NICOLAE BUCUR MÂNĂTORUL-NUNTA DE PIATRĂ-I

            

NICOLAE  BUCURIA  MĂNÂTORUL

     NUNTA DE PIATR   

            sau

     DEGETUL DE FIER

  (FABULA FABULELOR   FABULATE)

Jos la iad, într-o hodae,

S-au luat dracii la bătae,

Şi de-aici, toată povestea

De pe paginile-acestea...

Cine ştie să citească,

Să poftească,

Ca să afle CE şi CUM.

Haide să pornim la drum !

Dar s-o luăm mai pe departe,

Că aşa se scrie o carte...

Doamne, rău e când eşti prost !

Nu mai sunt eu cum am fost,

Să le ţin pe toate minte,

Câte-mi trec pe dinainte !

Dar, la câte nunţi am fost,

Le ştiu toate pe de rost,

Ca pe zilele de post.

Ştiu şi cât au luat pe masă,

Şi, anume, ce mireasă

Dănţuia atunci prin casă !

Cum era la trup, frumoasă,

Sau uscată ca o barză,

De uitai să iei din varză !

Când eram eu flăcăiandru

La boierul Alisandru,

Învăţasem cu cimpoiul

De la unul, Păpuroiu,

Şi tot ţurluiam la tata

De mă alerga cu boata,

Dar la câmp, tot ca Păcală,

Behăiam fără sfială,

De sărea în coadă oaia,

Şi lătra a lup, potaia...

Ţurlui... ! tot ţurluiam,

Şi mâncare-n traistă, niam,

Până când îngălbineam.

Neică, până m-am trezit

Cimpoier pe bani tocmit

La botezuri şi la nunţi

Pe la oameni mai mărunţi

Cu trei poli şi patru lei

Şi crăpelniţă cât vrei.

Şi-apoi, pe la bogătani

Putreji de averi şi bani,

Cu opt galbeni de rumân,

Başca ce-mi băgau în sân

Şi, să mor dacă vă mint,

Şi-o băncuţă de argint

Când plecau pe"Calea Mare",

Şi cât pot mânca mâncare.

Nu mai zic de băutură,

Că curgea ca apa-n gură.

Multe nunţi au fost sub stele,

Şi mai bune şi mai rele,

Dă, ca oamenii, şi ele !

De boieri, de beizadele

Pe la mânuri cu inele,

Sau de sărăceni iubeţi

Prin poiene şi scaieţi,

Fără popi şi cântăreţi...

Sau cu-o scripcă răpciugoasă

Şi cu flenduroşi la masă,

Sau cu-o tobă şi-un ţambal

Şi cu mirele pe cal,

Sau, cu sutele, scripcarii,

Şi din Sfranţa, bucătarii,

Cum au obicei Mai-marii !

Moş Dinuţ ne povesteşte

De o nuntă-n post cu peşte,

Sus pe muntele Orlat,

Mai demult, când fu băiat,

Şi, uitând că are oase,

Otova pe gât îl dase.

A mâncat, benchetuit,

Şi nimica n-a păţit,

Când, putea să fi murit,

Iar la urmă, cu mireasa,

A jucat prin toată casa.

Nuntă de poveşti rămasă,

Că şi-un urs a fost la masă.

Dar aceasta e nimica

Faţă de ce-a spus bunica.

Că bunica, doar de una,

Povesteşte întotdeauna

Doamne, oameni, fraţilor,

De o nuntă din popor,

A lui unu, DALIOR,

Mărgineanului, fecior,

Care-a fost "deliu, la Dii"

Poate dumneata să-l ştii,

Nuntă de poveşti rămasă,

Cu doi împăraţi la masă,

Şi cu patru voievozi,

Ca muierile, cu cozi,

Şi cum, Dimonii din lac,

Îi băgară nunta-n sac,

Şi o duseră pe-un munte,

Şi-apoi, multe şi mărunte...

Dar, tăceţi, să spun o dată !

Pot să zic, Ioropa toată

A venit ca să cinstească

O pereche românească

Şi de viţă, şi bogată,

Într-o curte, adunată,

De opt lungul, de opt lată,

Metri?

Hei, te cară, kilometri !

A venit

Şi poftit şi nepoftit,

Din apus şi răsărit,

Cu căţel şi cu purcel,

Fel de fel !

După număr, eu socot

Că-a venit chiar Globul tot.

De la Mările de lapte

Până-n Ger la Miază Noapte,

Şi de la Caracatuci,

Până în ocean, la Ciuci-

Başca de Başabuzduci

Care nu-şi retează barba...

Mulţi, ca frunza şi ca iarba !

Şi-apoi, mâncă-i ciorile,

De toate culorile

Galbeni,

Negri

Şi buzaţi,

Şi păgâni de la Urlaţi,

Care mâncă dulce-n post,

Mulţi ! Şi morţii cred c-au fost !

Dunăreni zidiţi ca plopii,

Şi din Vlaşca, fata popii.

Numai lume, Guri căscate,

Cu ciompoaie adunate.

Au venit doi împăraţi

În odăjdii îmbrăcaţi.

Pe desculţelea încălcaţi,

Cu coroane ca irozii,

De se minunau toţi plozii,

Iar muierile mai proaste,

Îşi dau coate pe sub coaste.

Calul unui împărat,

De drum lung a căpătat,

Lângă şa, colea-n spinare,

O cocoaşe foarte mare.

Oamenii priveau cu milă,

Neştiind că e... cămilă !

- Înălţate împărate,

Se băgă şi Nea Stamate,

Ia să-i dai cu gaz pe spate,

Că se trage înapoi...

De-asta am păţit şi noi.

Zdrăngăneau din alăute

Lăutari, vreo patru sute.

Cântăreţe ne-ntrecute

Ca nişte privighetori,

Luară locul de cu zori.

Chiar şi vrăjitoarea Leana

Din Peşteana,

A venit să-şi dea sprânceana

Peste cap, cu lele...lele !

Vai de păcatele mele,

P-asta dacă o asculţi,

Betejit rămâi ani mulţi.

Dar cobzarul Nea Năstase !

Te furnică pân-la oase

Şi-ţi dă brânci să sari trei ani,

Fără pită, fără bani. Unchiul meu

Fericească-l Dumnezeu !

     MIRELE

Mărgineanu-n capul mesii,

Lângă rudele miresii,

Şi de-a stânga Milei, care

E aleasa lui sub soare,

Chiar din leagăn din născare,

Scăpăra de bucurie

Că şi-a luat de-acum soţie,

Fir-ar închinat să fie,

Cum e precista-n icoane.

Ca ea-n lume nu găseşti

Nici în târg la Bucureşti

Unde-s curţile domneşti.

Mărgineanu Dalior

Des gusta dintr-un ulcior,

Şi se lăuda că el

S-a întors de la răzbel

Cu o pradă foarte mare,

Care "nchepe"-n ...pozânare !

Mai "precist", o mărgeluşe

Mare cât o corcoduşe-

Care are vraje-n ea...

- O mărgea ? Are Piloţia mea

Zece! S-au şi deşirat,

Şi le ţine pe sub pat,

Strigă unu, Mălai Mare,

Din cinstita adunare.

-Iacă vorbă ! Cine n-are !?

Sar femeile, şi ele,

Dând cu deştele-n mărgele.

O mărgea nu-i lucru mare.

Şi încep să zică toţi

-N-are minte,

Ori ne vinde

Să ne prindă că e "oţ".

-Ia staţi, bre, că n-am spus tot.

Puneţi-vă frâu la bot,

Că de nu mă supăr rău,

Nu mă credeţi nătărău,

Că nu ştiţi voi ce putere

Am acolo la muiere,

Într-un bob de mărgeluşe

Mare cât o corcoduşe,

Şi cu gene şi sprâncene

Ca un ochi de coţofene.

Şi spre Mila arăta,

Pe obraji o săruta,

Şi mai tare se-mbăta.

Şi luând vadra de urechi

Plină vârf cu vin străvechi.

O punea la dinţi temei,

Răsufla în fundul ei.

Potolindu-şi deci, măseaua,

Iar spunea cum e mărgeaua

Năzdrăvană, fermecată-

Porunceşti, şi face-ndată.

       MIREASA

Mireşica cea bălae

Da din gene că "aşa e".

Şi stând dreaptă, ce muiere !

Licărea din giuvaiere,

Din cercei şi din inele,

Dar mai tare din mărgele

Înşirate-n chip de stele,

Pe un fir de in albit

În părău la Maglavit.

Îndrăcite şi-nfocate !

Par cu mâna din cer luate !

Douăsprezece sunt cu toate,

Başca, zic, din ce mai are

Pe la mâini şi la picioare !

Nici nu poţi să le asameni

Cu ce vezi pe jos la oameni.

Între ele ca un Tată,

Cu coroana înfocată,

SOARELE

Mai Marele,

Ca un rege care ştie

Să omoare şi să-nvie.

Lângă el, ca totdeauna,

Dumneaei, SELENE-LUNA,

Stă şi ea, arzând de dor,

Lângă sfântul frăţior.

Iar în jur PLANETELE,

Dănţuind ca fetele,

Marte, Venus şi Mercur

Jupiter

Cu dinţii de fier

Şi-altele, jur împrejur-

Proaspete şi înfocate-

Par, cu mâna, din cer luate !

Tot pe-acest şirag ceresc,

Ochii tăi ce mai zăresc ?

Iar o stea,

O altă stea,

Licărind din mii de feţe,

Ca la îngeri, la ospeţe.

Cât un ou de pitulic,

Care face lic! lic! lic!

De-ţi ia ochii şi suflarea

Şi-ţi opreşte-n gât mâncarea,

Verde în priviri şi plină

De venin şi de lumină.

Că e vie,

Ducă-se pe ha pustie,

Ca un ochi de om, mă nene,

Are gene şi sprâncene-

Ca un drac te urmăreşte,

Când te prinde, te-negreşte-

Şi te face măi băieţi,

De te bagă-n sperieţi.

Mult pe gânduri nu mai stai,

O doreşti şi vrei s-o ai,

Dacă nu cu furătură,

Măcar cu cumpărătură

Şi la cap cu-o lovitură,

Noaptea pe fulgerătură.

Doamne ! Ce-ar putea să fie ?

P-asta nimenea n-o ştie !

    PUTEREA LUI DALIOR

Oh, asemeni avuţie

Face cât o-mpărăţie.

Aferim ce nestemată !

Ce noroc avuşi tu, fată !

Ce noroc, deadreptul chior,

Mai avuşi tu, Dalior !

Auziţi-l, lele ! lele !-

Şi-a ieşit de tot din piele.

Cum mai fâlfâie din pene

Şi-ngustează din sprâncene !

S-a umflat ca broasca-n tău,

Râgâie şi face rău.

-Soacră, hăi, mai toarnă vin.

Dumnezeu sunt, cel puţin !

Ia-mpăratule de bea.

Lumea e în mâna mea...

I-am băgat pe toţi în sac.

Pot să fac

Şi să desfac.

Nu ştiţi voi cine mi-s eu...

Mai ceva ca Dumnezeu !

     AUR

Şi văzând că socrii, nunii,

Şi mesenii,toţi, nu unii,

Râd de el şi zic că-i bună

O asemenea minciună,

Şi tot bat mereu din gură

Că e slab la băutură

Ca o babă din cenuşe

Care-a tras prea mult la guşe

Şi-acum latră slobodă

Lângă-un loc cu lobodă,

Ce făcu?

Ce refăcu ?

Beţivanul Dalior

Puse deştiu-arătător

Pe ochioasa mărgeluşe

Mare cât o corcoduşe

De la gâtul Milei, şi

Ca un leu cumplit răcni

-Pacabei

Stelelor, copiii mei !

Zdrelicitat

Al lui Darie Împărat !

Tu, nemaivăzută stea,

Domn pe cer şi sluga mea,

AUR fă-mi din tot ce-i lemn,

Lemn din codru doborât,

Cu toporul omorât,

Sau fier

Cu mâner, fără mâner-

Sau pământ uscat la foc,

Că de nu, în cap te toc-

Şi te-arunc la peşti în Mare,

Ca să pieri murat în sare.

Pacabei !

Nu sfărşi porunca toată,

Şi îndată,

AUR, toate s-au făcut,

Blide, linguri, căni de lut,

Jilţurile cu spătar,

Scândurile de stejar,

Ploştile cu vin pelin...

Chiar şi parii

Pentru priponit măgarii !

Şi văzând că gloata mare

Nu se strică de mirare,

Ca şi când, asemeni vase

Au şi ei pe-acas prin case,

Zise alta "Pacabei" !

Me-he-he ! pe cap la ei !

Şi la toţi le cresc pe cap

Două coarne ca de ţap,

Şi cu toţii

Ca netoţii,

Rag de groază, sar şi-l roagă

Să nu fie într-o doagă,

Ci, să-i scape de urgie...

I-a-ntrecut în bogăţie

Şi e cel mai tare-n lume,

Şi viteaz cum nu se spune,

Lumea poate s-o răstoarne...

Dar să-i lepede de coarne.

Zguduit, chemat de rude,

Mărgineanu tot n-aude.

Încă nu s-a răzbunat.

Rage ca un leu turbat

-Pacabei !

Găinaţ pe cap la ei !

Cine nu vrea găinaţ,

Foc să-i dai, să-l arzi la maţ.

Şi îndată cade foc,

Că de-acel, n-au vrut deloc.

Şi-un miros de porc pârlit

Într-o clipă s-a pornit.

Şi urlau cu toţi, zicând

Că-i sfârşitul pe pământ,

Şi prin găuri se svârleau,

Ajutor ! strigau, şi "au" !

Doar acum, de mila lor,

Îi sloboade Dalior

Din pedeapsa cu ruşine

-Lasă-i, Pacabei, e bine !

Şi s-a pus să bea mai tare.

Pune-n gură o căldare

Ghiorţ ! înghiorţ ! acum o seacă,

Şi se lasă jos o leacă,

Măturându-şi de pe frunte

Broboanele mărunte

Cu o mânecă, sleit,

Cum ar face la prăşit.

-Aferim ! ce mai bărbat !

Ci-că ar fi cuvântat

Împăratul Bumbasa

Cârâind în limba sa.

"Ciumbuşluc, bir bairam"

Că muream şi nu vedeam.

Chiar şi-al doilea împărat

Râde foarte înlăcrimat

-Ha,ha,ha,hi,hi,hu,huuuu!

Ce mai măscărici văzu !

Cum cu coarne ne făcu !

"Bâldâbâc, giugiuc salam"

Nu ne supărarăm niam,

Că de coarne noi ştiam,

Căci asemeni ghiduşii

Sunt şi pe la împărăţii.

-Ura ! ura !

Îi dădeau mereu cu gura

Poporenii din picioare,

Sau suiţi pe gard la soare.

Dalior, frumosul nume,

Este cel mai tare-n lume.

Poporenii mai săraci

Se suiră în copaci

Ca să vadă, să miroase

Când se-aruncă-n sus cu oase.

Iar de-acolo - Aferim,

Dalior, păi noi te ştim,

C-ai fost şi la rusalim.

Te rugăm şi te poftim,

Fă ceva şi pentru noi,

Nişte vin într-un butoi,

Sau chiar bere

Dătătoare de putere,

Inimilor mângâiere.

Spune, Dalior, nu vrei ?

Dă-i porunci lui Pacabei,

Ca să sugem ca Iudeii

De la Cana-Galileii.

Şi văzând ce preţ el are,

Acum,

La cinstita adunare

Gură cască de pe drum,

Dalior

Mai înfaşcă un ulcior,

Şi de guşe se ciupeşte,

Şi le-arată româneşte

Cum se trage la măsea.

-Ia-mpăratule, de bea !

Cela, nu se-mpotriveşte,

Cască gura de trei deşte

Şi-o bârdacă

Acum o seacă.

-Să ne mai cinstim o leacă.

Nu fac vin eu la golani,

Să plătească, să dea bani.

Şi luând pildă şi nănaşii,

Şi cu dânşii şi nuntaşii,

Au uitat de foc şi coarne...

Şi-au pornit pe gât să-şi toarne.

         CEASUL RÂU

Când deodată ceasul rău !

Ce făcu cel nătărău ?

Să nu stea la locul său

Că de-aicea i s-a tras

A strigat cu mare glas,

Că el vrea un "cazacioc".

Şi, ne-având la mese loc,

Scoate lumea-n bătătură

Dând din pinteni şi din gură

-U-iu-iu ! Păzea, păzea,

Că aiasta-i boala mea.

Cimpoiere stârpitură,

Nu mai ai sufloi în gură ?

Hai la-ntrecere-amândoi,

Eu din paşi, tu din cimpoi.

Cine s-o lăsa învins,

În cuptor să fie împins,

Ca să ardă ca un câine,

Babelor să coacă pâine.

Cântă, drace,

Fă ce-ai face,

Bâzâie sau lasă-n glas,

Că de joacă nu mă las.

Hai şi voi, flăcăi, de-acum

Cu bărbaţii mă adun.

Haidem, dar, cât cobza sună

Încă-o horă împreună.

Când aud flăcăii, zdup !

Sar cu toţii ca la lup,

Ca să dea din mâini, din trup

Şi s-au pus pe cazacioc...

Zdranga, langa, toca-toc !

-U-iu-iu ! că nu e loc,

La o parte măi uncheşi,

C-avem pinteni de la Ieşi,

Şi vă sfâşiem cămaşa,

Şi-o vom ruşina pe naşa.

-Zdranga, langa ! cobza spune

Din trei strune,

Saltă tălpi ca din cărbune,

Iar cimpoiul, ţurlului !

Spune basmul nu ştiu cui.

Savai, Doamne, ce mai joc,

Sar ca peştii de pe foc,

Parcă pâini în mâini frământă,

Asta e curată trântă.

Şi se frâng ei şi se-ndoaie,

Parcă s-ar feri de ploaie.

Ridicând în aer mâna,

Bat ca maiele, ţărâna-

Chiuind ca al război,

Se-ncontreză doi cu doi,

Şi se-alungă, şi iar vin,

După ginere se ţin.

Penele, înfipte-n clop,

Bat din vârfuri- Hop, hop, hop!...

Iar cumplitul Mărgineanu,

Doamne, ţine-l pân' la anul,

E mai tare ca oricare

Până la chimire, sare !

Iar mireasa, fericită,

De vin roşu, rumenită,

De curcan prăjit şi pită,

Chicoteşte alintată.

-Ioi, ce ginere ai, tată !

Şi spre soacră -Mamo, hăi,

E ca bradu-ntre flăcăi !

      MÂRGINEANCA.

Mărgineanca, soacra mare,

Sta cu şalul pe spinare

Şi din masă nu gusta.

Ca o pedepsită, sta.

-Nu ştiu fato ce să fie...

Inima îmi spune mie

Că prea mult din pinteni sună.

Veselia nu-i a bună.

Am visat azinoapte rău.

Parcă îmi murise zău.

L-am ţinut în burta mea

Şapte luni, mai trebuia

Încă şapte să mai stea,

Că ia uite ce grăbit

E, să fie fericit.

Mărgeluşa l-a smintit.

"Poarca" asta blestemată

O să-i puie capul, fată.

Nu mai ştie de părinţi...

"Paca-Pârţ" l-a scos din minţi.

Fiul mamii, Dalior,

Stai cuminte, stai uşor,

Nu-ţi da taina tuturor,

Că în mărul cel mai bun

Şade viermele nebun,

Care roade nevăzut,

Face din sămânţă, lut.

Fir-ai fi, tu, blestemat,

Arielule-mpărat,

Şi tu paşe Pacabei

Din cetatea Racovei,

C-aţi băgat puteri drăceşti

Într-o piatră de un deşti,

Fericirea lui şi-a mea

Să atârne de -o mărgea.

Fir-ai fi, tu, blestemat,

Arielule-mpărat,

Şi tu paşe Paca-Bei

Din cetatea Racovei,

Că la urmă vitejia

Nu vă fu cât lăcomia,

Ca să ţineţi piatra bine,

Şi-o dădurăţi pe ruşine

Unui băietan mai prost,

La un loc cu capul vost.

Iar acuma dac-o ai

Şi-ai putere mai dihai

Ca un crai,

Fată proastă, Milo, Hăi-

Ţine-o ca pe ochii tăi

N-o puta cu zurgălăi,

Printre oamenii cei răi-

Că nu AUR, cozonaci

Tu cu "Pruna"ta să faci

Ca să saturi pe săraci.

Fii cu teamă, că-ntr-o zi

Ea la gâtu-ţi n-o mai fi.

N-aveţi minte nici atât ?

Ia s-o lepezi de la gât.

Ea te ştie de stăpână

Cât mai stă la tine-n mână.

Dar de-ajunge-n mâini străine,

Nu mai ştie ea de tine

De-ai striga-o mult şi bine.

O să facă ea la fel

Cum făcu cu Ariel

Şi cu Paşa Paca-Bei,

Şi tu p-asta văd că-o vrei.

După mine, eu zic, fato,

Să o duci de unde-ai luat-o,

Sau s-o aruncaţi în mare,

Sau în Ocnele de sare,

Că e drac ieşit din stâncă,

Care cap de om mănâncă.

-Mamă bună, soacră, hăi...

N-asculta de oameni răi.

Să n-ai teamă

Soacră bună, mândră mamă,

Că pe faţă de pământ

Răi şi diavoli nu mai sunt.

I-a stârpit din rădăcină

Ca urzicile-n grădină

Mărgineanu Dalior,

Mărginenilor fecior.

Ce-au furat, furat le-a fost,

Asta este dreptul nost.

Dar-ar Dumenzeu să dea

Să mă-şel, fetica mea,

C-aşa-i mama, o nătângă-

Ştie numai să tot plângă,

Dar un lucru ştiu şi văd,

Că ne-aşteaptă un prăpăd.

    TRENŢÂROSUL ŞI BABA.

Fraţilor, mă rog frumos,

N-am să mint, că ce folos ?

A venit şi-un trenţăros

Care stă crăcit pe jos,

Bea, mânca, benchetuia,

Din sprâncene-ncrucişa...

Peste-un ochi ţinea legată

O bazma de-o şchioapă lată,

Sub căciulă înodată.

N-o ţinea să-i stea frumos,

Să nu-i pice ochiul jos,

Că e sigur un "deliu"

Cu-un ochi mort şi unul viu,

Hoţoman de la Vidin,

Care, sânge bea, nu vin-

Şi...pe prostul, l-a făcut,

Să nu fie cunoscut.

Mai venise şi o babă

Frântă-n spate ca o scoabă,

Cu o treanţă peste frunte

Fulgerâbd la gânduri crunte.

Mesteca mereu din gură

Şi privea la miri cu ură.

Dar de la o vreme-n coace,

Hârca, nu ştiu cum se face,

Că-şi găseşte iute loc

Chiar în cunie la foc,

Şi de-acolo, svâc ! la masă,

Lângă tânăra mireasă.

Şi, pe când sărea de zor

Mărgineanu Dalior,

Şi socriţa pentru o ţâră

Se dusese la "spaţâră",

Îi şopteşte la ureche

-Frumoaso fără pereche,

Trandafirule-nflorit,

Puiule, m-ai auzit ?

De opt zile vin pe drum

Sfinte vorbe ca să-ţi spun.

Te măriţi, şi nu faci rău,

Să-ţi trăiască soţul tău,

Dar tu, Milo, nici nu ştii

Că-i de două cununii.

Dacă vrei să ai bărbat,

Să nu-ţi fie frig în pat,

Rupe-i paloşul de-oţel,

Că s-a cununat cu el

La biserica de var,

Dintr-o cruce de hotar.

Toată lumea ştie asta,

Numai tu nu ştii, nevasta.

Dă la baba un colac

Că ţi-am dat un sfat pe plac,

Şi mai dă-mi şi-un ban de cinci,

Să-mi iau şoarţe şi opinci.

Când aude asta, fata,

Fuga în iatac, şi gata,

I-a dat paloşului plata.

Pe genunchi l-a frânt, să-i fie

Pradă dulce la mânie.

Era dânsa o muiere,

Dar iubirea-i da putere.

     TRENŢÂROSUL.

După asta se ivi

Trenţărosul. Gângăvi

-Nu te spăimânta de mine,

C-am venit să-ţi fac un bine.

Eu sunt, fato, Făt Frumos,

Umblu-n lume trenţăros,

Răpciugos şi-ncins cu tei,

Că mă caută trei smei-

Şi m-asund aşa de ei.

...Şi din trenţe iute scoate

Un şirag de nestemate

Care scânteiau ca focul.

-Râde, te-andrăgit norocul.

Haide, întinde mâna dreaptă,

Că un dar ceresc te-aşteaptă.

Mâna asta cu brăţară,

Mai frumoasă o să pară.

-Ce scumpeturi, ce odoare !

Oh! suspină ea, mă doare

Când privesc atâta soare.

Dar, s-o cumpăr, n-am să pot

De mi-aş da bănetul tot.

Am eu sume

Peste sume,

Dar n-am aurul din lume.

-O mărgică de la gât, de mi-ai da,

-Numai atât !?

-De n-ar fi cu supărare,

P-asta mică, nu pe-a mare,

Ca s-o am de amintire

Când ajung la mânăstire,

Sau chiar p-asta, de topază,

Care nu prea scânteiază.

-Pe-asta !?

-Da !

-Numaidecât !

Şi, ducând mâna la gât,

O cuprinde, trage tare,

Trei se rup, şi una sare,

Nu poţi ştii, din ele, care.

-Ia-o, zice Mila iute,

Suie-te pe gard şi du-te,

Să nu afle Dalior.

Vai, ce mai brăţară, mor...

Trenţărosul ia mărgeaua

Şi, p-aicea poteceaua.

Iar mireasa bucuroasă,

Se strecoară pe sub masă,

De la locul ei anume,

Şi brăţara şi-o şi pune.

Tot cântând, de naiba dase

Cimpoierul, Nea Năstase.

Se umfla-n bojoci cât doi-

Duhul şi-l sufla-n cimpoi.

Toţi flăcăii, frânţi de joc,

Se trăseseră la loc.

Numai el, ca scos din minte,

Tot răcnea, sărea-nainte.

Cimpoierul Nea Năstase

Sufletul şi-l dea din oase,

Şi bătea-n burduf cu cotul,

Betejindu-se cu totul.

Iar păgânul Mărgineanu,

Doamne, ţine-l pân-la anu,

Tot izbea-n pământ , tiranul,

Când cu dreptul, când cu stângul,

Şi măscări, striga, nătângul.

      CĂND ,  DEODATÂ.

Când deodată... ce prăpăd !

Unul strigă- nu mai văd !

Altul urlă- Simt o ghiară !

Cei din casă fug afară...

Soacra de la masă zbiară

-Nu e Mila!... Ne omoară !

Împăraţii-ntreabă- Ce-i ?

-S-a zis iarăşi "Pacabei" !

-Să fugim copiii mei !

Iar acolo, peste masă,

Cade tânăra mireasă,

Ca un pai lovit de coasă.

Vinul din pahar se varsă

Peste faţa ei întoarsă.

Şi... cu ultima suflare

A miresei care moare,

Se topea şi nunta toată

Ca-ntr-o mare, răsturnată.

Parcă-o gură o sorbea,

Cum din baltă, boul bea,

Ca un vis curmat deodată,

Ca o creangă scuturată,

Ca o spumă de săpun...

Ca un fum...

Ca o...

Ca un...

Nici nu ştiu cum să mai spun.

Fiindcă, altă, acum, o gură,

Dăduse poruncitură

Diavolului Pacabei,

Răşluit din mâna ei.

     UNDE-I

Unde-i masa

Cu mireasa ?

Unde-i cunia şi casa ?

Unde e trăsura naşii ?

Doamne, unde-s toţi nuntaşii ?

Dar Chitaii şi buzaţii ?

Dar cămila şi-mpăraţii ?

Nu mai sunt nici lăutarii,

Nici în cunii, bucătarii...

Dar flăcăii jucăuşi ?

Ce săriră pân-acuşi ?

Doamne, drace, ce-mi făcuşi ?

Nu mai e nici Nea Năstase

Care în cimpoi suflase.

Stase

Aici, pe piatra asta,

De smochin răzmându-şi coasta.

Drace ! Nemaipomenit !

Nu cumva să fi orbit ?

Ia să scapere-un chibrit...

Deşi soarele e sus,

Se grăbeşte spre apus.

Şi aleargă, strigă, geme

Cu o sută de blesteme,

Se mai ciupe de o mână...

-Milo! Mamo ! tot îngână,

Patru zile... o săptămână,

Dar degeaba... Şui şi pui

S-a ales de nunta lui !

Iar la capul săptămânii

S-a pornit să-şi cheme câinii

Florea, Florea, cuţu, cuţu...

Nu mai e nici el drăguţul...

Braica, mumă cu căţei,

Nu mai eşti nici tu cu ei ?

Tu, stăpânul ţi-ai lăsat ?

Care lup te-a sugrumat ?

Alerga cu capul gol,

Dând pustiului ocol,

Şi, din când în când, pe loc,

Mai cerca un... cazacioc,

Mai şedea cu ochiu-nchis,

Tot crezând că poate-i vis,

Dar Miluca, tot ca ieri,

Nu ieşea de nicăieri

Ca să-i spună

O vorbă bună

Cum de mică s-a-nvăţat

-Dragul meu bărbat iubit,

Nu mai plânge, c-am venit.

În genunchi vorbea cu ea

-Cine mi-te-a amăgit,

Nufărul meu înflorit ?

Unde e puterea mea,

Milo, ce-ai făcut cu ea ?

Unde este Pacabei,

Milo, ochişorii mei ?

Fi-mi-ar ceasul blestemat,

Singură când te-am lăsat.

Cap pătrat de dobitoc !

Tu ai vrut un cazacioc,

Dar tu maica mea bătrână,

Peste Mărgineni, stăpână,

Unde, sfânto, mi-te-ai dus,

Ca un fum suflat pe sus ?

     POVESTEA STELEI PACABEI.

Doamne, ce-ar putea să fie ?

P-asta nimenea n-o ştie.

O ştiu eu, copiii mei.

Fost-a cică, dragii mei,

Steaua asta,Pacabei,

O frumoasă nestemată,

De pe cer, în zori, picată,

Cu roua amestecată.

Dar de unde ? -Spui, nu tac

Din dovleacul unui drac,

Când, în Iad, într-o hodaie,

S-au luat dracii la bătaie.

Iar un drac, mai fără milă,

L-a pocnit pe Sarsailă

Cu atât amar de sete,

Măi frăţie, măi băiete,

Că cel ochi de Necurat

A sărit ca un scuipat

Pe o gură de vulcan,

Pân-la stele, pe tavan,

Şi acolo s-a oprit,

Luminând ca un chibrit.

Steaua mică s-a numit.

O fi stat ea cât a stat,

Până când ar fi picat

Pe o ploaie cu mult vânt,

Jos, la oameni, pe pământ.

La harapi ar fi căzut.

Într-un sat, Hadramaut.

A găsit-o un sărac,

Şi-a vândut-o cu-un pitac,

Unui turc de la Medina,

Care-i preţui lumina,

Şi o puse la căciulă

Când mergea în caraulă.

Turcul ăsta , fain bărbat,

Tot atunci ar fi aflat

Că pe lângă că-i frumoasă,

Mai e şi comedioasă.

Cum gândea pe sub căciulă

Că nu-i bine-n caraulă,

Şi i-ar sta mai bine "bey"

Hopa, se trezeşte bei.

Şi-atunci tot ce poruncea-

Ea pe loc îndeplinea.

Turcafleţii au aflat,

Şi nici ei pe loc n-au stat.

Zile scurte avuse beiul,

L-au ucis cu reteveiul

Peste cap şi peste mână,

Şi-a ajuns la o cadână,

Care, şi ea, draga fată,

S-a sfârşit într-o privată,

Pe la ţâţe retezată.

Iar la anul fix 1000,

Se găsea într-o cutie

De chibrituri cu catran,

La un rege indian,

Foarte bine-acum ascunsă

Cu găinile-n coteţ

Şi cu murdărie unsă

Printre ouă fără preţ-

Unde regele isteţ,

N-o scăpa din ochi o clipă,

Dar plecând să-şi pună-n pipă,

Unul, Ţarie, un rob,

A făcut coteţul zob,

Şi-a găsit-o între ouă,

Trei clocite, bune, două,

Şi a dispărut pe mare

Către soarele răsare.

Şi a dus-o Ţarie

La-mpăratul Darie,

Care stăpânea în ţara

HUNDLI-BUNDLI-KARAMARA,

Cu oraşul capitală

Burma, stăpânind cu fală.

El i-a dat pe ea un cal,

Şi-l făcu şi caporal.

Iute Darie-mpărat,

Cum gloria nu-i lipsea,

El a botezat-o stea,

Şi i-a zis ZDRELICITAT,

Adică pe limba lor

"Pană de cocor"

Să nu mai răspundă-n lume

La alt nume.

Ca să i se piardă urma

Că n-ar mai fi cică-n Burma,

Burtă verde împărat,

Într-o piele l-a băgat,

De şerpoaică, parcă vie,

Şi pe piele "Moarte" scrie.

Şi porunci dădea cu carul,

Către stea,

Şi se-mbogăţea tâlharul,

Cu averi ca nimenea.

Şi s-a-nconjurat cu porţi

Şi cu capete de morţi,

Ca să nu i-o fure furii,

Mii de oameni dând securii,

Că-l cercau, unii cu zloţi,

Alţii, pe degeaba, hoţi-

Dar i-a prins 'mnealui pe toţi,

Dându-i gâdelui la tuns.

Şi văzând că nu-i deajuns

De pitit şi de ascuns,

Dânsul, pe ZDRELICITAT,

Tremurând l-a astrucat

În tăblia de la pat.

Dar o roabă ţiitoare,

Măturând hodaia mare,

A văzut. Şi ce-a făcut ?

Cum avea tărâţe-n cap,

S-a cam dat cu un harap

Ţucălar la un satrap,

Care, pe Zdrelicitat,

Pe nimic l-a apucat.

Nu mai spun că pe-mpărat

L-au făcut de s-a-necat

Tot atunci, în Eufrat.

Pieptănându-i fain, frumos,

Ochii lui de porumbel,

Omul nostru, lăcomos,

Iute-n târg la Sur, l-a scos,

Cumpărând acum cu el,

Cal, coroană, soaţă, tren

De la craiul din Sidon,

Devenind Naparlion.

De la ăst Naparlion

Steaua a ajuns plocon

La Lisandru Machedon

Ca să-l sufere pe tron,

Cela, scrie la isvod,

Care-a deslegat un nod

Şi-l făcură voievod.

Dar la granik l-a pierdut

Tocmai când dădea un şut

La un "unşpe" peste râu,

Că-l ţinea, pardon, la brâu,

Înecându-se cu el,

Cum se-ntâmplă la răsbel,

Şi aşa din mână-n mână,

El trecu prin veacuri, până

La-mpăratul Ariel,

Care mi-l purta cercel

La divan şi la ospeţe,

La harem când lua poveţe,

De-a pornit apoi

Război

Şi pieri, mâncat de cai,

În prinsoare, la Nohai.

Nu ştiu cum şi-n care fel,

A ajuns la un mişel,

Unu, Dragavei. Şi el,

Ce să facă cu-n cercel ?

L-a vândut cu "paişpe" lei,

Unui paşe Pacabei,

Paca-domn, cum zic ei,

Bei,

Din cetatea Racovei.

Turcoman din Doliorman,

Cel mai mare hoţoman,

N-avea frică de sultan.

Niţeluş, de stângul, chior,

Şovârnog de un picior,

Cam ştergea, umblând, podeaua,

Cu pingeaua.

Dragavei era un fleţ,

Pe când turcul om isteţ,

Într-o noapte şi o zi,

Averea şi-o înmii,

Când se puse-a porunci,

Că era Zdrelicitat

De la Darie-mpărat,

Fermecat sau fermecată,

Porunceai, făcea îndată.

Şi păgânul l-a-nfiat

Şi trei hogi l-au botezat,

La Stambul, în trei Moschei,

Să se cheme Pacabei.

Putred de bogat, păgânul...

Aur, ca la mine, fânul.

Iar în grajduri, două mii

Nu de cai, de herghelii,

Şi-n iatace, două sute

Care mai de care, slute

Despuiate şi zbanghii,

Ale beiului soţii.

Dar nu d-ale

Haimanale,

Fiice scumpe de paşale,

Cumpărate cu parale,

Şi creştine şi păgâne,

Trei din ţările Romane.

Cel mai mare vrăjitor

Din tot neamul vorbitor.

Îl ştia de-acum tot natul

Că lucra cu necuratul.

Iar sultanul

Tremura de el tot anul.

Când venea câte-o armată

Numa-n fiare ferecată,

Ca să-l ducă în ceambul

La butuc, la Istambul,

Ce făcea păgânul chior ?

Punea deştiu arătător

Peste ochiul ăla chior,

Şi răcnea ca un turbat-

Zdrelicitat-

Sau "Pacabei"

Şo pe ei ! ...

Şi când ochiul şi-l belea

Praful se-alegea de ea,

De armată !

Ai să vezi de ce îndată.

Pe Hachimul de la Dii,

Doftorul de ochi, îl ştii ?

I-l băgase-n ochiul rău

Pe Zdrelicitat al său,

Nici un hoţ să nu-l găsească

'n toată Ţara Bulgărească,

De-l plăcu Azurbadel

Şi se însoţi cu el,

Fata lui Dârloagă Han

De la Bender din Liman.

Deci, când deştiul şi-l punea

Peste ochi, şi poruncea,

Înţelegi cum treaba mere ?

De la Iad primea putere.

Dracul face şi desface,

Cum stăpânului îi place.

Îl ceruseră-n hăl an,

Să le fie de Sultan.

Dar n-a vrut. A râs.-Cum, eu

Doar Sultan ? Vreau... Dumnezeu !

Însă Dalior haiduc,

L-a legat ca pe-un butuc

Şi i-a pus la fum slănina,

Şi i-a luat din ochi lumina,

Aducând-o-n Ţara Dacă,

Ca s-o facă

"Gâtlegău" la o săracă

Mila Dascălu ot Grapa,

Jos, la dreapta, cum treci apa.

Şi acum...

Iat-o iar pornind la drum,

Iarăş Steaua a dat dosul.

Cine-o fi fost norocosul ?

Cred că numai... Trenţărosul.

Ia mai zi un Cazacioc,

Dalior, c-acum ai loc !

Şi mai bea , mai dă-i la gât,

Ca să-ţi treacă de urât,

Dacă ai ce,

Şi de ce.

   PRIGORUL ŞI APOI VEDE TOT.

... Şi cum sta şi se căina,

Bietul nostru Dalior,

Vede înaintea sa

Un prieten, un prigor,

Poposind din lungu-i sbor.

Cu şepcuţă de atlas

Trasă până peste nas,

Şi-mbrăcat

Într-un halat

Pe la gât cu flori, brodat.

Se uita la om pe-o parte,

Cum fac ăi cu multă carte.

Ascundea un ochi şi-o nară,

Iar cu celălalt de-afară,

Licărind cu dumnealui

Să-l înfigă ca pe-un cui.

-Bună ziua, mă stăpâne,

N-ai un drobuleţ de pâine,

Că de nouă zile vin

Tot prin nori şi prin senin.

N-am mâncat decât pelin,

Dar acuma am venit.

Uite cum m-au calicit...

Unde-i nunta, dragul meu,

C-am venit să joc şi eu.

-Nunta ? Nunta nu mai este.

S-a sfârşit ca o poveste,

Şi cu nunta, şi nevasta.

Casa mea e-n groapa asta.

Sunt sărac ca la-nceput,

Când mămuţa m-a născut.

Doar buricu l-am cu mine

Şi cămaşa de pe mine...

Sunt sărac, sărac ce sunt,

N-am nici umbră pe pământ.

Ia mai bine, spune-mi mie,

Tot umblând peste câmpie,

Sau prin cer,  trecând în sbor,

Nu-ntâlnişi întâmplător

Pe vultanul vede tot,

Cel cu ciocul de un cot,

Şi cu capul cât ghiuleaua

Şi cu cojocel ca neaua ?

-Ba-l văzui ! De nu mă-nşel,

Colo, sus nu este el ?

-Este el !

O, Doamne ! Du-te

Sus la el, şi-l chiamă iute.

-Ba io nu. Păi nu se ştie

Că la carte aşa scrie-

"Placu-i carnea de Prigor " ?

-Bine, zice Dalior,

Hahaleră, nu prigor,

Asta eşti, ai auzit ?

Numai bun de clempănit.

Dar şi cel prea aşteptat,

Nu-i şi el tot un căscat ?

Nu mă vede-aici, nătângul ?...

Şi, închizând un ochi, pe stângul,

Pune deştiul arătător

Pe spărtura unui nor,

Unde un punct, plute, mergea

Cât e vârful la undrea.

Strigă- Vulturaşul meu,

Ce mi- te-a dat Dumnezeu,

Strângeţi aripa sub tine

Şi coboară jos la mine.

Vino jos în graba mare,

Că mă sting de supărare.

Cum iau deştiul de pe tine,

Tot atunci să vi la mine.

Deştiul bine nu şi-l lua,

Punctul nu se mai vedea.

Se gândea Prigoru-n sine-

Orătania nu vine.

Dar, te uită, colo-n zare,

Punctul vine, creşte mare,

Taie-n două zările,

Soarbe depărtările.

La-nceput cât o mărgea,

Şi-apoi, cât o rândunea,

Creşte cât un porumbel,

Şi-acum, iaca, ditai el

Vulturaşul Vede-tot,

Cel cu ciocul de un cot,

Şi cu capul cât ghiuleaua,

Şi cu cojocel ca neaua.

Ajungând lângă pământ,

Pune coada pană-n vânt,

Şi curmându-şi lunga cale,

Zice-Sluga Dumitale !

Mărgineanu vesel Zice-

-Bine mi-ai venit, voinice !

Dacă poţi să mă omori,

Fă-o, de trei mii de ori,

Că un scâncet n-am să scot.

Scoate-mi ochii, Vede-Tot !

-O, stăpâne, cât de rea

Este azi privirea ta !

Când mă uit la ochii tăi

Mi-amintesc de anii răi

Când în lupta cu duşmanii,

Nu te încăpeau Balcanii.

S-a-ntâmplat ceva cu tine ?

Împotrivă-ţi cine vine ?

Vin lăcustele, stăpâne ?

A întrat neghina-n pâne ?

Urşii dijmuiesc din oi ?

Nu mai suntem amândoi ?

Sau Sultanul Pacabey

S-a sculat din morţi ? Sau, cei ?

Că prea bine l-ai răpus.

Nu mai stă cu faţa-n sus !

Păi ce-aştepţi ? Nu ai, măi tată,

Drăcovenia fermecată ?

Strigă-i tare-Pacabei !

Şo ! pă ei !

-Vulturaşule iubit,

Lasă-mă, că sunt zdrobit !

Pacabei, vrăjita stea,

Nu mai e în mâna mea.

A furat-o fur mai mare,

Că ea este ca o floare,

O miroase cine-o are,

Şi e veşnic călătoare.

-N-o mai ai ? Sărac de tine !

Înţeleg că te-au pus bine.

Douăzeci de ani luptaşi

Ca s-o ai, şi-acum o laşi ?

Las-că ştiu cum s-a-ntâmplat-

Tu la nuntă ai fost beat !

-Nu sunt trist de ce-am pierdut,

Dar mi-au luat şi ce-am avut.

Pe mămuţa, maica mea,

Şi pe Mila, dragostea,

Care m-am ştiut cu ea

Din copilăria mea.

Şi, cu ele, ce-i mai greu,

Paloşul, frăţânul meu.

Uite-l colo-n două frânt,

Şi pus cruce pe pământ.

Fără el mi-e mâna slabă,

Mă omoară orice babă

Cu o scoabă.

-O, stăpâne, nu mai plânge,

Că mai ai în tine sânge-

Eşti întreg şi n-ai murit-

Braţul tău e tot cumplit.

Hai s-o luăm de la început,

Când la Dii ne-am cunoscut...

Am venit să-mi dai poruncă...

-Fă-mi cea mai din urmă muncă,

Şi te-oi slobozi să-ţi fi

Tată-n casă la copii.

Multe slujbe mi-ai făcut,

Mi-ai fost sabie şi scut...

Patru ani pândişi pe Bei,

Când, ieşind dintre femei,

Bine mi-l-ai potrivit,

Ca să-mi cadă la cuţit.

Şi puteri mi-ai dat pe lume,

Cât nu poate duce-un nume,

Stând de-asupra mea în sbor,

Ca un înger păzitor.

Tu mi-ai dat nu cu-mprumut,

Eu le-am luat şi le-am pierdut,

Că norocul m-a orbit.

Am greşit cât am greşit

Şi-am rămas sărac lipit,

Ca un nou născut sub soare...

Ard în foc de răzbunare.

Pleacă dar, şi dă-mi de veste

Unde este

Steaua care-mi da putere,

Frică-n oameni şi avere ?

Că mă jur că n-o mai las,

Printre oameni, nici un ceas.

O tund fain, frumos, şi-o rad.

O trimit mai jos în iad.

Şi să-mi cauţi tu de-ai vrea,

Ce-au făcut cu nunta mea,

Cu mireasa şi cu naşii,

Cu-mpăraţi- toţi nuntaşii,

Unde sunt ?

Pe pământ sau sub pământ ?

Iscodeşte,

Scormoneşte,

Vultureşte şi serpeşte,

Sus, pe aripi - jos, pe ghiare,

Fără tihnă şi mâncare,

Fă-te lup prin văi adânci,

Fă-te viperă pe stânci,

Meliţează, treci prin sită,

Om, gânganie sau vită -

Munţii şi pământurile,

Mările cu vânturile -

Treci prin lacăte şi uşi,

Şi să-mi vii-ndărăt acuş,

Ca un fulger aruncat

Dintr-un nor cutremurat.

Caută sub coaja pâinii,

La picior, în dosul mâinii-

Pe la sâni de ţiitoare,

Pe la smei în pozânare-

Şi să-mi vii îndată mare

Că mă sting de supărare.

Şi să-mi spui, mă vultur, cine

Şi-a băgat în plug cu mine,

Că mă jur pe sfântul cer,

Şi pe paloşul de fier,

Şi pe primul meu sărut,

Pe maica ce m-a făcut,

Că l-oi face pleavă-n vânt,

Să nu cadă pe pământ.

PLECAREA   VULTURULUI.

Zice Vede Tot - Stăpâne,

Puii mei cui vor rămâne ?

Că mă ştii că sunt vădan,

Împlinesc la Paşti un an.

Dar Prigorul- Suntem fraţi,

Deşi de demult certaţi.

Prostul obicei al tău,

Eu nu-l răsplătesc cu rău.

Deci, mărite, nu te teme,

Că eu am destulă, vreme

Să-ţi hrănesc puisanii tăi

Cu brabeţi de-i nătărăi.

-Numai carne de Prigor

Nu le da , că de-asta, mor

Chiar şi eu de două ori,

Am mâncat vreo trei prigori,

Dar şi-atunci, cu scârbă mare,

C-am zăcut de gălbinare.

- Jur pe Dumnezeu,

Că prigorii, deci şi eu,

Avem carnea cea mai bună,

Şi când zic, nu spun minciună.

-Nu vă mai tot lăudaţi,

Voi sunteţi de-acuma, fraţi.

Şi tu Vede-Tot, la fel.

Drepţi ! Plecarea la răzbel !

-Dalior, stăpânul meu,

Şi la bine şi la greu,

Iaca, plec. Vă las cu bine.

Ai încredere în mine,

Că eu, chiar de-ar fi să mor,

Vin şi mort la tine-n sbor,

Şi-ai să afli, Dalior.

Deci, lărgindu-şi într-o clipă

Uriaşa lui aripă,

Prinde ca de-atâtea ori

Cerul tot în subţiori,

Şi s-aruncă drept sub soare,

Şi, vâslind prin bolta mare,

Se făcu cât o albină,

Şi-apoi... scăpătă-n lumină.

Şi se duuuuse ! Vremea trece.

Nouă luni trecură, zece-

Ba e anul... Nu mai este

De la vultur, nici o veste.