Doamnei Narcisa
În Carpatica Chitila femei mai mereu
muncesc
Dar la una cu osebire vreau să mă opresc
Prin felul ei firesc cu zâmbetul pe faţă
Îşi dezveleşte sufletul şi-l pune ca pe aţă.
Pe doamna Narcisa cu numele-i de floare
Ce dintr-un basm, din cer albastru, adesea
ea apare.
Cu sufletul suav şi vorba-i dulce, fină
La
ghişeu, toată ziua, aleargă-n jur ca o albină.
Oamenii
din jur, că-s mari sau mici
Nu-i
vede decât ca pe cei şapte pitici
Şi
când poate, are şi-i ajută mai pe toţi
Fiind
directori sau paznici pe la porţi.
De
dimineaţă-n seară, zâmbeşte ne-întrerupt
Egoizmul,
invidia, răutatea din suflet şi le-a rupt
Şi-n
locul lor a pus iubire cât cuprinde
Să
dea la toţi ce vor dar şi ceva merinde.
Acasă
o aşteaptă un prinţ din basm, călare
Şi
acelaşi suflet bun, ca mama, se pare că îl are
Se
luptă acum cu zmeii dintr-o facultate
Şi
mai tot timpul dă semen de maturitate.
Dar
doamna Narcisa cu dragoste încă-l ocroteşte
Şi-n
suflet cu bucurie îl vede că tot creşte
Dar
ştie că e vremea ca să-l fure crăiasa din poveste
Şi
încă ar mai vrea să fie prinţul care-i este.
Scrisă la carpatica Chibrit, guru, Barbu Simion.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu