BALADA VISULUI
Culori de alb în negru apar în visul meu,
Mă simpt pierdut și straniu, alerg în cer mereu,
Deschisă-mi este poarta spre pajiștea cu pomi,
Spre pomul plin de mere, de frunze și aromi.
Din mărul dat de Eva părintelui Adam
Se scurge mustul fierii și fierbe în cazan
În care dracii goi se lăfăiesc etern
Și beau din rămășița visatului Eden
Iar alții duc în spate, de mii de ani în urmă,
Pietre cât casa și n-au un' să le pună.
Și alții-n ghilotine
sunt sfârtecați pe loc,
Și-așa bucăți făcuți,
sunt aruncați în foc
Și focul arde carnea care devine scrum.
Din scrumul cu cenușa ce se ridică fum,
Se întrupează dracul ce fuse mai acum.
Și-apoi la ghilotină e dus în graba mare,
Să-nceapă iar eterna și greaua lui "chemare."
Mă doare visu' acesta, aș vrea ceva mai vag,
Aș vrea pădurea toată cu umbra de arțag.
Cu iarba moale, crudă, ce scârție sub tălpi,
Cu cântecul de păsări, cu foșnetul de ierbi,
Cu susurul de ape ce duc tristețea-n van,
Și cucul care cântă
noblețea de țigan.
Aș vrea să am mereu în
trup de om pribeag
Un strop de liniște cernută din frunzele de fag.
Și câmpul cu fânețe ce la amiaz deșteaptă
O mie de gângănii ce se trezesc la ceartă
Și-n mijloc de poiene să mă lungesc în cot,
Să sorb din fiecare,
de unde și ce pot.
Să simpt pământul
reavăn și vântul ce adie,
Și zumzetul de albine și cânt de ciocârlie.
Cu paiul stând în gură,
cu gândul fiind aiure
Să cred că florile din jur au devenit pădure.
Și gâza asta mare pe piept mi se ridică
Și greierii ce cântă și
harnica furnică,
Mireasma caldă-a
verii mă gâdilă în nări
Iar gândurile-mi
zboară pe-ntinsele cărări...
Și visul îmi pătrunse
în trupul vlăguit
Cănd visul se termină, regret că m-am trezit.
Iar visu' acesta dulce îmi lasă gust amar
Ca firul de iubire sorbit dintr-un pahar,
Ca dorul după mamă din cânt de lăutar,
Ca dorul după țară când ai trecut hotar.
Barbu Simion - Turcești
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu