-n mers.

Şi a gândit eternul în viaţă şi în moarte,

Urâtul şi frumosul pe toate să le poarte.

Şi a gândit credinţă, iubire şi uitare,

Inbindu-şi universul din ce în ce mai tare.

Dar fiindcă era Unic şi singur peste toate,

Şi-a Lui voinţă sfântă arată ca se poate,

Iar tot cea făptuit şi-a pus între relaţii,

Îlsupără şi-L doare că-I singur între spaţii.

Şi a zburat în spaţii să caute pre cine

Să poarte a Lui credinţe făcute spre mai bine.

Dar a găsit uitare şi spaţii îngrădite,

Şi s-a-ntristat amarnic la cele ne-mplinite.

Şi a gândit atunci că Universul e pierdut,

Şi-a stat să chibzuiască, la fiinţa cea de lut.

Şi s-a plimbat în spaţii, văzând a Sale fapte,

Şi-ajunse unde timpul trece uşor în noapte.

Şezu pe o planetă , căci fuse ostenit

Şi-a adormit în pace, în noaptea ce a venit.

Dar n-a-nchis bine ochii cei plini de-nţelepciune,

Că visul visul se aprinse ca focul din tăciune.

Iar visu-acesta-L duce în spaţii neschimbate,

În care procreează o fiinţă vitate.

Şi se afla în noapte, în veşnică mişcare,

Cel ce avea să fie a lumii cugetare.

Privi la tot ce-n jurui se arăta a fi,

De la idei concrete, la nefireşti stafi.

Dar El ştia de unde să-nceapă a ordona

Şi-n care dintre spaţii planeţi va aduna.

S-a ridicat în slăvi, puterea-I sta în braţe,

Şi-a aşezat planeţii, ca boabele pe aţe.

Şi s-a uiat din slăvi peste a Sale fapte

Şi a văzut că totul este cuprin de noapte.

Iar pentru-ntâia oară Dumnezeu vorbi i

"Să fie o Lumină" şi-aceasta îl orbi.

Şi-aprinse între spaţii, ce arde-neâncetat,

Un astru de Lumină Universului a dat.

Lumina ce e sfântă, esenţă pentru viaţă,

A separat din neguri întâia dimineaţă.

Gândind ca noţiune lumina, zi, să fie

Pe când inima nopţii, întunericul o-nvie.

Şi astfel pentru pentru noapte un astru apăru,

Ce luminează întuneric, Lumina dispăru.

A fost întâi o dimineaţă, apoi a fost o seară,

În prima zi Lumina începe să dispară.

Iar Dumnezeu gândi, Lumina este bună<

Pentru această primă zi, Lumina să apună.

Şi a zburat spre spaţii, pe care le-a visat,

Unde o lume-ntreagă avea de luminat.

Iar spaţu-n care Lumea Lui avea să-nceapă

Era cuprins pe laturi de nesfârşită apă.

Şi fiindcă apa e un element primar,

Fără de care viaţa va creşte-n zadar,

Aici gândi Atotstăpânitorul,

Să-şi construiască lumea, să-şi samene ogorul.

Şi a făcut un semn spre aşezarea nouă

Şi apa cea din toate s-a desfăcut în două.

O parte dintre ape s-a înălţat în sus,

Ce laolată cu planeţii în ceruri s-a compus.

Şi bolta ce cuprinde un cer cuprinzător

Roteşte pe la mijloc un astru arzător.

Şi-a fost întâi o dimineaţă, apoi a fost o seară

A doua zi lumina începe să dispară.

Iar Dumnezeu gândi că bolta este bună

În această, a doua, zi lumina să apună.

Iar restul dintre apa s-a îndreptat în jos

De a forma o bază ce va să fie de folos.

Dea rămas tărie la mijlocul de ape

Pe care, Dumnezeul sfânt, ogorul să şi-l sape.

Purcese, dară, Domnul spre ceruri din adâncuri

Şi aprivit în jos spre apele din smârcuri.

Şi a făcut un semn  dar fără de cuvânt,

Iar apele din smârcuri au înălţat pământ.

Ţi s-a numit pământ aceste-ntinse spaţii

Iar peste apa din oceane pluteau bizare emanaţii.

Şi a gândit voinţă făcând un semn din mână,

Pământul dintre ape la urmă să rămână.

Deoparte a dat uscatul şi mările deoparte,

un Dumnezeu uneşte, un Dumnezeu desparte.

A zis Domnul atunci, ca pe uscat pustiu,

Verdeaţa, iarba, pomii şi toate ce se ştiu,

Cu roade-mbelşugate pământului să crească

Şi dintr-a lor sămânţă, o sută să rodească.

Şi a rodit pământul verdeaţă, pomi, natură

Unde a căzut sămânţa cea coaptă şi matură.

Şi-a fost o dimineaţă, apoi a fost o seară

A treia zi lumina începe să dispară.

Iar Dumnezeu gândi, sămânţa este bună,

Pentru această a treia zi, lumina să apună.

Trecu o noapte, două, trei şi luna se arată

Căci Dumnezeu cu mâna-I, pe bolta înstelată,

O prinse, alături de strul cel mai mare

Ce destinat a fost să se transforme în Soare.

Şi semnul zilei de acum şi până-n veci de veci

Să poarte razele-i firbinţi spre spaţiile reci. 

Şi a gândit pentru noapte, însingurata Lună

Cu aştrii reci ai nopţii, să steie împreună.

Astfel născu, din veşnică mişcare, Mercur şi Venus.

Luna-n jurul Terrei, Marte, Jupiter, Uranus,

Neptun, Saturn şi Pluto, ce mişcă-n raza nopţii,

Sunt elementele de bază ce nasc mereu în legea roţii.

Şi împrejur sunt aruncate cât bobul de furnică

Andromeda, Casiopeea, Ursa Mare şi cea Mică

Perseu şi Gemenii, Hidra, Câinele Mare, Orion şi Taurul,

Scorpionul, Leul, Peştele, Fecioara, Pegas şi Centaurul,

Capricornul, Săgetătorul, Racul şi Vărsătorul cel de apă

Şi încă altele pe care aceste rânduri nu pot să le încapă.

Şi toate stau pe bolta lumii ca veşnice făclii aprinse

Căci voia Domnului pe toate la cuprinse.

Şi-acestea toate poartă al clipei semn şi-al fiecărui pas,

Destinul , Viaţa şi Norocul, trasate de al său compas.

Şi a schimba acestea totdeauna-i zadarnică trudire

Căci Dumnezeu le prinse-n a lumii strajnică zidire.

Şi-a fost întâi o dimineaţă, apoi a fost o seară,

A patra zi lumina începe să dispară.

Iar Dumnezeu gândi, zidirea este bună,

Pentru această a patra zi un Soare să apună.

Iviră zorii lumii pe bolta însteletă,

În lumea făptiută un Soare se arată.

Iar Dumnezeu, cu mâna, cu semnul ce crează

A-nchis o clipă ochii să vadă ce urmează.

Şi s-a-ndreptat ca fulger,  spre tot cea făptuit,

Cu glas de tunet cuvinte a grăiti

"Pe-ntinderea de ape să mişune vieţuitoare,

Pe cerul dintre ape, păsări vreau să zboare"

Iar semnul cel de trudă s-a arătat în toate.

Şi-n apele din ape peştii-ncep să-noate.

Peşti de apă dulce, de mări şi de oceane,

Peşti de suprafaţă şi peştii din bulboane.

Peşti ce stau la apă, stau şi la uscat,

Peşti ce se mănâncă, peştii de mâncat.

Peşti frumoşi de zi, peşti frumoşi de noapte,

Peşti ce poartă viaţă, peşti ce poartă moarte.

Peştii ce-aduc viaţă, peşti ce-agonisesc,

Peştii ce-aduc moarte, peşti ce risipesc.

Peştii sunt esenţa adâncului de apă,

Viaţa din adâncuri cu ei va să înceapă.

Şi-a mai făcut un semn, spre zarea luminată

Şi viaţa de pe ceruri prin păsări se arată.

Ele aduc şi viaţa şi moartea pe-o aripă,

Ele zboară cât o viaţă sau numai cât o clipă.

Păsări se coboară, păsări se ridică,

Ziua cea din noapte, ele o despică.

Păsări ce se-nalţă ziua pe lumină,

Altele doar noaptea cât e lună plină.

Păsări de uscat, păsări doar de apă,

Unele pe ceruri, altele în groapă.

Păsări ce pe ceruri zboară-n libertate,

Altele o viaţă stau prinse-n cetate.

Păsări colorate ce sunt îndrăgite,

Păsări nepătate ce sunt prigonite.

Păsări pentru soare, păsări pentru ger,

Păsări ce rezistă, păsări care pier.

Păsări de lumină, păsări de-ntuneric.

Păsări cu credinţă, păsări de eretic.

Şi la urma trudei, Domnul a privit

Tot ce-n ape şi pe ceruri El a făptuit.

Peste toată fiinţa viaţă a suflat

Tot ce făptuise, bineacuvântat.

"Creşteţi, vă-nmulţiţi, umpleţi apele din mări

Păsările cerului, umbrescă întinderea de zări."

Şi-a fost întâi o dimineaţă, apoi a fost o seară,

A cincea zi, lumina, începe să dispară.

Iar Dumnezeu gândi că viaţa este bună

Pentru această a cincea zi, un soare să apună.

Şi a-nceput o zi, ce s-a ivit din noapte,

În care Dumnezeu cel sfânt să treacă iar la fapte.

Şi-a colindat păduri, câmpii şi-n liniştea zării,

Gândea să făptuiască vieţuitoarele necuvântării.

Şi Dumnezeu a zis i"Să dea pământul vieţuitoare,

Vite, fiare pământeşti şi multe târâtoare. "

Şi a născut ţărâna soiuri de-animale,

Vitele din ţarcuri ce ne sunt vitale,

Vitele de munte, şesuri sau câmpii,

Vite mari mature, vite mici copii.

Vite pentru muncă, ce aduc foloase,

Vite nemuncite, fiindcă sunt frumoase.

Vite ce-aduc viaţă sunte sacrificate,

Vitece-şi duc viaţa fiincă sunt uitate.

Vite ce o viaţă trag numai în jug,

Vite ce duc viaţa în lux şi în belşug.

Vite cu noroc, inimi şi candoare,

Vite ce se nasc pline de onoare.

Vite ce consumă, vite consumate

Vite-n abatoare, vite masacrate,

Vite ce sunt blânde, au şi suflet au şi libertate,

Altele sunt crude, pline de-aroganţă şi de vanitate.

Vite ce au suflet şi n-au pic de minte

Vite ce au minte dar rămân tot vite.

Către prânzul mic s-a oprit din trudă

Şi-a-nceput să apară fiara rea şi crudă.

Fiare de pădure, fiare de câmpie,

Fiarele din junglă, fiare din pustie.

Fiara ce ucide cât nu are voie.

Fiare din plăcere, fiare de nevoie.

Fiare ce ucid rude şi părinţi

Fiarele nebune, fiarele cuminţi.

Fiarele sărace, fiarele bogate

Fiare care leagă, fiarele legate.

Fiare ce conduc, fiarele conduse,

Fiare ce răpun, fiarele răpuse.

Fiare ce sfârşesc simpli muritori

Altele-n palate, mari conducători..

Fiare ce au patimi, vici şi erori

Şi transmit acestea din taţi la feciori.

Fiare înrăite, fiare îmblânzite,

Fiare ce păzesc, fiarele păzite.

Fiare de o zi, fiare de o viaţă,

Când le simt prezenţa, apele îngheaţă.

Fiare ce se duc dar renasc tot fiare

Căci născute-odată nu vor mai dispare.

Fiare ce aduc şi blestem şi ură

Celor ce le dau pâinea de la gură.

Şi-au umplut pământul, toate aceste fiare,

Prin păduri umbroase, pe-ntinse ogoare.

Când la prânzul mare s-a oprit din trudă

În păduri umbroase fiare avea să-audă.

Şi-apoi şi-a şters fruntea de sudoare

Tot gândind cu grije fiinţa târâtoare.

Târâtoare ziua, altele sub stele,

Târâtoare blânde, târâtoare rele,

Târâtoare reci cu venin în gură

Ce aduc în lume vrajbă grea şi ură.

Târâtoare calde şi cu ochii blânzi

Ce îşi dau şi viaţa pentru cei flămânzi.

Târâtoare simple ce muncesc mereu,

Ce duc casa-n spate mai uşor mai greu.

Altele perfide ce ştiu doar să-adune,

Prin puterea legii, averi mari şi bune.

Târâtoare sub pământ, latele în apă,

Multe zac la soare, restul trag la sapă.

Unele trudesc fără de folos,

Altele tenace rod mereu la os.

Târâtoare se găsesc sub multiple forme,

Sub halate albe şi sub uniforme.

Târâtoare laşe, cu privirea sumbră,

Când atacă prada o pândesc din umbră.

Târâtoare dârze ce spun tot pe faţă,

Ce e bun şi rău, scot la suprafaţă.

Târâtoare blânde, byne, iubitoare,

Dar rămân în fond simple târâtoare.

Peste tot pământul se târau grăbite

Şi trăiau în pace şi neîngrădite.

A şezut şi Domnul către zi amiază

Să gândească-n pace cele ce urmează.

Din singurătate şi pură gândire

Să pună stăpân  la noua zidire.

Şi-a gândit, ce-a dorit o viaţă,

Fiinţa ce va duce noua ambianţă.

Mai erau trei ceasuri până la-nserare

Şi-a trecut să facă fiinţa gânditoare.

A luat ţărână celor patru zări,

Mestecând-o-n apa mărilor din mări.

A luat voinţă, orgoliu şi speranţă

Şi le-a pus pe toate fără toleranţă.

Amai pus şi jale, chin şi greutăţi,

În volume mari şi mari cantităţi.

A mai pus şi dor, cumpăt şi visare

Cât se pun în pâine grăunţii de sare.

Vagi urme de zâmbet, dragoste şi milă

Le-a amestecat pe faţa-i umilă.

Stropi de nebuie, moarte şi uitare

A mai pus în grabă pentru completare.

Frământa aluatul şi-l gândea firav,

Patimilor propri, să-şi fie chiar sclav.

Ia făcut schelet, trup şi-nfăţişare,

După cum arată El, fiinţa Creatoare.

Şi-a luat de la El, un grăunt de minte

De la pus în Omul ce-i sta dinainte.

I-a suflat în nări, viaţă şi vigoare,

Ca din om să facă, fiinţă muritoare.

Apoi, şi-a dus fiinţa-n Raiul pregătit

De i-a dat în grije tot ce-a făptuit.

Plante cu sămânţă, Pomi ce leagă rod,

Păsări, Peşti şi Fiare, un întreg norod.

Omul le-a dat nume, funcţii, obligaţii,

Le-a dat sens în viaţă creând corelaţii.

Şi-a mai fost un ceas pân-la asfinţit,

Omul trist şi singur, Domnul l-a simţit.

Şi-a gândit să-i facă fiinţă ajutătoare

Parte femeiască, omului sub soare.

Barbu Simion

...............................................................