NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL

            

NOUL AN ÎN TIBET

 Pelerini Tibetani călăresc la Şigaţe.

Aci, jubilând, Taşi-Lama i'aşteaptă.

Cu puşca pe umăr, cu frâul pe braţe,Cobor, la oblâncuri cu iepuri şi raţe,

Ţintind spre oraşul cu lege înţeleaptă.

 

Morişti cu speteze scrise pios

Sfârâe'n vântul sărat de vâlcea.

Cine le ţine în mâna cea dreaptă aşa,

Se şi roagă, chiar dacă adoarme în şa.

Sunetul lor auzit e de Zeul de Jos.

 

Unul arată cum brânza de iapă prepară,

Altul cum Jackii înalţi el răpune...

În timp ce sfârleaza munceşte să sune

Ruga lor scrisă pe ea cu cărbune.

Aşa ei se roagă şi merg până'n sară.

 

Când noaptea coboară'n nisipul de fier

Tibetul umplând cu'nserări ca o mare,

Ei dorm pe sub corturi. În vârful cel mare

Moriştile cer mereu îndurare.

Tibetul se'nalţă atunci pân'la cer !

 

Iată cocoşul din somn se ridică

Strigând răsăritul din cortul vecin.

Pelerinii pornesc mai departe şi lin.

OM MANI PADME HUM răsună, adică

O, juvaerul e'n floare de nufăr, Amin.

 

            DE-AŞ FI FOST...

 

De-aş fi fost portar

La un minister,

Sau în sat rotar,

Sau în munţi miner,

 

De-aş fi fost plugar

Prost dar muncitor,

La C.F. acar,

Hamal pe vapor,

 

Eu, prieteni, eu,

Trăiam ca în vis,

Iar pe Dumnezeu

Nu l'aş fi ucis

 

Ochii mei orbiţi

Văzând mai aproape,

Nu porneau trudiţi

Să dezgroape groape.

 

Văzând mai puţin

Mă vedeam mai bine

Şi n'ar fi fost chin,

Moarte şi ruşine.

 

Nevisând Olimp

Pe drumuri rebele,

N'aş fi avut timp

Să citesc în stele.

 

Ci, ca un portar

De la Minister,

Vedeam în pahar

Ce cătam pe cer.

 

            CĂMPURILE  DURERII

 

Durerea noastră cine ştie dacă vre-odată ar mai putea

Să-şi tragă ancora sub aripi luându-şi sborurile aiurea.

Ascultă vântul care geme şi clatină din trunchi pădurea:

Sunt vaetile ei uscate şi semănate în vâlcea;

Din ele ies panduri de gânduri ţâşnind la şolduri cu securea.

 

Adesea dinspre zări udate se umezesc luceferii noui.

Şi-atât de limpede privirea-i, c'abate primăveri din drum.

În apa morţilor se spală şi-aprinde câmpul  ca şi cum

Cu pulpele din mare scoase, păşeşte soarele spre noi...

Şi-atunci acurduri mari se lasă peste mormane mari de scrum.

 

Se'nalţă idolul cetăţii din piedestale şi ruine,

Peste pădure faţa-i albă, trandafirie ridicând.

El chiamă alte zile albe prin lanţul timpului la rând,

Căci focul zilelor, aprinse statuia zeului de bine.

Durerea morţilor aruncă în urmă moarte,'ntunecând.

 

Şi-atât de tristă e durerea, cu cât scăparea e aproape !

S'aud trosniri din piatră spartă a temeliei afundate.

A noastră-i suferinţa mare şi-armura veche din cetate ?

Cu zimţi tociţi încearcă prora să mi se'nfigă adânc în ape.

Uscatu-i bântuit de ciumă, iar marea şi mai mult e frate !

 

            VAET ÎN STEPÂ

 

Tovalul pământului, negru stătea împrejur.

Omul călca'n paralela lăsată de cară.

Vântul sufla câteodată prin nări de bour.

De-a-stânga, de-a-dreapta, mormane, gorgane, ogară.

 

Omule, omule !'n mijlocul câmpului mort

Azi dimineaţă căzu un herete de vânt.

Cânepa-i dete seminţe din dulcele tort,

Pământul, un pumn de-adăpost în pământ.

 

Omule, omule ! Nu-l mai văzui

Fiindcă fugi prin pământ ca prin ape.

În stâncă ţipară un ţipăt de pui;

Cloşca, pe ghiare, mergea ca sâ-l scape.

 

Ascultă, ascultă. Din tronul ceresc

Nourii plouă pe hainele tale.

În creştet hereţii fac neguri ce cresc !

În urmă o Fată păşeşte'n ţimbale.

 

N'auzi câteodată sub paşi o furtună

Ca dansul pe giazul de piele sonoră ?

Morminte romane, cumane, răsună

Şi Fata e Moartea, tăcuta lor soră.

 

Bagă de samă că mergi printr'o ţară

În care-s mai multe morminte ca viii.

Sunt spiritul omului care asară

Trecu ca şi tine prin moartea câmpiei.

          GURU BARBU SIMION