NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

SFINTE AMINTIRI

 

Sfinte amintiri de la ţară unde am petrecut !

Îmi împodobeam cu flori de fasole vesta,

Beam vin din anul trecut

Şi mâncam coacăze din anul acesta.

 

Roteau grădinile împrejurul merilor rotaţi

Şi cireşii, cu crengile întinse peste gard,

Te îmbiau, tineri şi roşii - ca nişte fârtaţi.

Câte-odată, ţi se părea de departe că cireşii ard.

 

Când sara era de aproape, foamea mă chema din grădini

Şi mă poftea să gust lapte, proaspăt muls, de mioară,

Unt cu mămăligă de aur, zeiască sau tăiată din lumini,

Cină silvestră şi bogată ca a Dacilor de odinioară.

 

Din miezul pădurilor ieşind spre lumină,

Ajungeam în poene cu cetini mărunte şi-atunci,

Capre cu ugere mari uitau păşunea cea plină

Şi veniau de le aplecam eu frunza cea bună de pe lunci.

 

Sfinte amintiri de la ţară unde am petrecut !

Fugeam peste coardele câmpului şi câmpul cânta ca o chiatră

În păduri mă aşteptau isvoarele ca nişte cupe de lut...

Beam din ele şi ştiam că e bine şi că e vară.

 

            AUTUMNALA

 

A'nceput culesul

Roadele din lună.

Unii scutur'stele,

Şi-alţii le adună.

 

Alţii, în boccele,

Pe măgari le sue,

Şi pornesc pe boltă

Şi le-agaţă'n cue.

 

 

            FLORILE VACANŢEI

 

De ce n'ai fost şi tu

Pe unde drumuri curg spre răsărit

Ca nişte ape solzuroase printre maluri de granit,

Să vezi tu primăvara de legendă care acolo fu ?

 

Să mergi acum, că iar începe

Să se repete'mbelşugata zi de vară,

Să aibă vişine pământul, râul peşte, malul mic secară,

Zambilele să stoarcă, înflorind deasupra, aurul din cepe.

 

Ieşind din rarişti de livadă

Găsi-vei codri cari ajută cântecelor,

Boi şi capre care-abia că merg de greul pântecelor

Şi tei cari'nfloresc şi mor în văi şi n'au cine să-i vadă.

 

Acolo auzi-vei tu tăcerea

Ce s'aude prin scorburi de copaci ca o răscoală.

Sună clopoţei de înlemniri pe valea umedă şi goală

Şi fugi înfricoşat simţind cum pic cu pic îţi pierzi puterea.

 

În zile lungi ce-ţi scapă

E bine vremea să-ţi petreci pe malul aurit cu grâu.

Cârligul de-l arunci, se sbate sfoara ca un şarpe'n râu...

Şi-atunci e bine ca să tragi, scoţând pumnale lungi de foc, din apă.

 

            LUMEA

 

Sufletul îmi e o sală

Colosală

În care-un sgomot cât de mic

Şi de nimic,

Păstrează multe zile'n şir

ecouri de clavir.

 

Un pas de paznic pe culoare

De culoare

Violetă ca şi sunetul de vânt,

E un cânt

De vifornic marş puternic

Şi eternic.

 

Şoapta-i fulger, rezonanţă

De faianţă

Ce rămâne prin adâncuri

Pe oblâncuri

Munteneşti de cai pestriţi

Adormiţi.

.........................

Lumea, lumea, altă sală

Colosală!

Merg prin ea ; dar paşii mei,

Ca de miei,

Urcă praful'n urma lor

Şi- apoi mor !

 

            SOARELE

 

Peste fiecare dintre noi

Răsare soarele. Apoi

Boltind în jos cerescul drum,

Se lasă pe sub zări de fum

Şi scapă'n pâcla de oţel

Trăgând şi ziua după el.

A doua zi venind din coastă,

Răsare iar spre casa noastră.

Povestea lui, nimini n'o ştie.

E cel mai mare din tărie.

Pe unde merge, ceruri calcă.

Când s'anină'n câte-o salcă

Rămâne valea aurită

Şi tot aşa de'mpietrită,

Ca'n prima zi din Căpătâi

Când Eva o vedea întâi.

 

Când trec'ntins peste câmpii

Pe spiţe mari de făclări vii,

Pământurile, ieri muncite,

Duc lejurile răsucite

Şi razele căzând din larg

Pe brazda umedă se sparg.

Merg ciocârlii să i se'nchine

Căci cuiburile li sunt pline.

 

Din ceru'nalt şi somnuros

Lumini de răuri curg în jos.

Şi fiecare picătură

De soare, stins în arătură,

Vrea trup, cu viaţa să s'adune.

Când vine sara, el apune...

 

Şi-atunci stă cât-va timp pe-ogoare

Roşaţa sângelui de soare !

          GURU BARBU SIMION