POEZII DIN CARPATICA - MAMA A MURIT...

                

            

MAMA  A  MURIT…

În ziua în care mama a murit…

În ziua aceea zarzării au înflorit,

Era aceiaşI zi de august plină de soare,

Ziua în care aproape nimenea nu moare.

 

În ziua aceea totuşI mama a murit

Pe un câmp cu iarbă bine adumbrit

La umbra unui prun ce da în floare

Cu vântul ce-adia şI aducea răcoare.

 

Cum doctorul i-a spus că mult nu are

Că în jur de şase luni ea moare

ŞI parcă a fost cu gura aurită

Că mama a murit în luna cea sortită.

 

Că a muncit o viaţă să crească trei copii

Şi-acum în astă zi să dea chiar ortul popii,

Ar mai fi dat încă pe atât pentru o vreme

Să vadă şI nepoţii ne născuţI pe nume să o cheme.

 

Aceasta este viaţa şI datul ceasul morţii,

Să se-mplinească toate conform cu planul sorţii

Să mori stupid, cu gândul, că pleci în floarea vieţii

Să laşI căldura verii, natura, să simţI fiorul gheţii.

 

Cei ce au trăit cuminte, în Legea lui Iisus

La moartea lor vor merge în raiul cel de sus,

Cei ce au iubit viaţa, banii şI plăcerea

Când vor muri vor merge în noaptea cu tăcerea.

 

Se spune că cei ce mor în ziua în care s-au născut

Vor merge în valea verde cu oile Domnului la păscut,

Acolo se va odihni cu sufletul cel bun în veşnicie

Ce va cuprinde universul cu fericirea dată cu dărnicie.

 

Era-n amiaza mare când soarele s-a stins,

Sub mama un cer de iarbă verde s-a întins

ŞI a-nceput să cadă, cu ochii, umezi, la noi cei dragi,

Ultima oară să ne vadă pe câmpie culegând la fragi.

 

E o scenă idilică ce mi-o aduc cu drag aminte

Când mama pleacă în priviri cu o rugăminte

Să nu o plângem că ea scapă de iad şI asuprire

Că acum păşeşte liber în Raiul plin de viaţă şI de iubire.

 

Că noi cei ce rămânem aici suntem de plâns

Că avem de suferit şI multe ne sunt de ascuns

Pe când ea va bea din izvorul ce dă libertate, viaţă,

Va păşI cu bucurie în vieţile aduse de Dumnezeu pe aţă.

 

Când a început să moară privirea i-a căzut în ceaţă

Pe noi copiii dragi ca ultimă dorinţă ne-a cuprins în braţă

Cu ultim gest de iubire ne-a binecuvântat pe toţi…

Capul a dat în spate şi-a păşit cu teamă... către morţi.

 

Într-o beznă clară a alunecat în gol, iar la infinit,

Un punct viu, de lumină blândă, în faţă I s-a ivit,

Iar într-o secundă Lumina cea bună peste tot s-a-ntins

Cu o blândeţe vie, pe ea cu Universul, Domnul i-a cuprins.

 

Şi-n acea secundă, ca însăşi Dumnezeu, s-a văzut stăpână

Peste tot trecutul vieţii peste mii de căi era eternă

ŞI acum e acolo şI va fi în veci  uman divină

Va fi suflet blând, vie, fără de dorinţi, fără pic de vină.

                 Scrisă la carpatica pe data de 10.07.2013. S. Barbu