NICOLAE BUCURIA MĂNTORUL
FÂT MILOS COPILUL- FÂT MILOS
DE LA DUNÂREA DE JOS
sau
MUNTELE DE TUCI
Bazm pentru copiii mici şi mari
PRETEXT
Papruda rudă,
Ieşi afar şi udă
Cu găleata leata,
Peste toată ceata...
Dă-ne Doamne cheile,
Paparudule,
Să descuiem ploile,
Paparudule !...
Copiii:
Domnu Nae din Turceşti,
Nu vrei să ne povesteşti
Iar un basm sau o-ntâmplare,
Să ne placă şi mai tare ?
Domnul Nae:
O poveste să vă spun
aşteptaţi să-mi pun tutun
În pustia de lulea
Că n-am pace fără ea,
Pif-paf am terminat...
Ci-că a fost un împărat...
Copiii:
De-mpăraţi ne-am săturat!
Nu şti una cu copii ?
Domnul Nae:
Cu copii ? Nu ştiu !
Copiii:
Ba ştii !
P-aia, Bre, cu Făt Milos
De la Dunărea de Jos.
Domnul Nae:
P-aia, ba, că este lungă,
Şi eu n-am tiutun în pungă
Ca să păcăi când vă spun.
Trebuieşte mult tiutun.
Copiii:
Lasă că-ţi aducem noi,
De la capre din zăvoi,
Numai frunze de gorun,
D-alea cu mirosul bun.
Domnul Nae:
Bine, fie !
Rămâne pe datorie.
Dar să-mi staţi ca la şcoală.
Tu, Mălioală,
Şezi la sora ta în poală.
Făt Milos de la Dunărea de Jos
Basm pentru copiii mari şi mici.
Făt Milos copilul.
D-apoi, ci-că a fost o dată
Într-o ţară-ndepărtată
Un moşneag, aşa ca mine,
Nu prea auzea el bine,
Dar vedea, pe vremea bună,
Şi furnicile în Lună.
Îl chema moş Niţă Pagu,
Meşter mare cu briceagul.
El făcea din lemn de tei
Păsări, oameni şi căţei,
Şi mai faini decât sunt ei.
În ce ţară ? Naiba ştie,
Că eu nu ştiu geografie.
Într-o ţară ! Spun cum ştiu,
Şi avea şi el un fiu
Cum au oamenii prin casă,
Câte patru pe sub masă.
Nu un fiu, ci un nepot,
Dar nu mic, chiar mic de tot,
Că era de-acum om mare,
Că sta singur în picioare.
Dragu tatii prichindel,
N-avea mamă, biet de el
N-o văzuse niciodată.
Moşul mamă, moşul tată.
O găină l-a-ntrebat:
-Cine te-a făcut biat ?
-M-a făcut buniocul Niţă,
Cu briceagul dintr-o şiţă.
Şi-altceva: eu nu spun glume,
Dar copilul n-avea nume.
Căci moşneagul, cam
tehui,
Tremura de grija lui,
Şi pe vatră, zi şi noapte,
ÎI fierbea urici cu lapte,
Tot făcându-l să cineze,
Şi-a uitat să-l mai boteze.
Lapte? de la nişte mâţe,
Că şi el le da tărâţe.
Îi strigă copilul, bine,
Şi ăsta-i nume. Ce ca
tine,
Ghiţă, Nic, Fasolică ?
Şi Copil pute să-i zică.
De-ar fi fost numai atât !
Dar avea şi-un ban la gât
Cu Chezarie Traian
Fotografiat pe ban,
Şi-un cercel într-o ureche,
Doar cu soarele pereche,
Că era după ôcherit,
Lucru foarte nimerit,
Moartea crudă şi zâmbată
Să nu-l creadă Făt, ci fată,
Că ce-i fata ? un nimic.
Altceva e un voinic.
Într-o zi, şezând pe-o rână,
Moşul luă un cui în mână
Şi se puse, dintr-o iască,
Nu ştiu ce să meşterească.
_Vin la taica, măi băiete,
Că-ţi făcui din iască, ghete.
Ia să le probăm puţin,
Să vezi tu ce bine-ţi vin.
Bagă picioruşul, bagă...
Mă, cu tine nu-i de şagă,
Drace, uite ce-ai făcut,
Într-un ceas mi-ai şi crescut !
A pocnit şi cusătura,
Şi ţi-am luat acuş măsura.
-Chesc bunicule, vezi bine,
Palcă ce, nu-ţi pare bine ?
Chesc şi eu pe zi cu-n deşti,
Nu zici tu: să cheşti, să cheşti ?
Ieli cu capul n-atingeam
Giulgiuveaua de la geam.
Azi mă uit pe geam afală
Ne-nălţat de subsioală.
Pot să ies când vleau, pe drum,
Că la clanţă-ajung acum.
Nu mai fug de flutuli, nici
De găini şi de pisici.
Azi, cu plostul de cotoi,
Avusei un lung lăzboi.
-Iedul tatii, să tlăieşti,
Pe bunic să-l fericeşti.
Eşti mai iute la crescut
Decât moşul la cucut.
Vezi, când bei din cel ulcior,
Să-l ridici mai binişor,
Sâ nu-l verşi, iar apă-n gură
Să bei doar o picătură,
Că e lipsă, măi biete,
Mor popoarele de sete.
Şi de sete şi de foame,
Că nu s-au făcut nici poame.
IEPURELE ŞOŞOACÂ
Într-o zi, rupeau la cină
Dintr-o turtă de făină,
Clefăind...şi-n geam, deodată,
Bate-o labă speriată.
-Cioc!Cioc!Cioc! Cine-o fi oare?
-E Şoşoacă, mi se pare,
Zice moşul, şi răcneşte:
-Da, pofteşte!
Şi un iepure bătrân
C-un cotor de varză-n sân
De la, ci-că, un român,
Invalid de un picior,
Intră-n casa dumnealor.
C-un picior de lemn, prin casă
Bocănind, şezu la masă,
Fără nici un bună ziua,
Aducând sub dânsul piua.
-A venit cu-o rugăminte,
Şi se-nchină
Doamne sfinte,
Dă-le Doamne, sănătate,
Ploi la vreme şi bucate
Şi văcşoare-n bătătură...
Daţi-mi bre, o picătură
De udeală pentru gură,
Că n-am apă nici un strop,
Pe deasupra, sunt şi şchiop.
Împrumut şi cu măsură,
Coada mea, iscălitură.
Am acasă un butoi.
Când va curge iar din ploi-
Vă dau binele-napoi,
Într-un an, cel mult în doi.
-Of! se strâmbă Niţă Pagu,
Tot cu deastea-mi treci tu pragul?
Nu mai am nici eu în tugă,
Bat-o naiba, trece-n fugă.
-Doar o picătură mică,
Pentru fi-miu Vasilică.
-Ce-i cu iepuraşul tău?
-Cu copilul meu, e rău,
Nu mai mişcă, mi se pare
Că Vasile-al tati , moare.
Şi era frumos, cu ţoale,
Şi avea o blană moale...
Şi era fricos, fugea
Ca pe cer, o rândunea,
Nu ca mine-un hodorog,
Pe deasupra şi olog.
Da, aveam copil cu fală.
L-aş fi dat şi la şicoală,
Să-l fac popă sau un vraci,
Nu cioban la oi sau vaci.
Plânge iepurele: - Fost!
Ce mai cap la mine, prost,
Să nu umplu un butoi
Când curgea din ploi şuvoi,
Mai acum un an sau doi.
Şi acuma, uite, moare.
Dar să vezi, nimic nu-l doare.
-Moare fript de dor de apă,
Zice pagu, nu mai scapă.
Geme iepurele: - scapă!
Dacă cineva-i dă apă.
Sare şi Copilul: -Scapă!
Dă-i tătuţă şi lui apă,
Nu-l băga cu zile-n groapă.
Partea mea pe două zile...
-Taci din gură măi copile,
că nu am şi nici nu-i dau.
Eu de unde s-o mai iau?
Şi el n-o mai dă -napoi,
Şi-o să fie amar de noi;
Măi băiete-cucuiete,
Când ne-om prăpădi de sete.
Dar zbârlit, cu barba sură,
Mai de voie, mai de ură,
Pagu pică-o picătură
Dintr-o tugă largă-n gură,
Într-un hârb de căpăcel.
-Leac să-i fie! strigă el.
Ţi-aş mai da, că nu sunt rău,
Nu am inimă de smău,
Dar am şi eu, vezi, un făt -
Şi tu n-o dai îndărăt.
Iar când noaptea-ncet se lasă,
Vine Pagu iar acasă,
Şi păleşte ca de boală
Când găseşte casa goală.
Intră-n casă, iese-afară,
Şi copilul nu-i, şi-i seară,
Şi nici tuga nu-i în cui...
Câţa strigă, nu-i şi nu-i.
Şi striga cât îl lua gura
De sta-n dungă bătătura:
-Copiluleeee !
Băi, Copiluleeee !
N-auzi tu Copil, Copil !
Copiluleeee !
Dragu tati Copilaş
Plecaşi?
Dar pe mine cui mă laşi,
Singurel printre vrăjmaşi ?
Poate te-ai ascuns sub pat,
Ieşi de-acolo că te bat.
Şi dădea cu-n băţ, să iasă.
-Cucu! Te-ai ascuns sub masă?
Vaaai, amar, amar de mine,
C-am rămas orfan de tine!
Iese Pisulache:- Miau!
Moşneguţ, nu-mi dai să beau?
Dă-mi şi mie o picătură
S-o pun temelie-n gură,
Că mă arde la ficaţi...
Şi nici eu n-am tată, fraţi...
Se zbârleşte şi mai tare
Moşul: - N-ai murit, tâlhare?
Hârrr! de-aici. Nu te-am chemat-
Mi-aduci pureci pe sub pat.
Setea s-a-ntâlnit cu lenea.
Vrei să şti unde e Nenea?
E cu tuga, amândoi,
Au adus apă-n zăvoi
Unu-i, ci-că, iepuroi.
Vasăzică , la străini
Daţi, iar mie... Ce haini!
Eu la ce vă tot zic miau,
Şi la voi prin casă, stau?
Slujba mea e şi ea grea.
Nu cer fix. Cât s-o putea!
Pe la ceasul trei prin noapte
Când s-alege brânza-n lapte,
Zvon de paşi s-a auzit.
E Copilul lui, iubit.
Cu-o nuia, Moşul se scoală.
-Mi-ai venit cu tuga goală?
Pentr-un iepure, şi tu
Ai să pieri de sete, acu.
Na, pomană! şi-l bătu!
Eu, pe tine te hrănesc,
Nu tot neamul iepuresc!
-De ce-l baţi? S-a auzit
Un glăscior, cam behăit.
-Tu eşti Pârleo? Stai niţel
Să te fac un ostropel.
Stai, n-auzi? Plăteşte-mi apa,
Nu-mi umbla cu împrumutul.
Du-te unde duse mutul
Iapa!
MAME CU COPIII MORŢI
Toată noaptea moşu-l ceartă,
Când aude-afar la poartă
Ciripit de păsărele...
-Măăă, nici noaptea nu dorm ele?
-Care e la poartă? Hei,
Tu, moţate, ce mai vrei?
-Bună seara, gospodare!
Nu ţi-ar fi cu supărare.
Suntem păsări pe la porţi,
Mame cu copiii morţi.
Dă-ne o pânză sau un ţol,
Să-l probăm pe câmpul gol,
N-o cădea niţică rouă?
Că ne stingem, de nu plouă.
Bogdeaproste că ne dai.
Staţi-ar sufletul în rai.
Na-vă, zice moşul, dar
S-o aduci, că nu-i de dar.
...Şi-i dădu o rogojină,
La ce-ar pune-o să nu ţină.
CIZME PENTRU VITEJIE
Într-o zi, şezând pe-o rână,
Moşul luă un ac în mână
Şi se puse ca să coase
Nişte petece mai groase.
Dar, bunicule, ce coşi?
Ciorecuţi din cei frumoşi?
-Ba ghetuţe de flăcău,
Că, desculţ, îţi şade rău.
-Taică, fă-mi mai bine, mie,
Cisme pentru vitejie,
Până la genunchi să-mi vie,
Nu din iască, ci din piele,
Cu trei rânduri de pingele,
Şi cu pinteni buni pe ele.
Când fac paşi,din zimţi să-mi sune,
Cisme fă-mi, că sunt mai bune.
-Cisme? Râde Pagu, Bine!
Dar ce-au cismele cu tine?
Tu eşti mic şi ele-s grele,
Cu trei rânduri de pingele,
Şi-apoi ce să faci cu ele?
Că n-ai cal de călărit
Sau vre-un gând de haiducit.
Cisme poartă feţi-frumoşi,
Nu copiii şi mucoşii.
-Taică, cisme fă-mi, din piele.
Şi-ai să vezi ce fac cu ele.
Că n-am cal de călărit -
Dar am gând de haiducit.
Vreau să plec în lumea-ntreagă
Ca să-mi cat pe maica dragă.
-Care maică? sare moşul.
Martor îţi aduc cocoşul
Ca tu maică n-ai avut,
Că o raţă te-a făcut.
-Nu, bunicule, ştiu bine
C-am avut. Tu râzi de mine.
Despre mama mi-a spus mie
O ţăţică ciocârlie
Şi un pitulic cât nuca,
Şi mi-a spus şi Măriuca
Broasca aia crăcănată
Care are-n târg o fată,
Că o femee cum e floarea
Mi-a fost mie ziditoarea.
Ea trăgea din furcă lână
Când venea de la fântână
Şi la gât purta un ban
Cu Chezarie Traian,
Fotografiat pe ban,
Cum e ăsta de la mine.
Cine mi l-a pus, ea? Cine?
Iar cu raţa, ca mi-a mamă,
S-a mănânci mata cu zamă,
Spui că-ţi vine-n gând matale,
Că te i-au şi eu la vale,
Te întreci de tot, să ştii -
Parca-am fi nişte copii!
PASÂREA MÂIASTRÂ.
Până ieri am mai crescut,
Dar de ieri...
-Ieri ce-ai făcut?
Sare Moşu-nspăimântat,
Poate-un vis să fi visat.
-Nu, bunicule... Vedeam
Că vin păsăruici la geam,
Nemâncate, din păduri.
Eu le-am dat firimituri
Şi le-am pus să bea şi apă...
-Aoleo! Mă bagi în groapă!
Urla Moşul...Nu ştii tu
Cât de scumpă se făcu?
Zi că nu le-ai dat, zi nu.
-Ba le-am dat! Şi zic vedeam
Că vin păsăruici la geam,
Nemâncate, din păduri...
Le puneam firimituri...
Dar o pasăre albastră
Nu pleca de la fereastră.
Parcă naiuri, clopoţei,
Picurau din gura ei.
Parcă glas de piculină,
De departe da să vină.
Coada o avea cu flori,
În o mie de culori.
Ea venind pe giurgiuvea,
M-a-ntrebat de maica mea.
Omeneşte, zău că mor,
Piscuind din pliscuşor.
Eu i-am spus că mamă n-am,
Să se ducă de la geam.
Iar când geamul i-am deschis,
Ea, ascultă-mă, mi-a zis,
Puiculeţ de brad frumos,
Dragul meu copil milos,
Ca şi mama-ta ne creşti,
Cânţi ca noi şi ne hrăneşti.
Multe, ai mai hrănit, sărmane,
Guri flămânde de orfane.
Eu sunt Pasărea Măiastră,
Una-n seminţia noastră.
Ageră mi-e papa-n soare,
N-am o singură culoare.
Patruzeci de limbi vorbesc,
Gândul omului, citesc.
Şi, ca stânca-n munţi, crăpată,
Moartea, mie nu mi-e dată.
Puiuleţ de brad frumos,
Dragul meu Copil Milos,
Am zburat prin cer de fier
Zăbrelit cu nori de ger,
Am trecut prin foc şi vânt,
Din slăbite aripi, dând,
Pân-la margini de pământ,
Unde munţii scuipă-n cer
Creieri înroşiţi, de fier,
Şi de-acolo, înapoi,
Ca s-ajung aici la voi,
Tot prin cer de fier trecând,
Stavilele doborând,
Să-ţi aduc Copile, ţie,
Peste plânset, bucurie.
Dragul nostru Făt Milos,
Puiuleţ de brad frumos,
Am vorbit cu maica ta
Haide, nu te întrista,
Şi i-am spus că-i sănătos
Dragul meu Fătuţ Milos,
Şi-o să vie el o dată
Din robie să o scoată.
Şi zicând aşa, iar zboară,
Să se mute-n altă ţară.
Plânge moşul fără glas,
Cu o lacrimă sub nas.
-O, băiete, dragul meu,
Greu mi-ar fi ca să te pierd, greu.
Au mâncat trei fii din mine,
Şi acuma şi pe tine!
-Cine i-a mâncat şi cine
M-ar putea mânca pe mine?
Hai, bunicule, vorbeşte,
Că sunt mare-acum, priveşte!
Şi se-nalţă din picioare
Ca să-l vadă moşul, mare.
-O, de mii de ori mai bine
Ar fi fost, măi, pentru tine,
Pasărea să fi murit
La fereşti când a venit.
Şi mai bine ar fi fost
Să-mi tai limba, eu ăl prost,
Că degeaba, alb mi-e părul,
Nu pot ţine adevărul
Ca găina, sub obroc.
Nu mai pot minţi deloc.
Este semn că negreşit,
Tare m-am mai rablagit.
ADEVÂRUL
O, ce lume a fost odată
Pe când măta era fată,
Şi juca cu Mitru-n horă
Şi mi-am luat-o-n casă noră!
Toate rânduite bine.
Stam cu strachinile pline
Şi cu pâinea-n capistere,
Şi-n butoaie vin şi miere.
Ploi de lapte, ce mai ploi,
Lăcrimau mărunt pe noi,
Şi umblau pe boltă nori
Negri şi fulgerători.
Era, apă, pe pământ,
Cum atâtea lucruri sunt!
Nu gândeai că poţi să-ncui
Murmurul pământului.
Iar prin văi curgeau pâraie,
Mori mişcau şi fierăstraie.
Gura, apă, bea cât vrea -
Grâul pân-la cer creştea.
ERA BINE!
-O, tătucă, ce-i cu tine,
Plângi? Dar cum i-acela BINE
Dacă astăzi zici că-i rău?
E şi astăzi bine...
-Zău?
Sare moşul ca să râdă
Dar sloboade o vorbă hâdă
De ruşine şi ocară.
Dar nu vezi ce e în ţară?
Minte-ngustă
De lăcustă,
Cap de muscă-băzălău,
Nu e BINE când e RÂU.
Dar ce zic, nu porţi tu vina.
Ştie orbul ce-i lumina?
...Şi se duce la fereastră.
Vezi tu, grădiniţa noastră?
Ca o arie pustie.
Nici urzica nu e vie.
Vezi pământul ars în vatră?
Numai pulbere şi piatră.
Totul este zăvorât
Ca-ntr-un foc până la gât.
Dar pe-atuncea, cum erai,
Grădiniţa mea? Un rai!
Ochii cum mi-i bucurai,
Gura cum mi-o săturai.
Spune, Doamne, tu, de ce
Nu mai sunt nici cântece,
Numai plânset, scântece!
Şi nici oameni, şi nici vite,
Numai urme otrăvite.
Lume dragă cum te-ai dus,
Ca un fum suflat pe sus!
CHEIA CERULUI.
Pe atunci, în miez de vară,
Te suiai la cer pe-o scară,
Şi săltai pe cot şi mână,
O portiţă cu ţâţână,
Trasă drept, din patru blane
Prinse bine cu piroane.
Şi acolo, sus, în pod,
Sta al norilor norod,
Ca butoaiele la cramă,
Burduşite ochi, cu zamă.
Te suiai, de câte ori
Vrei să picure din nori.
Descuiai, călcai podeaua,
Şi-nvârteai un pic caneaua.
Şi, în pocnet de pistoale,
Ploaia se pornea la vale,
Peste grâne, vii sau ceapă,
Săturându-le de apă.
Când vedeai că glod se face,
Încuiai, şi ... jos sărace!
Şi, ca orice gospodar
Cu bănuţii la şerpar
Şi cu cheia-n pozânar,
Noi aveam şi-un lacăt mare
Cu o chee-ncuietoare,
Pentru ca nici un golan
Cum păţisem într-un an,
Din nori negri să nu facă
Stropitoare pentru joacă.
Dar ce lacăt, bre, avem!
Moştenit de la Adam,
Cu o cheie şi mai şi,
Cum nu este şi n-a fi,
Cu doi dinţi de cal în gură,
Te mirai cum de-o făcură,
Că avea şi două roate
Cum e cheia de cetate-
Lungă, bre, cât un vătrar,
N-avea loc în pozânar.
O ţinea cine-o ţinea,
În cutie de mărgea-
Învelită-n catifea-
Bunăoară,
Cum se ţine o vioară,
Nu e cheia de la moară.
Încuiam şi descuiam,
Meşter, ploilor, eram.
Aferim orânduire!
Luasem ceru-n stăpânire.
Trebuia un om s-o ţie,
Un Dumitru, un Ilie,
Poate fi şi o Marie,
Mai cuminte la cuvânt-
Să cunoască când e vânt,
Sau arşiţă, uscăciune-
Să nu uite unde-o pune,
Sau s-o piardă - şi deaceia,
Clopotarul ţinea cheia.
Dumnezeu pe cer stăpân,
Paparudul cel bătrân,
Era şef pe tot pământul-
I-se asculta cuvântul.
Paparudul alesese
Nişte fete preotese,
Să se suie,
Să descuie
Şi dând ploaie,
Iar să-ncuie.
Pe la noi fătucă RUDA
Fiindcă udă, i-au zis UDA
RUDA PAPARUDA.
NU MAI E...
Dar nu ştiu cum s-a-ntâmplat,
Că-i demult, şi am uitat.
Într-o noapte ne-a venit
Vestea care ne-a-ngrozit;
Cheia, Cheia ploilor
Nu mai e!... îngrozitor!
-Ia căutaţi-o! În zadar,
Cheia nu-i la clopotar,
Ba mai mult care-i amarul,
E că nu-i nici clopotarul,
Şi nici băetana UDA
RUDA PAPARUDA.
Mai e vie? Sau e moartă.
I-au găsit papucii-n poartă.
Şi cercam cu răngi de fier
Să descuiem poarta-n cer.
Au venit fierari o sumă,
Şi-au văzut că nu-i de-a glumă.
Ani şi ani ei tot bătură
Cu daltă iute-n gură
Şi-un ciocan de cinci ocale,
Betejindu-se de şale.
Au bătut ei mult şi bine,
Şi-au dat fuga de ruşine.
Neclintit sta mai departe
Lacătul înfipt în toarte,
Neclintit cum stă şi azi.
Stai cuminte să nu cazi,
Că se vede din fereastră
Moartea şi pieirea noastră.
Uite-l colo, sus pe zare,
Cât o butie de mare,
Sus pe dealul Copăcişi
Cu mesteceni şi măcriş...
Cu un deşti mai sus de şură,
Ei, că nimeni nu te fură,
Drace de ruginitură!
Într-o iarnă fără ger
L-am adus pe Ion Ghiper,
Moldovan de la Vaslui,
Meşter bun, dar cam tehui,
Spart la gură, lenevos-
El, sărind de-acolojos
Înjura ca dezmăţatul
De se adunase satul:
-Dar-ar... lua-l-ar de ciufut!
Lacăt d-ăsta n-am văzut
Nici la Argeş, în Vlahia!
Ia fugi Pagule, d-acia!
Zice, lepădând ciocanul,
Lasă, că mai vin la anul.
Poate-aduc eu nişte friţi
D-ăia galbeni, cufuriţi.
Nu mă bag şi nu mă-njug,
Că-i făcut cu meşteşug,
E belciug lângă belciug.
Cu asemenea belciuge,
Chiar şi dracul verde fuge
Cu izmenele sumese...
Fuge, fuge şi iar bese!
SOLOMONARUL
-Bine taică, îl văzui.
Dar acum mata să-mi spui
Care om l-a meşterit
Chiar aşa de otrăvit?
Îl făcuse un fierar
Solomonar,
Antihrist, ştia tot satul
Că lucra cu necuratul,
Care l-ar fi juruit,
Eu aşa am auzit,
Să se lase desfăcut
Doar de acel ce l-a făcut,
Sau de cheia de oţel
Potrivită pentru el.
-Nu e greu de priceput,
Taică ştii ce-i de făcut?
Să-l deschidă, aşadar,
Tot acel Solomonar.
Să-l deschidă nepurcele,
Vai de păcatele mele,
Zic eu altefel? Dar aici
E un Ce micuţ... ia ghici!
Dumnealui, mă nepurcele,
Nu mai sta la el în piele.
S-a mutat în cimitir,
Să se facă pir şi ştir.
MORILE AU AMUŢIT.
Gata, oameni, de-acum viaţa
Şi-a-ntors de la lume, faţa.
Apa, ştie orişicare,
Dă şi pietrelor,
suflare.
Dacă cheia s-a furat,
Ce mai e de aşteptat?
Când în flăcări lumea moare
Arsă-n sete şi dogoare.
Cerul s-a svântat de nori,
Crângul, de privighetori.
Firul ierbii, opărit,
Cu ţărâna s-a-nvelit,
Iar pădurea, scursă-n vânt,
a pus capul la pământ.
Cântecele încetară...
Seceta gonea prin ţară.
Foamea-n oase s-a vârât,
Setea ne strângea de gât.
Morile au amuţit,
Roţile au putrezit,
Vadurile au secat,
Scocurile au crăpat.
Vine iarna... o să cadă
Cel puţin, pe jos, zăpadă,
Şi-o vom linge ca pe sare...
Dar zadarnică-aşteptare.
Până când s-a auzit
Că şi popa a murit.
Cine-acum, ne mai îngroapă?
Ce ne facem fără apă?
Tot mai tare şi mai tare
Arde soarele-n spinare
Foc de plumb, nestăvilit...
Chiar şi umbrele au pierit.
Apa-n gură, vai şi-amar,
O gustăm din degetar,
La trei zile şi mai rar.
DÂ-NE DOAMNE CHEILE.
S-au strâns popii tipicari
Cu icoane-n vârf de pari,
Îmbrăcaţi în largi
feloane,
Cu “dai boji” şi Doamne, Doamne...
Şi cântau pre rumânie,
Şi boceau pre slavonie,
Şi băteau cu fruntea-n tină,
Musai apa ca să vină.
Iar copiii mici, văzând
Că nu plouă pe pământ,
Şi nu vine-n puţuri apa,
Cât ai fa de-adâncă groapa,
Se lăsară de “dai boji”,
Şi, în fuste verzi de boji
Puse drept peste buric,Şi încolo mai nimic,
Că aşa e datina
De la Gorj la Slatina,
Au plecat să strige-n lume
Pe la porţi, cerescul nume
Ai mărite zâne, UDA
PAPARUDA.
Dar degeaba tot bătură,
Că n-au scos o picătură,
Nici măcar de-a cu noroi
Vai de dânşi şi de npi!
Şi strigând în cor s-audă:
“Paparudă, Rudă,
Ieşi afar de udă
Cu găleata, leata,
Peste toată ceata.”
Cântecul copiilor
Se suia până la nori
Şi se cobora-n pământ
Risipit, purtat de vânt...
“Dâ-ne Doamne cheile,
Paparudule,
Să deschidem ploile,
Paparudule!”
Dar degeaba rugăciuni,
Minte seacă de nebuni.
Dumnezeu, suit pe-un nor,
Şi “a toate ştiutor”,
Nici cu ceafa n-auzea.
Domnul paparud dormea
Sus pe cer, întins pe-o stea,
Sta la umbră, frumuşel,
Şi bea vin din burduşel,
Şi fuma dintr-un surcel.
Popa, însă, l-auzeam
Cum spunea, suit pe-un geam
Că-i plecat în steaua Demm
Că şi-acolo este
lume,
Sfântuleţul să-i îndrume
Să se lase de războaie.
D-aia suntem fără ploaie.
-O, bunicule, fă bine,
Cine a furat-o, cine?
-Cine, cheia? Nu-ţi spusăi?
Ia, Copile, nişte... Grei.
Greul Greilor, Nechit,
Într-un munte, pripăşit.
Gata, zice Moşul, gata...
Lasă-mă să duc găleata.
Şi oftând numai o leacă,
Se ridică-n sus să treacă.
Dar Copilul nu se lasă,
Umblă după el prin casă,
Şi-l întreabă, şi-l suceşte,
Până când îl ameţeşte.
-Lasă-mă, că m-am hrănit
De atâta clămpănit!
-Grei, zici, grei mai grei ca noi
Sunt tot oameni? Mâncă ploi?
Ce să facă ei cu-o chee,
Dar-ar dracii-n ei să deie!
-Taci tu, Greii se hrănesc
Doar cu sânge omenesc.
Dres cu vin, un chil la zece,
Ca să nu li se aplece.
Că sunt diavoli de de parte,
Sunt căzuţi din steaua
Marte.
Măi Băiete,
Cucuiete!
Greul e o pocitură,
Numai burtă, dinţi şi gură.
Că pe fagurul de miere,
El te suge de putere.
Cu şezutul sta pe-o stâncă
Şi ficaţi de om mănâncă.
Hălpăteşte într-o zi
Câte o sută de copii,
Dăia frageţi, de trei luni.
Iar când n-au, şi-ăi mari sunt buni,
Că le mâncă doar ficatul
Şi cu restu-mpute satul.
Unii zic că n-au stomac,
Când li-i foame, sac se fac,
Şi se-nfig pe gât, pe faţă,
Şi-l golesc pe om de viaţă.
Sug ca fluturii din flori.
Nu mor, sunt nemuritori,
Că sunt diavoli de departe,
Sunt căzuţi din steaua
Marte.
Gata! Nu-ţi mai povestesc,
Greii, văd că te-ngrozesc.
-O, bunicule, fă bine,
Nu te teme tu de mine,
Că n-am frică eu , de moarte.
Povesteşte mai departe,
Ce-aţi făcut? cum aţi trăit?
-Noi, trăit? Am pătimit.
Apa-n gură, vai şi-amar,
O gustam nu din pahar,
O gustam din degetar,
La o lună, şi mai rar,
Ca acum,
Dacă vrei să ştii tu cum.
CHIL PE CHIL.
Într-o zi, o veste mare,
Ura! Tot mai e scăpare.
Veste mare? Care? Care?
Şi muream de nerăbdare.
Şi striga un toboşar
Dând în tobă de s şi rar:
-Cine vrea să mai trăiască
Să ia oala să poftească
La fântâna Căpăţâna
Unde aştepţi cu săptămâna.
Acolo e un cântar
Şi un căpcăun tâlhar
Care stă şi cântăreşte,
Apă dă,
Şi vieţi primeşte,
Câte-un om, câte-un copil,
Să ia apă chil pe chil,
Fiindcă Majestatea Sa
Greul, numai sânge bea,
Dres cu vin, un chil la zece,
Ca să nu I se aplece.
Un bir nou pe biata lume,
BIRUL SĂNGELUI, pe nume.
Mai trăieşte, dacă poţi,
Casă grea, cu trei nepoţi,
Eu şi măta, cinci cu toţi,
Fără tac-tu, ca el, bietul,
Se stinsese, cu încetul,
De durere şi-ntristare,
Fără-un pic de demâncare.
Şi aşa, din casa
noastră,
Veselă ca floarea-n glastră,
Mai întâi noi am vândut
Pe cea care te-a făcut -
Pe Floric - mama ta,
Haide, nu te întrista,
Să luăm apă, chil pe chil,
Pentru-al ei micuţ copil...
-Care?
-Păi Alixandrina,
Părul galben ca făina,
Pentru viaţa ei, vezi bine,
Alta, cine?
Nu mai plânge, frăţioare,
Dacă plângi, bunicul moare.
Uite, nu-ţi mai povestesc...
-Nu, bunicule, glumesc.
E din fumul de la foc.
Eu nu ştiu să plâng deloc.
Şi acuma, dacă vrei,
Un cuvânt de fraţii mei,
Pe ce lume mai sunt ei?
SURIOARA
Ai avut o surioară,
Urme mici de căprioară,
O chema Alixandrina,
Părul galben ca făina.
Pentru apa cea de-acum
Şi-a lăsat păpuşa-n drum
Fiinţa scumpă, drăgălaşe,
Ca să nu mori tu, în faşe.
-Eu?
-Da, tu! Păi altul, cine?
Pentru viaţa ta, vezi bine.
-Dar m-aţi întrebat pe mine
Dacă vreau?
-Miau!
Chiar erai de întrebat,
Cât un mâţ, atunci fătat.
MÂRGÂRIT
Ai avut şi-un frăţior
Din vioară doinitor
Cântăreţ din corn, vestit
-
Frăţiorul Mărgărit.
El pe apă nu s-a dat
Ca un ban de cumpărat,
Să luăm apă chil pe chil
Pentru mine şi copil.
Către munţi către apus
Mărgărit al meu s-a
dus
Cu o sabie în mână
Ca să culce în ţărână
Capul Greilor din Marte,
Să dea moarte pentru moarte,
Să dea drumul ploilor,
Mana dulce a oilor,
Ploi la vreme şi putere
Pentru-a lumii înviere...
CORNUL LUI MÂRGÂRIT
Dar azi noapte cornul lui
A căzut de-aici din cui.
Tu dormeai, dat visului.
S-a dus bietul, s-a sfârşit
Şi cu nen-tu Mărgărit.
L-am pierdut, că semn mi-a dat
Când la luptă a plecat.
-Taică, dacă cornul meu
I-o fi cuiului prea greu,
Şi-ntr-o noapte va cădea
Cu un vaier pe podea,
Tu să şti că am murit
Şi să-l uiţi pe Mărgărit.
Iar de-o fi, de-ai auzi
Că-ntr-o luminoasă zi
Pleacă alt voinic la Grei,
Să se bată-n fier cu ei,
Daţi-ar viaţă Dumnezeu,
Lui să-i dai tu cornul meu,
Să mi-l pună la mormânt,
Să-l aud sunând la vânt
Ca să-mi cânte mai departe
Glasul cornului, şi-n moarte.
Iar vioara, surioara,
Să mi-o laşi
La copilaş,
Când va fi şi el mai mare,
Să-şi găsească alinare
Suspinând pe coarda mare.
S-a dus, bietul, s-a sfârşit
Cu viteazul Mărgărit...
L-am pierdut,
Face-m-aş gunoi şi lut.
Dar se va ivi de jos
Dintre noi, un Făt Milos
Tot pe-atâta de frumos,
Şi viteaz,
Ca o floare în obraz,
Care va sfârşi cu ei,
Grei, mai Grei şi “Obergrei”.
Nu zicea un Prea-Sfinţit
De la schit
Care şi el a murit.
Până atunci mai e puţin
Şi-ai să vezi ce ploi mai vin.
...Şi acum, ce caşti tu gura
Şi îţI schimbi căutătura?
Vitejie, vrei tu, drace?
Sabie de lemn ţi-oi face,
Să te duci colo-n zăvoi
Să faci bojilor, război,
Să tai capul la toţi bojii,
Şi pisicii, vârful cozii.
Eu sunt, Eu sunt FÂT MILOS...
-Nu! Copilul strigă tare.
Lasă bojii în picioare,
Că de mult mă bate-un gând:
Voi fi mare în curând,
Şi la vârstă potrivit
Ca şi nenea Mărgărit.
Şi uitându-se la cui...
-Ia să-mi dai tu cornul lui,
Că m-oi duce să i-l duc.
-Ce tot spui, Copil năuc,
Aiurezi, sau ce-i cu tine?
-Nu , bunicule, mi-e bine.
Pasă rea când mi-a vorbit
La fereastră, n-a minţit.
De ce ea, te rog frumos,
Mi-a zis “Fătule Milos”,
Dragul mamii Făt Milos?
Că ea nu vorbea pe dos.
Iar cu floarea în obraz,
Ca să-ţi fac ţie necaz,
E şi ea aici : CERCELUL,
Strălucind, la băieţelul
În ureche -
Doar cu soarele, pereche-
Eu sunt, eu sunt Făt Milos,
Tată mare mânios-
Fi matale sănătos!
-Prostule! Ai fi tu-n stare?
Păi atunci, ce rost mai are
C-am trudit să te cresc mare?
Te-am hrănit şi te-am scăldat,
Părul ţi-lam pieptenat,
Ca să n-am de tine parte,
Să te duci şi tu la moarte?
Mută-ţi gândul, fătul meu,
C-ai s-ajungi în dinţi la Greu,
Cum păţi şi frate-tău.
-Ba mă duc, că n-a murit
Frăţiorul Mărgărit.
El e-n luptă...L-ai văzut?
-Da, şi merg ca să-l ajut.
-Tu?
-Da, eu! Dă cornu-ncoace,
Dacă vrei să fie pace.
-Cornul ăsta nu-i de tine.
Tu, mai bine,
Şterge-ţi nasul.
Gura! Să nu-ţi aud glasul.
Joacăte cu măta-n curte,
coace şi tu nişte turte
Din ţărână şi pişat,
Ca un ţânc adevărat.
-Adu cornul, tată rău,
Că nu este cornul tău.
Cornul ăsta-i BUCICORN,
De la Râm, găsit pe-un horn,
Desgropat, rămas întreg,
La cetatea din Haţeg,
Şi făcut pe trei
colaci,
Cum nu s-a văzut la Daci.
Mi-a spus mie o prigorie
Dăscăliţa de istorie,
Că Ramlenii de-altădată
Îşi aveau aici armată
Între Dunăre şi munte.
Când mergeau mergeau în frunte
Patru zeci de bucicoarne,
Ca să-I ia pe Daci în coarne.
Ia să-l cerc pe gât. Păzeşte!
Uite cum se potriveşte!
-Tu, tu, tuuu!… I-auzi cum face…
La o parte armate Dace!
-Tu, copil, nu ţI-e ruşine
Să te porţI aşa cu mine?
Te încrezi prea tare, mai,
În tot felul de “cobai”,
Iar în mine, tatăl tău…
O să-ţI pară ţie rău!
Dăscăliţa! Lua-o-ar dracii.
Poate de la coada vacii!
Nu te duce , fătul meu,
C-ai să pieri şi tu şi eu!
Tu, la greul, cel cumplit,
Eu, de dorul tău, sfârşit.
Tu, în paloşul de Greu,
Eu, sfârşit de dorul tău.
ŢI-am agonisit de toate.
Foamea-n curte nu te scoate.
Nu suntem aşa săraci.
Grâu, mai avem vre-o patru saci.
Despre apă, şi aici
Preţul surioarei mici,
O bădarcă şi o tugă,
Nu s-o termena ea-n fugă.
Tot mai este pentru-o lună
Ca s-o ducem împreună.
Iar apoi, când s-o sfârşi,
Hop, şi eu m-oi cântări,
Că sunt gras, nu fulg ca voi,
Şi ţI-or da chiar un butoi,
Să ai apă, măi copile,
Pentru patru ani de zile.
Auzind. copilul plânge:
-apă, mie, pentru sânge,
Pentru viaţa ta şi-a lor,
Că, la urmă, tot să mor?
Nu te dau la Grei pe tine.
Mai curând, mă dau pe mine.
Să mă dau? Ce tot vorbesc?
Păi, atunci, la ce trăiesc?
Am să plec şi eu curând,
Despre mama întrebând,
Scorpiile doborând
Şi-am aflat să aflu eu, pe unde
Biata maică-mea s-ascunde.
Şi din care pozânare
Cheia ploii strigă tare:
-Ajutooor! şi… îndurare!
ÎI duc pe toţI acasă!
De n-oi face-o pe-asta, lasă!
-Nu te duce, fătul meu,
C-ai să pieri şi tu şi eu.
Tu, de platoşul cumplit,
Eu, de dorul tău, sfârşit…
Tu…
-Ba
m-oi duce!
… şi-au tăcut.
Pagu, grabnic I-a făcut
Chiar o sabie sau paloş
Cum văzuse el la Laloş,
Dintr-o draniţă de pin,
Cân ai da, să zică “amin”!
Dintr-o şiţă, cu briceagul,
Cum ştia mai bine, Pagul,
Ca să hăcuie toţI bojii
Şi pisicii, vârful cozii.
I-a făcut şi-un arc de tei
Cu săgeata de fuscei,
Care, când o slobozea,
Până-n soare se ducea.
Ce s-a bucurat ăl mic!
Făt Milos, deacum să-I zic.
Într-un minut
Cât un an a şi crescut.
Dar moşneagul cel nerod
I-a ascuns nădragii-n pod.
Două zile I-a cătat
În urloi şi pe sub pat.
Dar în pod, când s-a suit,
Într-o oală I-a găsit.
A sărit în ei ca-n sac.
Tată mare, ce-am să-ţI fac!
ÎN CÂUTAREA PRIETENULUI.
Oare, o mai trăi şoşoiul ?
Răscoleşte tot zăvoiul –
Cată, strigă, multe zile,
Şi nici urmă de Vasile.
I-a găsit în Copăcişi
Cu mustăţile-n măcriş,
Tot rozând măcriş uscat,
Ca să zică că a mâncat.
Îmbrăcat în dulce port,
Cu un cămăşoi de tort
Nou nouţ în ce priveşte
Nasturul din solz de peşte,
Şi încins cu un curmei
Împletit în trei din tei.
Nu gândeai că-n el s-arată
Iepuraşul de-altă dată.
Şi cu laba, ce făcea ?
Cu o piatră tot bătea,
Într-o sârmă, chip să-I dea
De cârlig cu ciocul lat,
Cum fac hoţii la lăcat,
Ca să intre la furat.
Râde Fătul nostr-n sine:
Îl descuie, tocmai CINE?
Eşti în urmă, tu nu ştii,
Că şi Drăcea de la Jii,
Care, iarba fiarelor,
N-a putut veni de rost
Âstui fier cum n-a mai fost.
Iar Ilarie Chiper
Care mâncă fier cu fier,
A plecat să-aducă friţI
D-ăia galbeni, cufuriţI,
Şi plecând să-aducă Friţii,
A dat birul cu fugiţii.
Cum îl vede pe băiat,
Hop, din bocănit a stat.
-Tu eşti, Pârleo? N-ai murit?
-Eu să mor ? Dar m-ai privit ?
Am cămasă, am curea…
Toate bune, una rea!
De-aş avea eu chiar şi ghete,
Tot mi-e foame când mi-e sete.
Şi deodată, cam cu grabă,
I-a şi pus în piept o labă:
-Nu mai ai o chicătură
De “apşoară” pentru gură,
Că n-am apă nici un strop.
Pe deasupra sunt şi şchiop…
Împrumut şi cu măsură,
El mai minte, dând din gură.
Şi Copilul că-I milos,
I-a adus. Şezură jos,
Şi vorbiră
Răz-vorbiră
Şi făcură,
Ei, un plan,
Cum să facă să descuie
Lacătul de la tavan.
Altă şmecherie nu e,
Şi-I arată sârma. Ghici,
Ce-are Vasilică-aici ?
Râde iarăşi Făt Milos
Lepădându-I sârma jos:
-Eşti în urmă, tu nu ştii
Că şi drăcea de la Jii,
Care, iarba fiarelor
Are-n vârful ghiarelor,
Nu putură să-l clintească,
Că nu-I faptă omenească.
-Ce mai meşteri! Aferim!
Păi atuncea, fix, murim!
-Nu murim… Ar fi mai bine
Să plecăm. Te iau cu mine,
Că mă duc în lumea largă
Ca să-mi cat pe maica, dragă,
Că mă arde-n piept de ea,
Maica mea, iubita mea.
-Nu pe jos. Să luăm măgarul
Lui Florilă-Lingurarul,
Zice Şoşoilă, fiindcă
N-am o talpă la opincă,
Şi călare, Nea-Copile,
Am ajunge-n două zile.
Şi-apoi, care Făt frumos,
Ar pleca, mergând pe jos ?
-Aş pleca, dar nu ştiu drumul…
-Ştiu eu drumuri cu duiumul…
Zice iepuraşul nost
Că io-n lume am mai fost.
România-I doar odată -
Iepuria-I lumea toată.
Unde ajung îmi cat de masă,
Şi sunt tot la mine acasă.
PARTEA
II
PLECAREA
N-ai mai stat o săptămână,
Fătul nostru Făt Milos –
Şi-a plecat cu arcu-n mână,
Nu că lare, ci pe jos,
Că el nu e Făt – Frumos
Este numai Făt Milos.
Şi cu paloşul de şiţă,
Ciocârtit de moşul Niţă,
Prins pe burtă cu-o nojiţă,
El ducea pe şold în jos,
Cornul lui cu glas duios,
Bucicornul de la Râm
De pe celălalt tărâm.
La-nceput mişcându-şi mâna
Spre fântâna Căpăţâna
Unde aştepţI cu săptămâna,
Ca să taie Căpcăunii
Şi să-I dea
putreziciunii,
Iar apoi
Luându-şi gândul înapoi,
Către munţI, către apus,
Unde şi-alţI voinici s-au
dus.
Dar nu merge singurel,
Cu Vasile după el,
Care s-a cerut să-I fie
Slugă la călătorie.
Tipa! tipa! Pe cărare,
Cu merinde la spinare,
Vasilică, meşter soţ,
Cel mai harnic dintre toţI,
Din întreaga Iepurie,
Că el ştie
Geografie,
Şi-alte ştiinţe mai înalte,
Care arată, printre alte,
Omenirea cum să salte.
Iepure de opt hotare,
Pete tot pământul mare,
Ştie drumurile toate.
Pân-la urmă viaţa-l scoate,
Cum e el, un uliţarnic –
Chiar un inginer… hotarnic.
El, de-acum e-n cinste mare:
Duce traista cu mâncare,
Şi o tugă “ochi” de apă.
De atâta cinste crapă.
Amândoi orfani de mamă
Şi viteji la fel, bag-samă.
Şi-or schimba şi soarta, sau
La mai rău, de-a dreptul, dau ?
Şi-au intrat într-o pădure
Ne atinsă de secure,
Şi-au ajuns într-o poiană
Cu miros de sânziană.
Şi Copilul sta tot gata
Cu arcuţul şi săgeata,
Să sloboadă crunta moarte
Şi-nainte şi-ntr-o parte.
Şi din cornsunând, suna
Şi din gură întreba:
-Pe măicuţa n-aţI zărit?
Mărgărite, Mărgărit !
Multe zile ei au mers
Tânguindu-se din vers,
Vers de corn cu limba sfântă,
Care plânge şi cuvântă,
Şi din corn şi-amintrelea,
Ca-avea glas de turturea.
-Tu! Tu! Tuuu! Făcea mereu
Până-n cer la Dumnezeu,
Unde norii de omăt
Dau cu cornul îndărăt.
_ Pe măicuţa n-aţI zărit ?
Dar pe Nenea Mărgărit ?
Până când au ostenit
Şi pe-o piatră-au adormit,
Iar Vasile, lână el,
Treaz dormea, ca un căţel.
BROASCA
Hodinea Copilul biet,
Hodinea, suflând încet.
Parcă inima-ncetase
Să-I mai bată printre oase.
Până când, un strigăt mare
Îl trezeşte din visare:
-Ajutoooor!
Stăpâne, mor!
Mă omoarăăăă !
A şi pus pe mine o ghiară.
Iute sare de pe jos
Fătuleţul nost Milos,
Şi cu arcul sta tot gata
Să sloboadă-n iad săgeata.
Însă unde s-o sloboadă ?
poate, la Vasile-n coadă,
Că, viteazul nostru drag
Ca să urce într-un fag
Şi de frică şi de zor,
Nu răzbea…-Stăpâne, mooor !
-Ce, Vasile, ce-I cu tine ?
Ce e mă ? Nu ţI-e ruşine
Să speli putina-n copac ?
Dar eu singur, ce-am să fac ?
-Aoleo, că mă mănâncă!
Are capul cât o stâncă
Şi cosoare pe la gheare…
Stă la pândă-n drumul mare.
Dar Copilul – Alelei !
N-o fi unul dintre Grei ?
Unde fugi, mă grozăvie ?
Sări la el, să-l faci piftie.
Ia arată-mi-l să-l tai.
Dau cu el dea-dreptu-n rai.
-Bine, merg să ţI-l arăt,
Dar fug iute îndărăt.
Vine, calcă binişor…
De l-aş mai vedea, eu mor.
… Au ajuns la drum, îndată
Şi acolo, ce-I arată ?
Ia, o broască de mult moartă,
Şi uscată ca o toartă.
Roata carului, cea mare,
O turtise şi mai tare
O lungise şi-o lăţise
Ca pe deavolul din vise.
-I-un balaur, bre Vasile!
Oare, cum scăpaşi cu zile ?
E o broască, măi băiete,
A murit şi ea de sete.
-Broască, zici că-I fiara asta ?
Nu-I vezi rânjetul şi creasta ?
Asta, broască ? Ba de fel
Ia uitaţI-vă la el !
DARACUL
Merg ei, merg, până ce-ajung
La un pom uscat şi ciung,
Cu trei crengi rămase-n vânt –
Fără umbră pe pămâmt.
Zice iepurele-n gând:
Nu ştiu, mort sunt sau flămând.
Simt un gol colea-n stomac.
Maţele, nici că-mi mai tac.
-Ia, stăpâne, în sfârşit,
Locul cel mai potrivit.
Hai să facem de-un popas,
Că mi-e foame pe la nas,
Fiindcă, cine nu mănâncă,
Moare bolnăvit de brâncă.
-Bine, frate, dacă zici,
Dar să n-adormim aici.
-Eu să dorm, eu ? Cum se poate ?
Traista peste cap şi-o scoate
Şi-apoi cată-n pomul tot
Vre-o surcică sau vre-un ciot,
Bun de cui, unde s-agaţe
Baiera din şapte aţe.
Negăsind, dă s-o petreacă
Peste-un vârf uscat de creacă.
Când se uită Pârlea, bine,
Cine şade-acolo, cine ?
O răgace din cea mare,
Cu cârlige la picioare,
Cu fălci zdravene pe cap
Şi cu coarne ca de ţap,
Neagră, ca un bulz de zmoală.
Cum îl vede, se şi scoală,
Gata să mi-l ia-n darac.
-Ei, stăpâne, ce mai fac ?
Tulai, Doamne, ce mai loc !
Nu e bine-aici, deloc.
-E o gâză, ia dă-I pace,
Că nimica nu ne face
Hai acolo în părău…
-Ba, c-acolo-I şi mai rău,
Că sunt raci d-acei cu cleşte.
Când te muşcă, te-nverzeşte.
O, stăpâne, ia mai bine
Să nu stăm, că e ruşine,
Noi plecarăm la război,
Nu la praznic în zăvoi.
Hai să mergem neaparat
Către Grei, unde-am plecat,
Că, de stat şi hodinit,
Până-n gât mi-s-a scârbit.
-Eşti fricos, cam prea fricos,
Bre Vasile, serios.
O să-ţI zic de-aici-nainte,
Făt Fricos, să mă ţii minte.
-Eu, fricos, eu ? Ba de fel.
Ia uitaţI-vă la el.
DOMN BOGDAN CARABOGDAN.
…Şi iar merg, până ce-ajung
La un lemn culcat şi lung,
Luuuuung, că nu se mai sfârşea,
Fără crăci, şi, zău aşa,
Gras cât burta unui cal.
De-l vedeai, strigai “Halal” !
Tare-n coaje, buburos…
-P-ăsta vântul l-a dat jos.
-Uiuiu ! Strigau cei doi,
Cine e mai sus ca noi ?
Dar fricosul şi-aminteşte
Că-I e foame şi s-opreşte
Parcă fulgerat la burtă.
-
O să fac la burtă, scurtă…
Rău de cine nu mănâncă.
Moare bolnăvit de brâncă.
Şi se pune el s-aleagă
Loc, cum nu e-n lumea-ntreagă.
-Uite loc fără cusur,
Şi vezi totul împrejur.
Stăm acolo ca-n cetate.
Greu, duşmanul ar străbate.
Pe movila aia mare !
Şi pe trunchi porniră-n fugă
Către marea buturugă
Care se vedea în zare
Ca o umflătură mare,
Rădăcina istui drac
De nemaivăzut copac,
Scoasă de turbatul vânt
Ca o ceapă, din pământ.
Măturând acolo sus
Masă mare ei au pus.
Luau din turtă fără grabă,
Ca doi călători de treabă.
Dar Fricosului nu-I place
Hrana rece, şi ce face ?
Chiar acum, aici, pe loc,
Se porni să facă foc
Cum din vechi s-a pomenit,
Fără iască şi chibrit.
Ştie iepurele ? ştie !
Păi n-o fi scamatorie
Cum se vede-n iarmaroace ?
Dar cum face ?
Uite aşa:
Ia un vreasc uscat în mână
Uite-aşa,
Îl sărează cu ţărână,
Uite-aşa,
Mai ia unul de pe jos,
Făinos, putregăios,
Uite-aşa,
Ca arcuşul peste strună,
Uite-aşa.
Şi-apoi freacă, freacă, freacă !
Ca firizul, când tai creaca,
Frichi, frichi, frichi, frichi !
Ca mânuţele mămichii
Cu săpun şi sodă tare
În leşia din căldare.
Şi din gură descânta:
-Scoate drace creasta ta,
Tare…mare…tare…mare,
Până când ne-având scăpare,
Focul se ivi cu creasta
Din fermecătura asta.
-Dă-mi o cârpă, dacă n-ai.
Focul râmă,
Ca o râmă
Şi se-ngroapă-n putregai.
Şi nu-I greu să zici că-I foc.
-Cârpă ? Ioc !
Numai joi la iarmaroc.
Suflă, suflă, cum-necum,
Iese flacără şi fum.
-O, stăpâne, Făt Milos,
Iese fum, dar cam scârbos.
Parcă n-ar fi lemn pe foc,
Ci vre-un corn de dobitoc.
Tii ! Dar arde jos şi lemnul.
Sfârâie ca untdelemnul.
Ia să bag eu lemn în jos,
Să văd cât de-I puturos.
Şi îl bagă !
Ce crezi, dragă,
Mintenaş a răsuflat
De sus dânşii, un oftat.
Buturuga, vatra toată,
A crescut în sus, săltată
Şi tot lemnul, până-n zare
S-a zbârlit peste spinare,
Şi-n picioare s-a săltat
Ca un porc înjunghiat.
Dar Vasile, om deştept,
I-a şi pus o labă-n piept:
-Stai pe loc, nu-ţI fie frică,
Că-ţI ixplică Vasilică:
-Este TREMUR DE PÂMĂNT,
Bă stăpâne, pă cuvânt.
Alifantul care-l ţine
În spinare,
Nu prea ştie “mustru” bine
De se scarpină aşa tare.
I-a intrat în cur vre-o streche
Sau vre-un purec în ureche.
Ioi ! Cum fa, bătu- l-ar sfântul !
-Ce pământ, bă, nu-I pământul !
Strigă tare Făt- Milos
Dând cu filozoful jos.
Sări odată, că-ne-haţă,
Nătăfleaţă.
Satură-te ! Leacuri bune !
Ia şi traista, bă nebune !
Tuga ! tuga ! Unde-I tuga ?
Fuga, că ne mâncă, fuga !
Şi fugea şi Făt-Fricos,
Şi fugea şi Făt Milos,
De se întorceau pe dos.
Şi-alergau, acum deabea
Feţii noştrii puteau
vedea,
Că movila n-are gură,
Şi cu ochii-ntorşi, văzură
Licărind doi ochi de curcă,
Şi din gură cum o furcă,
Ca o funie crăpată
Se lungea din beregată
Gata, gata să-I ajungă
Şi în suflet să-I împungă.
Iar o pasăre, din zbor,
Chicotea deasupra lor:
-Târlifus ! Târlifus !
Foc aţI vrut ? N-aiba v-a pus,
Ce curaj la dânşii, mare,
Văleu, maică, ce-ntâmplare.
Ha, ha, ha, să facă foc,
Ha, ha, unde, şi-n ce loc ?
Chiar în capul lui Drăghici,
Tatăl şerpilor de-aici !
StaţI voinicilor uşor,
Că vă rupeţI vre-un picior,
Nu v-ajunge el din urmă,
Că mai ieri mânca o turmă,
Şi-acum doarme-ntins la soare –
Poate-oricine să-l omoare.
Cum fugeau, cuprinşi de greaţă,
Se-ntâlniră faţă-n faţă,
Năpristan,
Cu Bogdan
Carabogddan
Cununat cu-un iatagan,
Înfrăţit cu-un buzdugan,
De căpăstru cu Bălan,
Ne mai ţesălat de-un an.
Sus, pe umărul lui stâng,
Ciugulea ca un nătâng,
Dintr-un nastur
poleit,
Un herete, priponit.
-Bună vreme, măi copii.
Di ! Căluţule drag, di !
N-aţI văzut trecând
pe-aci
Pe Balaurul Drăghici,
Tatăl şerpilor de-aici,
Sau Drăgaan,
Şerpilor, sultan şi han,
Şarpele cu două nume,
Cel mai mare şarpe-n lume.
De trei zile-n coadă, lung.
Îl omor, dacă-l ajung.
Burta lui, nesăturată,
O să-nghită lumea toată.
Multe sate-a-nlăcrimat,
El, al iadului fârtat.
Multe târle a pustiit,
Dar azi ceasul a venit.
HaideţI, spuneţI, l-aţI zărit ?
Di, căluţule drag, di !
Nu te teme, sunt copii.
Zzice fătul,: -Pe Drăghici,
Tatăl şerpilor de-aici,
Sau Drăgan,
Şerpilor sultan şi han,
Îl văzurăm sta la soare.
Poate-oricine să-l omoare.
Capul lui e cât un deal,
Burta, groasă ca un cal
Are creastă şi-un potcap.
-ÎI făcurăm foc pe cap !
Zice Pârlea să nu tacă,
Că-I feciorul lui Şoşoacă.
-Ei, şerpane, în sfârşit,
Ceasul morţii ţI-a sosit.
Mi-ai scăpat de multe ori,
Astăzi însă-I scris să mori.
… Şi, cu roatele dinţate,
Iute-n cal cu cisma, bate.
Sare calul ca turbat.
Lungul drumului l-a luat.
Ca pe fum îl soarbe-n gură,
A pierit la cotitură.
Nu trecu prea mult şi iată,
Peste codrii se- arată,
Şarpele cel blestemat
Capu-n aer şi-a săltat,
Împungând cu limba-n nori,
Cu tot ceru-n subţiori.
Limba, funie despicată,
ÎI fugea din beregată,
Ca arcanul azvârlită,
Să apuce şi să-nghită.
Dar copiii noşti, ce fac ?
Se suiră-ntr-un copac,
Şi acolo, ce fac ? Tac.
Iute, boala să nu-I pască,
Se mutară sub o iască,
Tocmai, tocmai lângă-o broască.
Era bine în copac…
-Dă-te mai încolo, Oac !
-Târlifus ! Târlifus!
Strigă pasărea de sus,
A trecut Drăgan, s-a dus.
Ia uitaţI-vă o ţâră,
Lasă-n urma lui o dâră
Ca o vale despicată,
Şi cât Dunărea de lată.
Aferim! Au şerpii, tată.
Focul vostru nu s-a stins.
Toată ceafa I-a cuprins.
Curge fum din solzărie,
Ca la trin, la trinărie.
Târlifus!
A trecut Drăgan, s-a dus.
A trecut acum de voi.
Ieşi la joacă, iepuroi,
Să mai freci nisip pe beţe,
Să se facă foculeţe,
Că sunt vreascuri şi pe-aici.
Cum miroase a şorici !…
-Cine eşti tu, Târlifus,
Păsăric de pe sus ?
Multe păsări am hrănit,
Dar tu, dragă, n-ai venit.
-Dragă Făt, vitez şoşoi,
Merg la luptă-acum cu voi.
Eu sunt FUSA
TĂRLIFUSA
Fata păsării Măiestre
Care vine la ferestre
Să spună copiilor
Unde este mama lor.
Mama mea mi-a spus atât:
Ţine-le tu de urât,
De te-ar alunga oricât.
Şi mămica mi-a mai spus:
-Spune-le ce vrei de sus !
Şi fugea , Drăgan, fugea,
Mult că nu-I mai rămânea.
Şi fugea, Drăgan, fugea –
Mult că nu-I mai rămânea.
Îndemna cu burta plină
Sus la munţI, la vizuină.
După el zbura călare
Dom Bogdan, ca să-l omoare,
Şi bătea din scări s-ajungă
Coada şarpelui cea lungă.
Flutura din iatagan,
Bubuia din buzdugan,
Şi tăia, scurta din el
Dar nu prea scurta de fel,
Ce tăia
La loc creştea,
Că e boală
Cu şicoală
Şi la suflet credincioasă,
Miercurea mânca-acasă -
Şi, din ou, e de departe,
Tocmai de pe steeaaua Marte,
Şi adus la îngrăşare
De merindă, Greul mare,
Cât nojiţa-n pozânare,
Că de toate-acelea sunt,
Pe ştiutul nost Pământ.
Şi de-atuncea boala rea
A crescut cât Dunărea,
Tot cu lapte şi cărniţă
De la turma lui Ghiorghiţă,
Patru mii şi-o bivoliţă -
Iar Dumitrii şi Marii,
Şi mai mulţI, vre-o zece mii.
Vine pasărea iscoadă:
-Unde mi-ai umblat, tărhoadă.
Dar-ar câinii să te roadă.
Cât e de la cap la coadă ?
-De la cap şi pân-la coadă,
Dom Bogdane, ce gândeşti,
E cât d-ici la Bucureşti.
Stai sstăpâne un minut,
Ca să-ţI spun ce-am văzut.
S-a întins spurcata bală,
Nu-I mai dai de socoteală.
Dar să ştii că face-un cot
Între Dunăre şi Olt.
Şi-acum, mere printr-o vie.
-Tu, Herete, să-mi spui mie,
Unde e mijlocul lui ?
-La fântâna Cucului,
Din tatăl Haiducului.
-Mulţumesc, aşa să-mi spui.
-Stai stăpâne un minut –
Ca să-ţI spun ce-am văzut;
Curge fum din scăfârlie
Ca din trin, la trinărie.
I-au dat foc, aşa să ştii,
Dracii ăia de copii.
Dând, Bogdan, pe-o cale scurtă,
I-a ajuns curând la burtă,
La fântâna Cucului,
Din Tăul Haiducului.
Cată bine să nu-I scape,
Şi se dă tot mai aproape,
Unde-I solzul mai gălbui,
Casa sufletului lui –
Unde mii de gheomotoace
Saltă pielea, fără pace,
Unde mişcă oscioarele
Nevăzute, pe sub piele,
Parcă-ar fi cu viaţă-n ele.
Oh ! Acolo să lovească,
Moartea să I-o nimerească.
Aplecându-se pe-oblânc,
Iataganul bagă adânc,
Îngropându-l până-n mână,
Merge uns…
Nici un maţ să nu-I rămână
Nepătruns.
Până-n mână, până-n cot,
Şi-apoi umărul cu tot.
Şi cu vorbe-nfiorate,
El răcnea ca un nebun
Iataganului său frate,
Frate bun :
-Iatagane,
Căpitane,
Sări, lupane !…
Să-l ajungi până-n ficaţI,
Să-I măsori cât sunt laţi.
Şi să-mi spargi în
pielea groasă,
O fereastră luminoasă,
Să mă uit în el ca-n casă.
Şi cu ghioaga face zdup !
Parcă-ar fi muşcat un lup,
Sparge
Doage-n
Slutul trup.
O, prieteni, cruda soartă !
A tăiat în el o poartă !
Mare,
Că putea intra călare.
Dar când rupe şi când taie,
Crezi că ies, cumva, borhae,
Maţe, splina sau vre-o rânză
Înecată în osânză ?
ioi ! Închină-te în sân,
Vai de suflet de rumân !
Că albinele din stup
Ies, din puutrosul trup,
Mii de capete de oi
Şi dau buzna în zăvoi,
Behăind, cu foamean-n bot,
Cu ciobani, cu câini, cu tot,
Iar la mijloc şi-un măgar,
Cu baci Toma pe samar.
Iar la urmă. Ies acum
Coborând din şarpe-n drum,
Boi, trăgând de grele pluguri.
Încordându-se în juguri,
Şi cai negri, tot aşa,
Cu voinici săltând în şa,
Corbi de munţI,
Pe frunţI
Cu stele,
Şi căţei de la căţele,
Tot ce şarpele-a mâncat
Şi-a-nghiţit nemestecat.
Şi strigau cu bucurie:
-Dom Bogdane, slavă ţie !
I-ho-ho ! Şi bee ! Şi muu !
Ce lumină se făcu !
Hai la iarba verii, grasă.
Hai la apa răcoroasă !
Apaaa ! Apa ! Muuu ! Şi bee !
Iarba verde unde e?
O, Bogdane !
Unde eşti, Carabogdane ?
Cum ţI-am râs de noi, golane ?
De ce apa a secat ?
Fir-ai fi tu blestemat !
Haide bagă-ne-napoi,
Coase solzii peste noi,
Că în şarpe, ori afară,
Tot o moarte ne omoară.
Şi fugea drăgan mereu
Pe drum neted, pe drum greu.
Dezlegat de brăcinar,
De durere, ochii-I sar.
Şi deatâta greutate
Ce-ndesa pădurea-n spate,
Şi de-atâta svârcolire,
Şi de-atâta frică-n fire,
Şi de-atâţia solzi sbârliţI,
Prin pădure repeziţI,
Lemnele din trunchiuri scoase,
Se spărgeau ca nişte oase.
Iar copacii
Cum fac dracii,
Miorlăiau ca scoşi din minte,
Cu picioarele-nainte,
Şi-alergau, târâţI de vânt,
La un stânjen de pământ,
După şarpele Drăgan,
Ca după un căpitan.
Iar copii în copac,
Din guriţă nu mai tac :
-Dă-te mai încolo, Oac,
Tu nu vezi ce este-afară ?
Tulai, mă ! Copacu zboară !
Strigă Dom Bogdan cu foc :
-Stai mâncăule pe loc,
Voiniceasca să te joc,
Sau te simţI întinerit
De când burta ţI-am golit ?
Dar Bălan, căluţ trudit,
De trei ori s-a poticnit.
De atâta-alergătură
I-a ajuns pământu-n gură.
Sare sufletul prin spate,
Cu grăunţe-amestecate.
-Căpitane,
Dom Bogdane,
Voievod de Maramu,
Iată eu ce-ţI zic amu :
-Te urmez până la moarte,
Dacă de-asta avurăm parte.
Până acum eu nu ţI-am dat,
Cum fac caii, câte-un sfat.
Că mi-e mintea cât o boabă,
Ai s-asculţI de mine, o gloabă ?
Mută-ţI drumul sus pe el,
Şi ţI-l dau în
portofel.
Di ! Copil frumos
de iaoă,
Că de-acuma nu-mi mai scapă.
Rupe-te de pe pământ,
Fă-te praştie în vânt,
Şi potcoava ta de-oţel,
Pune-o pe grumaz la el.
Calul alb, cu părul des,
I-ho, ho ! a înţeles.
Şi se face arc în vânt,
Şi se rupe din pământ,
Iute, de-a-ncuritele,
Înfigând copitele,
Pe spinarea lui Drăgan,
Şerpile, sultan şi han.
…Şi acuma, să te ţii !
Bate ca în farfuri
Peste solzii cânepii,
Care-nfipţI în pielea groasă,
Stau ca ţiglele pe casă.
Iar copitele îI fac
Paca, paca, paca, pac !
Ca pe scânduri de copac.
Ia te uită, este spor,
Când alergi pe-alergător.
Ei, a dracului drăcie,
Ca la trin, la trinărie
Când iei trinu în lungiş
Ca s-alergi pe-acoperiş,
S-ajungi dincolo, ‘mpotrivă,
Tocmai la locomotivă.
Ce mai socoteală bună,
Cum se cade,
Ca acuma seADUNÂ,
Nu se SCADE !
Fuge calul de se-noadă
Înfoindu-şi lunga coadă,
Ca o mătură-n spinare.
Cum se bucura de tare
Şi Bălan, de parcă moare !
Ca şi el I-acum călare !
Sboară răsfăţatul cal
Către capul cât un deal
Care se vedea departe
Cum fugea de crunta moarte,
Cu potcapul pe o parte,
Şi cu fumul ca un steag
La vedere şi mai drag,
Ca la trin, la trinărie,
Când vii din militărie.
-Stai spurcate, să-ţI dau leafa.
Patru bani şi-un buzdugan,
Să scap lumea de-un găvan…
-Buf ! Odată, da Bogdan
Cu vrăjitul buzdugan,
Unde casele se leagă,
Şi iar buf ! Ca să le dreagă.
-Na ! Şi dacă nu-I destul,
Chiamă-mă la Istambul,
Să-mi reteze căpăţâna,
Cum fac eu cu tine-acuma.
Fulgera cu iataganul
Bubuie cu Buzduganul
Na ! Şi-acum m-am iscălit,
Ca să fii mai mulţumit.
Sar bucăţI din căpăţână
Ca din meliţa străbună
Mii şi sute de “pâzdarii”
Ca la meliţat , pe arii.
Şi cu asta,
Zice : Basta !
O făcurăm şi pe asta !
Răsuflând din piept o leacă,
Da cu paloşul în teacă,
De năduf şi of să-I treacă.
Na spurcate, mori şi pieri,
Că te căutam de ieri.
Mori, făptură deavolească.
Tot ca tine-o să păţească
Greii şi crăpăii toţI,
Haite de mişei şi hoţI,
Ucigaşi-ne-ndurători
Şi de sânge, băutori.
Că mi-au luat pe maică-mea
Când era cu mine grea,
Poate mintea să priceapă ?
Pentru-o doniţă cu apă.
Iar pe mine m-a crescut,
Cerbul, taica priceput,
Gref la unguri şi hispan,
La romani, Biv-vel Cerban,
La Craiova mare Ban,
Iar la Vlahii din Epir,
Domn şi Kir,
Care mi-a lăsat de zestre
Armele de fier, aceste.
Iar poporul mă făcu
Vlad şi Domn de Maramu,
Şi Bogdan Carabogdan,
Constantinopolitan,
După Ocina din Iza.
După mama, Bornomiza.
…Hai, Bălane,
C-ai fi-nflămânzit, sarmane,
Simte frâul, Dalbul meu,
Simte drumul pui de smeu,
Spre suflarea vântului,
La Greul PÂMĂNTULUI,
Care sta lângă ocean
Într-o Dava de mărgean,
Să-I iau cheia, să descui
Murmurul Pământului,
Ca să-şi vie iar la loc,
Lumea, lepădată-n foc.
-Ia-mă, nene, şi pe mine,
Ia-mă Dom Bogdan cu tine,
Se aude un glas puţin
Chiar dintr-un copac vecin.
-Care sunte-ţI, mă,-n copac ?
Jos că “nica” nu vă fac.
Cum, Bogdane, nu ne ştii ?
Suntem noi, cei doi copii.
-Frica v-a băgat în bute ?
Ia ieşiţI afară iute,
Că e gata trebuşoara
Şi vă pune neica
scara.
-Hopaaa ! Cu copiii jos.
Ha, şi-un iepure flocos.
-Nu sunt iepuraş, sunt făt.
Să-ţI iei vorba îndărăt,
Că-am plecat cu Făt Milos,
Nu călare, ci pe jos,
Să fim lumii de folos.
Moartea lui I-a fost din foc.
Ai avut cu noi noroc.
-Ia-mă, nene, şi pe mine,
Ia-mă Dom Bogdan cu tine,
Că am paloş bun şi eu –
Şi mi-e drumul tot mai greu,
Şi sunt şi eu tot orfan,
Ca şi tine, Vel cerban.
…Se ruga fătuţul nost,
Zicând iepurelui, prost.
-Mă, mucosule, ce eşti,
Du-te acasă să mai creşti,
Du-te la babacul tău,
Că acasă nu e rău,
Ce să fac la Grei cu tine ?
Că nici lapte n-am cu mine,
Că Bălan al meu nu-I iapa,
Şi eu n-am cu mine, apa,
Du-te, că-ntr-o săptămână
Vine apa la fântână,
Doaga norilor se-ndoaie,
Şi-o să joci ca raţa-n ploaie.
V-aduc Cheia Ploilor.
De n-oi face p-asta, mor !
…Şi se duce… Pe loc piere
Din vedere.
Şi-a plecat la drum Bogdan
Maimuţând din iatagan
Fluturând din buzdugan,
Praf să-l facă pe duşman.
UNU ZIGFRIED, OM CUMINTE
-Singur să te ia stăpâne ?
Dar cu mine, cum rămâne ?
Aia, că eşti fariseu.
Nu-ţI ajunge Dumnezeu ?
Ai zis “ia-mă”, n-ai zis “ia-ne”,
Mă tirane !
…Şi Vasile, supărat,
Până seara n-a mâncat.
Peste cap şi-a dezbrăcat
Cămăşoiul lui curat,
Şi în sângele băltit
Din Balaurul cumplit,
Ca un mânz s-a tăvălit,
Cum fusese mai-nainte,
Unul Zigfrid, om cuminte,
Care apoi fu cel mai tare
Din întreaga omenire,
Cum spune şi nea Cutare
Dintr-o carte de cetire.
-Hai stăpâne, după mine,
Dacă vrei să-ţI meargă bine.
Eu acuma m-am călit,
Şi mă pun pe vitejit.
NOUÂ MII TREI SUTE TREI
A trecut o zi. Mai una,
Anul a trecut şi luna,
Şi, de-acel viteaz voinic,
Nu s-a mai aflat nimic.
Nici c-ar fi ajuns la Grei,
Nici că s-a luptat cu ei,
Nic că cheia e pe drum,
Dragii moşului, nici-cum.
Câte gânduri pe copii !
Când, deoadată, într-o zi,
Un herete sta din zbor
Pe-o crenguţă-n faţa lor.
Bună ziua, Nea Herete !
Ia te uită, măi băiete,
Nu eşti, de-acum un an,
Pasărea lui Dom Bogdan ?
-Da, sunt sluga lui Bogdan,
Lui Bogdan Carabogdan,
Voevodul de pe Iza,
După muma, Bernemiza.
AscultaţI, copiii mei.
A ajuns Bogdan la Grei,
Dar ca bradu-n vânt s-a frânt,
Şi-a căzut peste pământ.
El e-n câmpul dinspre mare,
Putrezeşte mort la soare.
Eu sunt uli, cap sunt prost,
Dar văzui pe-unde-am fost,
Că un singur om nu poate
Să le biruie pe toate.
I-a plăcut, de când m-a luat,
Să nu fie ajutat.
Nouă mii trei sute trei,
Am numărat, de Grei,
Puşi cu brâncii pe ţărână,
Şi scurtaţI de căpăţână,
Dar rămase Ucigaşiul,
Care-I lui Bogdan, naşul.
Zice Fătul, fără glas :
-Dar Bălan unde-a rămas ?
-Uite-l colo, în mohor,
ÎI lipseşte un picior.
-Dar măritul iatagan ?
Adă-mi-l, că-ţI dau un ban.
-S-au dus toate, cu Bogdan.
Şi cum zice, zice iară :
-Eu mă-ntorc la pui în ţară,
Că-s plecat de astă vară.
…Şi se suie sus, mai sus,
Spatele punând spre-apus.
BOCETUL
Începură să bocească :
-Nu-I minciună păsărească !
A murit ! O, vai de noi,
Că plecarăm la război
În neştiinţă, amândoi !!!
O, Bogdane ne-nfricat,
Care e adevărat ?
O, amar, amar, suspină
Copilaşii - ţara-I plină
De morminte şi dureri !
E mai secetă ca ieri !
Cerul e senin ca geamul !
Mi se stinge de-acum, neamul !
O, Bogdane, drag voinic,
Te-au ucis ca pe nimic.
Nu băgai tu moartea-n samă…
Cine te mai scapă, mamă !
Mamă sfântă, mamă bună -
A murit nu e minciună !
Şi plângeau cu lacrimi grele :
-Vai de păcatele mele,
Şi de visurile mele !
dacă n-a putut Bogdan,
O să pot eu, un… ţăran ?
Bâlbâia printre suspine
Şi Fricosul : -Eşti cu mine,
Dacă nu e el sunt eu.
Nu-ţI ajunge braţul meu ?
-Ba ! De-acuma nu-mi pasă.
Mă întorc, băiete, acasă.
Înapoi, deci, la moş Pagu,
Să-I sărute casei,
pragul,
Şi să-I ceară iertăciune,
Tata pagu orice-ar spune.
-Târlifus ! Târlifus !
Lâna pe fus !
Striga pasărea de sus :
-Nu te-ntoarce, Făt Copile,
La moşneag, că sunt opt zile
De când Pagu cel slăvit,
A murit ! A murit !
-A murit acum şi el ?
Hai în lume la răzbel,
Să-l răzbun, dar, şi pe el,
Zice Fătul, lui Vasile.
-Hai, să-l răzbunăm, Copile !
MULTE
ZILE
…Multe zile ei au mers,
Tânguindu-se din vers,
Şi din corn şi-amintrelea,
C-avea glas de turturea,
Şi din corn cu limba sfântă,
Care plânge şi cuvântă.
-Tu, tu, tuu ! Făcând mereu
Până-n cer la Dumnezeu,
Unde norii de omăt,
Dau cu cornul îndărăt.
Până când au ostenit
Şi pe-o piatră-au adormit.
Iar fricosul, lângă el,
Treaz dormea, ca un căţel.
VISUL
Visul a venit uşor.
Se făcea că dintr-un nor,
Cobora spre el o zână,
Cu un cerc de stele-n mână.
Şi pe-o dâră luminoasă,
Drept în faţa lui se lasă.
-Eu sunt UDA
PAPARUDA,
Zâna bună care ţine
Cheia Ploilor. Prin mine,
Piatra moartă scoate rod
Iese inima în glod.
Dar de zece ani şi-o vară,
Mă găsiră, mă vânară
Ca pe-o căprioară rară,
Şi în lanţuri mă băgară.
Scoate-mă din lanţul rece,
Că trecură ani vre-o zece,
Şi ploiţa aşteptată,
draga, nu se mai arată !
Mergi la TATÂL FIERULUI
Din marginea cerului,
Paloş bun să-ţI facă el,
Din măduvă de oţel.
Îndrăzneşte şi cutează
Ca un vultur în amiază,
Că prin tine, într-o zi,
Lacrimile s-or sfârşi.
Răsunară clopoţei,
Scânteiară doi cercei,
Stele ninseră mărunte,
Un sărut simţI pe frunte.
Ridicându-se uşor,
Ea se-nchise iar în nor,
Şi-apoi norul se topii
Spre apus şi miază-zi.
Deşteptat, şezu un ceas,
Fătuleţul, fără glas.
Iar la urmă zise dus :
-Sâ-ndrăznesc, aşa mi-a spus ?
Că prin mine într-o zi,
Lacrimile s-or sfârşi ?
-Târlifus ! Târlifus !
Lâna pe fus !
Meşterul cel cu pricina,
E în muntele Găina,
Într-o margine de sat,
Unde bate-ne-ncetat.
TATÂL
FIERULUI
Şi porniră iar de mână,
Merseră o săptămână,
Prin pădurea Cotoşmanul,
Mohorâtă cât e anul,
Pe la târgul Mucea-Moşul
Prin judeţul Maru-Roşu,
Peste-o apă foarte mare,
GrămădiţI într-o căldare,
Unde peştii aveau mâini
Şi lătrau ca nişte câini,
Drept sub muntele Găina,
Unde şi-au sfărşit făina,
Şi ajunseră-n sfârşit,
La fierarul cel vestit.
De departe s-auzea
Meşterul cum mai bătea
Baf ! Baf ! Înfundat,
Dintr-o margine de sat.
-Bun găsit, viteaz ciocan,
Pe la brâu cu-n iatagan,
Tocmai bun pentru război.
Ait ! Şi acolo un şoşoi,
Şi el gata de război,
Cu un arc şi mai cumplit.
Ia să-mi spui la ce-ai venit ?
-Să-ţI iei vorba
înapoi,
Zice Perlea. Ce şoşoi ?
Eu sunt frate cu ‘Mnealui.
Nu ţI-ar fi, şoşoi să-mi spui ?
-Meştere, pe Dumneata,
Eu un lucru te-aş ruga.
Ia-mă calfă-n fierărie,
Nu pe bani, nu pe simbrie.
Dacă ţI-oi sluji eu rău,
Meştere, norocul tău.
Să-mi plăteşti cu patru bani
Munca mea pe patru ani.
Dar, de-oi bate-n nicovală,
Să bag nicovala-n boală,
Şi-oi sufla colea-n cărbune
Şi-oi bun la ce m-oi pune,
Să-mi faci paloş de viteaz
Potrivit cu-al meu obraz,
Ca un trăznet să lovească,
Unde-oi da să nu mai crească.
Şi din ce să fie el ?
Din măduvă de oţel,
Să mă duc de-aici la Grei,
Să mă iau în fier cu
ei.
Că pe mama, ei mi-au luat,
Surioara mi-au mâncat,
Şi-a rămas pământul gol,
Ars de sete şi pârjol.
-Cum te chiamă după nume ?
-După nume,
Eu n-am nume,
Doar Copilul mi se spune.
Păsările mi-au dat nume
Ca să plec cu nume-n lume,
Şi mi-au spus cam prea hazos :
Făt Milos.
-Din ce parte de pământ ?
De la Olt, de-acolo sunt.
-Care Olt, că Oltu-I mare ?
Din Ardeal ? De la vărsare ?
Mă rog, cu supunere,
Oltul de la Dunăre.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu