POEZII DIN TINEREŢE - FABULA PÂINII

    FABULA PÂINII. 

Trăia o dată într-o casă,

Destul de-ncăpătoare şi de arătoasă,

Un şoricel, o mâţă, un câine,

Şi un leu, îngrămădiţi pe-o pâine.

Şi se certau nevoie mare

Cum pâinea să şi-o-mpartă fiecare.

Şi fiindcă n-au ajuns la o dreptate,

Căci fiecare îşi da lui întâietate,

S-au hotărât cu toţii, de comun acord,

Să se descurce fiecare cum şi cu ce pot.

Şi astfel, de atunci, în astă casă

Se duşmănesc gialaţii cam de aceiaşi rasă

Şi caută fiecare cum şi fură

Ca vrăbiile sămânţa de pe arătură.

cum şoricelul mic, nevoie mare având

De o gustare îndestulătoare, fiind flămând,

S-a cocoţat atunci în miez de pâine

Şi s-a jurat ca până mâine,

Să mănânce, să se facă cât o mâţă

Sau cel puţin cât oul cel de câţă.

Şi-apoi gândind la fraţii săi de sânge

A început , firimituri, în saci a strânge.

Pe altă parte, mâţa, cucoană, nevoie mare,

Flămândă în stomac şi ascuţită-n gheare,

Da pe tiptil, la pâine, ades târcoale

Căutând să fure bucata cea mai moale.

Şi nevrând să lase nici o bucăţică

Se pomeni svârlită şegalnica pisică.

Şi dând cu laba către domnul câine,

Pierdu din gură bucata sa de pâine.

Şi răsfăţatul câine pe toţi i-a speriat

Scoţând dine el un sunet ce-aduce a lătrat

Şi-apoi veni la pâine, încet, domol, agale,

Căutând să o împartă în patru părţi egale

Şi pentru că la şcoală nu fuse niciodată,

Nu ştiu jivina să numere decât o dată.

Cu cele două labe pe pâine deci a stat

Spunând la toată lumea că nu e săturat.

Dar n-apucă din pâine o dată ca să ia

Când se-auzi în casă un sgomot ce vuia

Şi-n fulgere şi-n tunet un leu s-a arătat,

Părând o javră mică la cub sau la pătrat.

Şi le zâmbi cu drag la toată adunarea,

De nu ştiau suraţii un se termină zarea.

Şi tremurau cu toţii de frică şi de spaimă

Căci auziseră de leu şi de-a lui mare faimă.

Şi-aduse argumente şi acte iscălite

Că el a fost aicea 'mpărat mai înainte.

Şi deci şi prin urmare şi fără ca să nege,

Le spuse-acum că pâinea-i revine după lege.

Dar vrând să facă, prin marea-i bunătate,

În lumea asta strâmbă, adevărat dreptate,

Zise micuţului chiţcar, cu voce prietenească,

Că mâţei ar putea acum să se jertfească.

Dar n-apucase să termine ce-avea de spus,

Că biata fiinţă mică, urgent s-a şi fost dus.

Zise apoi, cu voce blândă, destul de manierat,

Pisicii noastre scumpe, că ceasul i-a sunat.

Şi cu a sa lăbuţă, făcută din oţel,

A luat frumoasa mâţă şi-a dat-o la căţel.

Apoi tăcut şi-ndoliat, având o poftă mare,

A luat biata jivină cu ale sale gheare,

Şi frânse pâinea-n două şi-l puse la mijloc

Şi dintr-o-nghiţitură n-a mai râmas deloc.

Şi-acum sătul şi potolit, cu cugetu-mpăcat

Se angajază leul ca magistrat la stat.

 

Dar povestea noastră mai are şi morală

Ce aminteşte-n ţară de-o foarte veche boală,

Că se mănâncă hoţii de la mai mic la mare,

Pe pâinea obţinută de a poporului sudoare,

Şi că această boală continuă de ani,

Pân' va veni un Ţepeş şi pentru şarlatani.

                                      09. Iulie   Barbu Simion - Cireşu.